Administrative sanction for unauthorized audiovisual retransmission upheld; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14 aprilie 2014 sub nr. 2571/2/2014 reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat a se dispune:

În principal admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi exonerarea de la plata amenzii aplicate;

În subsidiar, admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate cu cea a avertismentului: obligarea la cheltuieli de judecată ocazionate.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 2931 din 21 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulata de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 2931 din 21 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs A. SRL, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a deciziei CNA până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acesteia.

Recurenta a invocat pe cale de excepţie, nulitatea relativă a hotărârii atacate, în susţinerea căreia a arătat că instanţa de fond nu a indicat instanţa la care se depune recursul, fapt care atrage anularea hotărârii judecătoreşti contestate, prin raportare la prevederile art. 425 C. proc. civ.

S-a susţinut că hotărârea judecătoreasca pronunţata de prima instanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel cum dispun în mod expres prevederile art. 425 din C. proc. civ., ceea ce atrage implicit nulitatea hotărârii judecătoreşti atacate ca nemotivata cu consecinţa casării şi trimiterii a cauzei spre rejudecare.

Pe fond, recurenta a arătat că instanţa a apreciat greşit că societatea ar avea calitatea de distribuitor de servicii strict prin raportare la Decizia nr. 3501/2011 pronunţata de ICCJ, secţia de contencios administrativ, fără ca speţa pentru care s-a pronunţată acea decizie să fie cel puţin una asemănătoare cu prezenta speţa dedusa judecaţii, în sensul că acea cauză viza furnizarea de servicii de programe folosind ca mijloc de retransmisei internetul, ceea ce nu prezintă nicio legătura cu prezenta cauza.

În plus, instanţa de fond a dat o hotărâre interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, subsumându-se astfel şi motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., astfel, Curtea de Apel Bucureşti a respins în mod greşit contestaţia formulată, în sensul că a interpretat în mod eronat noţiune de retransmisie şi de distribuitor de servicii, ignorând că societatea recurentă nu deţine o reţea de cablu pentru televiziune, nu are vreo relaţie contractuală cu societatea B. SRL, de aici şi greşita reţinere a instanţei de judecată în considerentele hotărârii judecătoreşti: Petenta a refuzat să pună la dispoziţia organelor de constatare contractul de preluare a celor 57 de posturi de retransmisie de SC B. SRL, analizând superficial întregul material probator, fundamentând soluţia strict pe decizia emisă de intimată.

Prima instanţa nu a avut în vedere anexele de la contestaţie care vizau şi faptul că plata contravalorii abonamentelor erau achitate de către societatea C. SRL, iar denumirea subscrisei nu figurează nicăieri în vreo relaţie contractuală în acest sens.

Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că societatea ar avea calitatea de distribuitor de servicii, neînţelegând distincţia dintre firma care furnizează efectiv servicii de programe (B. SRL), firma care redistribuie oferta de programe în incinta spitalului (C. SRL) şi firma care pune la dispoziţie televizoarele spitalului şi implicit pacienţilor (A. SRL), ultima firmă nu oferă servicii de televiziune, fiind sancţionată în mod nelegal şi fiind lipsit de logică şi sens să fie sancţionată pentru faptul că deţine aparate TV pentru care se plăteşte o anumită sumă de bani de către pacienţi pentru a putea fi utilizate.

Recurenta a solicitat casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

1.4. Procedura de examinare a recursului

Raportul întocmit potrivit art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat şi comunicat părţilor, potrivit art. 493 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 iunie 2016, recursul a fost admis în principiu, fiind fixat termen pentru judecarea acestuia la data de 14.02.2017, cu citarea părţilor în şedinţă publică, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi, potrivit art. 498 şi art. 499 C. proc. civ.

Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Concluzia curţii de apel este corectă, fiind însuşită de instanţa de control judiciar pentru că reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situaţia de fapt ale cărei coordonate relevante nu sunt supuse contestării.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicându-se, într-o manieră suficientă, argumentele pentru care au fost respinse apărările reclamantei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de faţă se constată că hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt cât şi în drept, astfel încât motivul de nulitate invocat nu este incident.

Înalta Curte constată că nu este fondat nici motivul de nulitate referitor la neindicarea instanţei la care se depune recursul, întrucât hotărârea judecătorească pronunţată de prima instanţă este supusă căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, legea fiind cea care acordă sau nu calea de atac şi care stabileşte instanţa la care se depune calea de atac, iar nu judecătorul, astfel încât menţiunile inexacte din dispozitivul hotărârii atacate cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată nu au efectul de a acorda sau de a răpi părţii o cale de atac.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, de asemenea se constată că şi acesta este neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate Decizia nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care acesta a dispus amendarea reclamantei cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru retransmisia de programe fără deţinerea unui aviz de retransmisie, fapt ce ar contraveni dispoziţiilor art. 74 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, prin actul atacat s-a constatat că recurenta-reclamantă pune la dispoziţia publicului o ofertă de servicii de programe, având astfel calitatea de distribuitor de servicii, fără a deţine însă un aviz de retransmisie astfel cum pârâta arată că prevede legea.

Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă juridică susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de fond s-a raportat în mod greşit la Decizia nr. 3501/2011 a Înaltei Curţi pe motiv că în speţa de faţă nu este vorba de mijlocul de retransmisie a internetului, spre deosebire de cauza soluţionata prin Decizia nr. 3501/2011. Instanţa de recurs constată că prima instanţă în mod corect a invocat Decizia nr. 3501/2011 ca practică judiciară, având în vedere că aşa cum s-a statuat prin decizia menţionată, "distribuitor de servicii" este orice persoană care constituie şi pune la dispoziţia publicului o ofertă de servicii de programe prin retransmisie, pe bază de relaţii contractuale cu radiodifuzorii ori cu alţi distribuitori, fiind lipsit de relevanţă că mijlocul de retransmisie era internetul.

Operaţiunea de "retransmisie" este definită de lege la art. 1 pct. 10 ca fiind "captarea şi transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori şi destinate recepţionării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor şi fără nicio modificare a conţinutului".

Deci, din moment ce captarea şi transmiterea serviciilor poate fi făcută "prin orice mijloace tehnice", susţinerile recurentei, că nu foloseşte o reţea de internet, nu au consecinţele juridice pretinse de recurentă, ambele reţele reprezentând reţele de comunicaţii electronice în sensul art. 2 lit. a) din O.G. nr. 34/2002.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că societatea C. SRL şi-a asumat obligaţia de a semna un acord cu un furnizor de servicii de televiziune pentru realizarea obiectului acestui contract, sens în care, la interval de o lună de la încheierea convenţiei cu societatea A. SRL, a încheiat cu recurenta-reclamantă contractul nr. x/21.10.2010, care nu prevede zona geografică în care se poate distribui oferta de servicii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta B. SRL Albeşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 2931 din 31 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2017.

Procesat de GGC - CL