Res judicata as a lawful restriction on right to access to justice for identical claim to sanction public authority for non-execution of final judgment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 iunie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, a solicitat, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună aplicarea unei sancţiuni conducătorului instituţiei pârâte, pentru neexecutarea Sentinţei nr. 871 din 23 septembrie 1998.

2. Hotărârea de declinare a competenţei

Prin Sentinţa civilă nr. 7688 din data de 20 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi, având în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că sentinţa a cărei neexecutare se invocă a fost pronunţată în fond de această instanţă.

3. Soluţia instanţei de fond

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 decembrie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 498 din data de 24 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, pentru autoritate de lucru judecat şi a aplicat reclamantului o amendă de 300 de RON, în temeiul art. 187 alin. (1) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei nr. 498 din 24 februarie 2015, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că prima instanţă a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat şi a lipsit de substanţă dreptul său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 2331 din 19 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea atacată, prima instanţă i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o atingere adusă dreptului de acces la justiţie (sens în care a invocat cauza Brumărescu c. României) şi o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin recurs s-a susţinut că instanţa de fond a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea unui titlu executoriu cu acordarea unui titlu de proprietate, precum şi temeiul juridic invocat, reprezentat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, încălcând astfel dreptul fundamental de acces liber la justiţie.

Ultima critică formulată de recurentul-reclamant priveşte lipsa motivării hotărârii de fond.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, completul de filtru, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Având în vedere criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant A., Înalta Curte le va analiza în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, astfel cum s-a reţinut şi prin concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondat, prima instanţă realizând o analiză corectă asupra condiţiilor de existenţă a autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

În cauza de faţă, reclamantul A. a solicitat aplicarea unei sancţiuni conducătorului instituţiei pârâte, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neexecutarea Sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ în Dosarul nr. x/1998 .

O cerere cu obiect şi cauze identice a fost formulată de către acelaşi reclamant, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, la data de 12 noiembrie 2013, fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 4086 din data de 18 decembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reţinând, în esenţă, că pârâta nu a fost parte în Dosarul nr. x/1998, soluţionat prin Sentinţa nr. 871 din 23 septembrie 1998.

Sentinţa civilă nr. 4086 din 18 decembrie 2013 a rămas definitivă ca urmare a anulării recursului formulat de reclamantul A., prin Decizia nr. 2466 din 27 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte constată că, între cele două cauze promovate de recurentul-reclamant, există o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind întrunite cerinţele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea şi admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 4086 din 18 decembrie 2013, în raport de prezenta cauză, soluţia instanţei de fond fiind întemeiată.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiţie, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile şi libertăţile fundamentale beneficiază de protecţie şi sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât şi la nivel internaţional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deşi dreptul de acces la justiţie este recunoscut şi protejat conform dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credinţă, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa dreptului.

Principiul autorităţii de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiţie, îndeplinind condiţiile anterior menţionate. Astfel, condiţiile de existenţă, invocare şi efectele admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acţiunii reclamantului, prin invocarea excepţiei, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporţională, care respectă substanţa dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecăţii în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, pretenţiile sale au fost ascultate şi analizate de o instanţă de judecată independentă şi imparţială, fiind definitiv tranşate printr-o hotărâre judecătorească. Prin reglementarea autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice definitiv tranşate prin hotărâri judecătoreşti, precum şi dreptul pârâţilor de a nu fi acţionaţi în judecată în repetate rânduri, doar prin voinţa reclamantului, pentru pretenţii identice, deja analizate de instanţa de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiţie, ca urmare a confiscării proprietăţii, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele instanţei de fond, se observă că, în cauză, instanţa nu a fost investită şi nu s-a pronunţat cu privire la un drept de proprietate aparţinând recurentului-reclamant, cu atât mai puţin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel Bucureşti, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul A. a solicitat sancţionarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire Sentinţa civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, iar drept temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis pronunţarea unei hotărâri prealabile la data de 31 octombrie 2016 prin Decizia nr. 35/2016 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2013 (M. Of. partea I nr. 1023 din 20 decembrie 2016) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

D E C I D E

Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2013 şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se ţină seama de termenele prevăzute de acest articol, nu şi de cele reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 octombrie 2016.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ.(...)"

Motivele de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susţinerea acestora, probând intenţia reală a reclamantului de a investi instanţa de judecată cu o acţiune vizând sancţionarea conducătorului autorităţii pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive şi nicidecum cu o acţiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect asupra obiectului investirii sale, în limitele trasate prin acţiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilităţii, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 498 din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM