Legality of administrative order to place military officer in reserve at standard retirement age; scope of "staffing needs" discretion and absence of subjective right to extended active service

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 martie 2015 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat:

(i) Anularea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. 508 din 27 august 2014, prin care a reclamantul fost trecut în rezervă, cu consecinţa reintegrării în funcţia avută anterior;

(ii) Obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, inclusiv a primei lunare pentru lucrări de excepţie, începând cu data trecerii în rezervă şi până la reintegrarea efectivă, cu aplicarea dobânzii legale.

(iii) Obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON;

(iv) Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 311 din data de 28 mai 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 311 din 28 mai 2015 a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurentul-reclamant a susţinut că textul art. 86 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 nu lasă la aprecierea conducătorului instituţiei menţinerea în activitate a cadrului militar care formulează această solicitare după împlinirea vârstei standard de pensionare, ci condiţionează această menţinere de nevoile de încadrare ale armatei.

Chiar dacă nevoile de încadrare nu sunt definite de lege, aceste nevoi sunt circumscrise de criteriile de performanţă profesională, menţionate în documentele oficiale elaborate în domeniul apărării şi de bunul mers al activităţii instituţiei militare.

Se susţine că sintagma "nevoi de încadrare" nu poate fi restrânsă doar la "necesitatea ca un cadru militar să rămână o perioadă în activitate în condiţiile în care nu poate fi înlocuit", ci vizează, în primul rând, performanţa profesională a cadrului militar.

Prezentând aspecte legate de pregătirea profesională de ordin teoretic şi practic, recurentul-reclamant critică respingerea, de către instanţa de fond, a audierii, în calitate de martor, a şefului său nemijlocit, acesta fiind persoana care a făcut propunerea de menţinere în activitate şi care este persoana în măsură să aprecieze dacă menţinerea era necesară şi posibilă.

Recurentul-reclamant arată că limita dreptului de apreciere a autorităţii publice este dată de propunerile motivate cuprinse în Tabelul cu cadrele militare care se propun pentru menţinerea în activitate. Pe de altă parte, din acest Tabel, depus la dosarul cauzei, rezultă că s-a aprobat menţinerea în activitate a unor persoane ce nu au fost propuse iniţial, incluse în listă prin menţiuni olografe, ceea ce evidenţiază subiectivismul şi arbitrariul organului administrativ la luarea măsurii.

Sub aspectul nivelului de încadrare cu personal, menţinerea recurentului-reclamant în activitate era posibilă şi necesară, întrucât secţia unde şi-a desfăşurat activitatea nu are toate funcţiile încadrate, existând un deficit de personal.

Totodată, recurentul-reclamant solicită instanţei de recurs să observe că răspunsurile intimatului-pârât la interogatoriu pot fi apreciate potrivit art. 358 C. proc. civ., ca o mărturisire deplină ori ca un început de dovadă în folosul celui care a propus interogatoriul.

Recurentul-reclamant critică concluzia instanţei de fond potrivit căreia reclamantului nu i s-a încălcat un drept fundamental, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ nu doar persoana vătămată într-un drept al său, ci şi persoana vătămată într-un interes legitim.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 august 2015, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 24 martie 2017 intimatul Ministerul Apărării Naţionale a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru netimbrarea corespunzătoare a căii de atac.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, şi, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.

Prin precizările înregistrate la dosarul cauzei la data de 26 septembrie 2017, recurentul-reclamant A. a învederat că renunţă la capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia în care era încadrat la data trecerii în rezervă şi modifică capătul de cerere privind drepturile salariale, în sensul că solicită plata acestora pe timp de un an de la data trecerii în rezervă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de precizările depuse de recurentul-reclamant la data de 26 septembrie 2017, Înalta Curte constată că acestea reprezintă o restrângere a pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat, restrângere ce poate fi formulată în orice stadiu procesual, urmând a fi avută în vedere în analizarea recursului.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului emis de Ministrul Apărării Naţionale sub nr. 508 din 27 august 2014, prin care s-a dispus trecerea sa în rezervă potrivit dispoziţiilor art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, susţinând, în esenţă, că măsura trecerii în rezervă a fost dispusă fără a se ţine cont de condiţia obiectivă reglementată de art. 86 alin. (3) din acelaşi act normativ, care oferă posibilitatea menţinerii cadrelor militare în activitate, în raport de nevoile de încadrare.

În cadrul primului motiv de recurs, reclamantul analizează înţelesul sintagmei "nevoi de încadrare", apreciind că acestea se referă în primul rând la performanţa profesională a cadrului militar, iar experienţa sa profesională impunea menţinerea în activitate.

Înalta Curte reţine că legiuitorul nu a definit în corpul legii "nevoile de încadrare", preferând utilizarea unei sintagme de ordin general, ceea ce denotă intenţia de a oferi autorităţii publice puterea exclusivă de apreciere asupra menţinerii în activitate a cadrelor militare, în raport de un cumul de informaţii şi situaţii existent la momentul luării deciziei pentru fiecare cadru militar în parte.

Unul dintre criteriile avute în vedere la luarea deciziei de menţinere în activitate este, într-adevăr, performanţa profesională a cadrului militar, însă interpretarea oferită de recurentul-reclamant, prin care se apreciază a fi prioritar acest criteriu, este una restrictivă, contrară intenţiei legiuitorului. Astfel, criteriile şi elementele avute în vedere de autoritatea publică nu pot fi ierarhizate în funcţie de importanţa lor, atât timp cât legea însăşi nu le-a enumerat şi definit. Dimpotrivă, caracterul general al "nevoilor de încadrare" conduce la ideea unei analize globale, raportate la aspecte de oportunitate a măsurii, şi nu la necesitatea utilizării unui criteriu specific.

Cât priveşte critica neîncuviinţării probei testimoniale, recurentul-reclamant a susţinut că teza probatorie o reprezintă dovedirea oportunităţii menţinerii sale în activitate, martorul propus, în calitate de şef nemijlocit al unităţii unde activa reclamantul, fiind persoana în măsură să aprecieze asupra necesităţii acestei măsuri.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, calităţile şi performanţele profesionale ale recurentului-reclamant nu au fost contestate de intimatul-pârât, refuzul menţinerii în activitate nefiind determinat de aspecte de ordin personal.

Pe de altă parte, legea conferă Ministrului Apărării Naţionale dreptul de a aprecia asupra necesităţii şi oportunităţii menţinerii în activitate a cadrelor militare, propunerea şefilor nemijlociţi ai acestora având menirea de a ajuta la luarea acestei decizii şi nu de a o substitui, astfel încât depoziţia testimonială a şefului ierarhic superior recurentului-reclamant nu prezenta utilitate în soluţionarea cauzei.

O altă critică formulată în recurs priveşte limita puterii discreţionare a autorităţii publice în aprecierea nevoilor instituţiei pe care o conduce, recurentul-reclamant considerând că aceste limite sunt conturate de propunerile motivate, cuprinse în Tabelul cu cadrele militare care se propun pentru menţinerea în activitate, pe baza cărora se emite Ordinul de către Ministrul Apărării Naţionale.

În realitate, propunerile motivate cuprinse în Tabel reprezintă un instrument pus la dispoziţia forului decizional (Ministrul Apărării Naţionale), având scopul de a ajuta şi sprijini în luarea unei decizii, iar nu de a limita în vreun fel dreptul de apreciere al autorităţii, sau de a impune o anumită decizie. De altfel, din cuprinsul Raportului nr. x din 28 mai 2014, înaintat Ministrului Apărării Naţionale, rezultă fără putinţă de tăgadă că tabelele prezentate cuprind doar propuneri venite din partea şefilor structurilor centrale şi ai structurilor subordonate nemijlocit Ministrului, asupra cărora acesta urmează să decidă, fără ca aceste propuneri să condiţioneze luarea unei decizii într-un anumit sens.

Nefondată este şi critica privind nevoile de încadrare ale secţiei de audit în care a activat recurentul-reclamant, aspect asupra căruia intimatul-pârât a arătat prin întâmpinare că deficitul de personal de specialitate nu era unul semnificativ (după cum rezultă şi din răspunsul la interogatoriu), iar funcţia deţinută de reclamant a fost ocupată, începând cu data de 1 octombrie 2014, de o persoană ce deţine studii de specialitate şi experienţă profesională similare recurentului.

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu are căderea de a aprecia asupra nivelului deficitului de personal din cadrul structurii, această atribuţie revenind autorităţii publice desemnate de lege, ce are la dispoziţie o sumă de informaţii complexe, legate de activitatea sa efectivă şi permanentă, ce-i permite să aprecieze asupra nevoilor de încadrare.

Cât priveşte aprecierea răspunsurilor la interogatoriu, oferite de intimatul-pârât, ca reprezentând o mărturisire deplină sau ca început de dovadă scrisă, conform art. 358 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază nefondată această susţinere, având în vedere, pe de-o parte, faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării acestui text normativ, iar pe de altă parte, răspunsurile oferite concordă cu poziţia constantă a intimatului-pârât faţă de pretenţiile reclamantului, manifestată pe tot parcursul procesual.

Dispoziţiile art. 358 C. proc. civ. permit instanţei de judecată să considere neprezentarea la interogatoriu ori refuzul de a răspunde la întrebările adresate ca o mărturisire deplină ori un început de dovadă în folosul celui care a propus interogatoriul, însă, în cauza de faţă, intimatul-pârât a răspuns tuturor întrebărilor adresate de recurentul-reclamant, nemulţumirile acestuia faţă de răspunsul oferit neputând constitui temei de aplicare a prevederilor menţionate.

Astfel, intimatul-pârât nu a contestat în vreun fel calităţile profesionale ale recurentului-reclamant, precizând acest aspect inclusiv în răspunsul oferit la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, similar susţinerilor din cuprinsul întâmpinărilor formulate în faţa instanţei de fond şi de recurs. Restul răspunsurilor oferite la interogatoriu nu diferă de poziţia exprimată prin întâmpinări, sau cu ocazia formulării concluziilor orale, astfel încât critica formulată în recurs este nefondată.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată şi critica vătămării unui interes legitim al recurentului-reclamant, care ar fi în concordanţă cu interesul public, interes ce constă în continuarea activităţii în funcţia pe care era încadrat, în considerarea dreptului la muncă protejat de art. 41 din Constituţia României.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004, prin "drept vătămat" se înţelege "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ", iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 prin "interes legitim privat" se înţelege "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat".

Deşi recurentul-reclamant face vorbire de vătămarea unui interes, pe care instanţa de fond nu l-a luat în considerare, se observă că, în realitate, acesta invocă vătămarea unui drept, în accepţiunea Legii nr. 554/2004, respectiv dreptul la muncă protejat de art. 41 din Constituţia României.

Înalta Curte reţine ca fiind întemeiată concluzia instanţei de fond privind lipsa încălcării unui drept fundamental al recurentului-reclamant. Posibilitatea menţinerii în activitate peste vârsta standard de pensionare nu reprezintă un drept subiectiv protejat de lege, fiind un atribut exclusiv al organului decizional, a cărui exercitare nu încalcă dreptul la muncă. Recurentului-reclamant îi este recunoscut dreptul de a trece în rezervă la îndeplinirea vârstei standard de pensionare, inclusiv dreptul la pensie, însă nu şi dreptul de a fi menţinut în activitate, aceasta fiind doar o vocaţie a recurentului-reclamant şi o posibilitate lăsată la stricta apreciere a conducătorului autorităţii publice.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, dispoziţiile de drept material fiind corect interpretate şi aplicate de prima instanţă, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) şi art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 311 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM