Conflict of jurisdiction between labor and administrative courts over enforcement of salary orders: failure to meet statutory prerequisite for administrative review

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 01 noiembrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, instanţa să dispună:

- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească reclamantei, începând cu data de 01 noiembrie 2013, până la 09 aprilie 2015, a drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia lunară brută actuală, încasată potrivit Ordinului nr. 1702 din 30 iunie 2015 şi indemnizaţia lunară stabilită prin Ordinul nr. 1916 din 03 octombrie 2013;

- actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei de la data plăţii efective, precum şi plata dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin Sentinţa civilă nr. 1726 din data de 13 martie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Motivând hotărârea astfel dispusă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a reţinut că obiectul cauzei priveşte protecţia drepturilor subiective ce fac obiectul Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care, în privinţa familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" prevede o competenţă specială, aparţinând Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Tribunalul a mai reţinut că obiectul contestării de către reclamantă îl reprezintă actul administrativ reprezentat de ordinul de stabilire a drepturilor salariale şi orice litigiu derivat din modul de stabilire a acestor drepturi păstrează natura juridică a acţiunii de contencios administrativ reglementată de Legea nr. 284/2010, precum şi competenţa specială de soluţionare stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin Sentinţa civilă nr. 2131 din data de 06 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat soluţionarea cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

În argumentarea hotărârii astfel pronunţate, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 248/2010. Reclamanta nu a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 1702 din 30 iulie 2015 şi Ordinului nr. 1916 din 03 octombrie 2013 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nemulţumirea acesteia referindu-se la modul de executare a acestor acte administrative, care produc efecte juridice în sfera raporturilor juridice de dreptul muncii.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamanta A. este încadrată în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar drepturile salariale cuvenite i-au fost calculate prin stabilirea unei indemnizaţii lunare brute, potrivit Ordinelor nr. 1916 din 03 octombrie 2013 şi nr. 1702 din 30 iulie 2015, emise de angajator.

Dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt determinate de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanta A.. Pretenţia dedusă judecăţii priveşte obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor salariale rezultate din calcularea drepturilor salariale în raport de Ordinele nr. 1702 din 30 iulie 2015 şi nr. 1916 din 03 octombrie 2013, reclamanta susţinând că indemnizaţia lunară brută stabilită prin Ordinul nr. 1916 din 03 noiembrie 2013 este discriminatorie în raport de indemnizaţiile stabilite în favoarea altor salariaţi având aceeaşi funcţie şi aceeaşi vechime. Reclamanta a mai arătat că, prin Ordinul nr. 1702 din 30 iulie 2015, s-a recunoscut calcularea greşită a indemnizaţiei lunare brute, fiindu-i acordate, retroactiv, diferenţele salariale, însă numai pentru perioada aprilie - iunie 2015, nu şi pentru perioada solicitată prin acţiune, 01 noiembrie 2013 - 09 aprilie 2015.

Problema care a generat conflictul de competenţă între cele două instanţe priveşte atât stabilirea competenţei materiale, cât şi a celei funcţionale, din perspectiva naturii juridice a litigiului, respectiv contencios administrativ ori litigiu de muncă, Tribunalul Bucureşti făcând aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar Curtea de Apel Bucureşti reţinând incidenţa dispoziţiilor Codului Muncii.

Conform art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (...)."

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziţii întrucât cererea reclamantei nu reprezintă o plângere formulată împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva Ordinelor nr. 1702 din 30 iulie 2015 şi nr. 1916 din 03 octombrie 2013. De altfel, chiar reclamanta arată în cuprinsul acţiunii că nu a înţeles să formuleze contestaţie împotriva Ordinelor emise de pârât, astfel încât nu ne regăsim în ipoteza reglementată de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

Dispoziţiile normative precitate sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind reglementată pentru un caz singular, clar definit.

În acord cu opinia Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că reclamanta a contestat modul de executare a actelor administrative prin care s-au stabilit drepturile salariale, litigiul având natura unui conflict de muncă şi nu de contencios administrativ, competenţa materială, teritorială şi funcţională a instanţei fiind stabilită în raport de prevederile art. 269 din Codul muncii şi art. 208 - 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Astfel, raportat la locul de muncă al reclamantei, situat în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti şi la natura litigiului de conflict de muncă, competenţa materială, teritorială şi funcţională revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT