Enforcement action barred by res judicata: triple identity of parties, object, and cause precludes repeated claims for non-compliance with prior judgments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 10 noiembrie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, a solicitat sancţionarea pârâtei şi obligarea acesteia la punerea în executare a Sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/1998.

Prin Sentinţa civilă nr. 8536 din 4 decembrie 2014, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 ianuarie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 898 din 30 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, în raport de Sentinţa civilă nr. 659 din 25 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a respins cererea reclamantului A., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 898 din 30 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. (potrivit raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În susţinerea recursului, reclamantul A. învederează că instanţa de fond a considerat, în mod greşit, că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, nesocotindu-i dreptul fundamental de acces la tribunal, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, instanţa de fond a nesocotit jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal referitoare la această excepţie de procedură, indicând în acest sens Decizia civilă nr. 2331 din 19 aprilie 2011.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant se referă la nesocotirea, de către prima instanţă, a dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o confiscare a proprietăţii şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, recurentul-reclamant critică schimbarea, de către instanţa de fond, a obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, recurentul susţine ca instanţa de fond a schimbat actul juridic de referinţă propus de reclamant, respectiv, art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004, modificate prin Legea nr. 262/2007, cu dispoziţiile C. proc. civ., republicat, efectul fiind acela al încălcării dreptului fundamental de acces liber la justiţie şi pronunţarea unei hotărâri nemotivate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 iunie 2015, intimata-pârâtă Prefectura Municipiului Bucureşti a invocat excepţia nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 5 aprilie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondată, prima instanţă realizând o analiză corectă asupra condiţiilor de existenţă a autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

În cauza de faţă, reclamantul A. a solicitat aplicarea unei sancţiuni conducătorului instituţiei pârâte, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neexecutarea Sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ în Dosarul nr. x/1998 .

O cerere cu obiect şi cauze identice a fost formulată de către acelaşi reclamant, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, la data de 12 noiembrie 2013, fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 7395/2/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 659 din data de 25 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Sentinţa civilă nr. 659 din 25 februarie 2014 a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat, prin Decizia nr. 3108 din 9 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte constată că, între cele două cauze promovate de recurentul-reclamant, există o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind întrunite cerinţele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea şi admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 659 din 25 februarie 2014, în raport de prezenta cauză, soluţia instanţei de fond fiind întemeiată.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiţie, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile şi libertăţile fundamentale beneficiază de protecţie şi sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât şi la nivel internaţional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deşi dreptul de acces la justiţie este recunoscut şi protejat conform dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credinţă, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa dreptului.

Principiul autorităţii de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiţie, îndeplinind condiţiile anterior menţionate. Astfel, condiţiile de existenţă, invocare şi efectele admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acţiunii reclamantului, prin invocarea excepţiei, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporţională, care respectă substanţa dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecăţii în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, pretenţiile sale au fost ascultate şi analizate de o instanţă de judecată independentă şi imparţială, fiind definitiv tranşate printr-o hotărâre judecătorească. Prin reglementarea autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice definitiv tranşate prin hotărâri judecătoreşti, precum şi dreptul pârâţilor de a nu fi acţionaţi în judecată în repetate rânduri, doar prin voinţa reclamantului, pentru pretenţii identice, deja analizate de instanţa de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiţie, ca urmare a confiscării proprietăţii, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele instanţei de fond, se observă că, în cauză, instanţa nu a fost învestită şi nu s-a pronunţat cu privire la un drept de proprietate aparţinând recurentului-reclamant, cu atât mai puţin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel Bucureşti, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul A. a solicitat sancţionarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire Sentinţa civilă nr. 871 din septembrie 1998, iar ca temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Motivele de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susţinerea acestora, probând intenţia reală a reclamantului de a învesti instanţa de judecată cu o acţiune vizând sancţionarea conducătorului autorităţii pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive şi nicidecum cu o acţiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acţiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilităţii, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 898 din 30 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM