Supreme Court quashal of administrative procurement penalty judgment for violation of fair trial obligations and failure to provide adequate reasoning under ECHR Article 6

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 iunie 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială Oraş Mizil, în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Energie - Organismul Intermediar pentru Energie, a solicitat:

- anularea adresei nr. x din 10 februarie 2014, emisă de instituţia pârâtă ca răspuns la contestaţia nr. x din 19 decembrie 2013, înregistrată la Organismul Intermediar pentru Energie sub nr. x din 19 decembrie 2013, referitoare la Notificarea privind situaţia cererii de rambursare nr. x din 28 octombrie 2013;

- anularea notificării privind situaţia cererii de rambursare nr. x din 28 octombrie 2013, înregistrată la Organismul Intermediar pentru Energie sub nr. x din 12 decembrie 2013, cu consecinţa desfiinţării corecţiilor financiare aplicate şi obligării pârâtei la aprobarea la plată a întregilor sume solicitate la rambursare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3133 din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia netimbrării acţiunii şi a respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraş Mizil, în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Energie - Organismul Intermediar pentru Energie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 3133 din 17 noiembrie 2014 a formulat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Mizil, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică sentinţa primei instanţe sub aspectul analizei efectuate cu privire la noţiunea de neregulă, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 şi cu apărările din cererea de chemare în judecată privind actele administrative contestate, din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor referitoare la existenţa unei nereguli, iar nu din perspectiva imposibilităţii autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de a aplica reduceri procentuale atunci când constată că beneficiarii au săvârşit nereguli.

În primul rând, recurenta-reclamantă invocă eroarea instanţei de fond, arătând că, în ceea ce priveşte abaterea din documentaţia de atribuire, care nu vizează etapa de evaluare a ofertelor, echipa de control a reţinut stabilirea unor cerinţe restrictive pentru potenţialii ofertanţi, iar nu nerespectarea principiului tratamentului egal, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să conţină motive contradictorii, în sensul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, susţine recurenta că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la apărarea întemeiată pe faptul că procedura de atribuire a făcut obiectul supravegherii Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice ("A.N.R.M.A.P."), care a emis Raportul de control nr. x din 17 decembrie 2013, prin care nu a constatat erori în cuprinsul documentaţiei de atribuire.

În acelaşi sens, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la criticile aduse deciziei prin care s-a reţinut încălcarea principiului tratamentului egal în etapa de evaluare a ofertelor, constând în faptul că unuia dintre ofertanţi i s-ar fi creat un avantaj prin luarea în considerare a unor documente care nu puteau face dovada îndeplinirii cerinţelor minime de calificare.

În continuare, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere că prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la data derulării procedurii de atribuire) privesc modalitatea de întocmire a caietului de sarcini, iar nu stabilirea cerinţelor minime de calificare, a căror reglementare este evidenţiată începând cu art. 176 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă.

Se menţionează faptul că cerinţa privind provenienţa panourilor fotovoltaice nu a fost stabilită pentru putea fi evaluată capacitatea ofertanţilor de a executa contractul, ci a reprezentat o condiţie de conformitate a echipamentelor utilizate pe parcursul derulării contractului, neîndeplinirea acesteia ducând la respingerea ofertelor ca neconforme, iar nu ca inacceptabile, ca în cazul neîndeplinirii cerinţelor minime de calificare. În acest sens, în condiţiile în care cerinţa din caietul de sarcini nu este una de calificare, în mod nelegal prima instanţă a reţinut existenţa abaterii prevăzute la pct. 1.7 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, care sancţionează stabilirea în documentaţia de atribuire sau în anunţul de participare a unor criterii de calificare şi selecţie sau a unor factori de evaluare nelegali.

În ceea ce priveşte abaterea aferentă Contractului de servicii de asistenţă tehnică nr. x din 22 august 2012, recurenta-reclamantă arată că, deşi prin cererea de chemare în judecată a învederat că, printre activităţile obligatorii pentru unitate, desfăşurate ulterior semnării contractului de finanţare, se regăseşte organizarea procedurii de achiziţie pentru contractul de asistenţă din partea proiectantului, în cuprinsul hotărârii atacate se concluzionează în mod eronat că nu se poate reţine apărarea reclamantei care se prevalează de dispoziţiile contractului de finanţare în încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006.

Invocând dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1 alin. (1) şi art. 9 lit. A) alin. (1) din contractul de finanţare, recurenta-reclamantă susţine că, din moment ce printre activităţile desfăşurate ulterior semnării contractului de finanţare se regăseşte organizarea procedurii de achiziţie pentru contractul de asistenţă din partea proiectantului, este evident că atribuirea contractului de asistenţă unui alt ofertant decât proiectantul ar fi pus instituţia în situaţia de a-i fi declarată neeligibilă întreaga sumă aferentă Contractului de servicii de asistenţă tehnică nr. x din 22 august 2012, întrucât s-ar fi considerat că atribuirea contractului s-a făcut cu încălcarea prevederilor cererii de finanţare.

Totodată, în raport cu dispoziţiile alin. (9) şi (10) ale art. 294 din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 77/2012, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 193/2013, recurenta-reclamantă susţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a exclude posibilitatea ca autorităţile contractante să fie sancţionate pentru aceeaşi faptă atât de către ANRMAP, cât şi de către autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, întrucât s-ar ajunge, ca şi în speţa dedusă judecăţii, la încălcarea principiului non bis in idem.

În ceea ce priveşte motivele care au stat la baza derulării procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 8 pct. 3.6 din Metodologia prevăzută în anexa nr. 4 la H.G. nr. 28/200.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 aprilie 2015, intimatul-pârât Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri (succesor în drepturi al pârâtului Departamentul pentru Energie - Organismul Intermediar pentru Energie) a solicitat rectificarea citativului, arătând că Departamentul pentru Energie a fost desfiinţat în decembrie 2014, succesorul său fiind Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, conform art. 3 şi art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2014.

Cât priveşte recursul formulat în cauză, intimatul-pârât a invocat, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru indicarea greşită a calităţii părţilor de către recurenta-reclamantă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, şi, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, reţinând următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: ... b) ... motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Aceasta dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 1 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În strânsă legătură cu obligaţia de motivare a hotărârii, Înalta Curte reţine şi obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele investirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la hotărârea pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că, din conţinutul acesteia, nu rezultă că prima instanţa s-ar fi pronunţat asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, precum şi faptul că a avut în vedere motive străine de natura pricinii.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Mizil a investit instanţa de judecată cu analiza legalităţii actelor administrative reprezentate de adresa din 10 februarie 2014 şi notificarea privind situaţia cererii de rambursare nr. x din 28 octombrie 2013, emise de intimatul-pârât, invocând o serie de critici privind, în esenţă:

1. modalitatea de interpretare şi aplicare, de către organele de control, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 (în ceea ce priveşte condiţiile de existenţă şi sancţionare a neregulilor);

2. abaterile constatate în legătură cu contractul de lucrări nr. x din 12 aprilie 2013, în ceea ce priveşte:

a) interpretarea şi aplicarea art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 (raportat la definirea unor specificaţii tehnice în caietul de sarcini);

b) încălcarea principiului tratamentului egal, ca urmare a acceptării unor documente de calificare, fără respectarea cerinţelor din documentaţia de atribuire;

3. abaterile constatate în legătură cu contractul de servicii de asistenţă tehnică nr. x din 22 august 2012, în ceea ce priveşte:

a) sancţionarea anterioară a reclamantei, pentru aceeaşi faptă, de către A.N.R.M.A.P., prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională nr. x din 27 februarie 2013, ceea ce conduce la încălcarea principiului non bis in idem;

b) alegerea procedurii de atribuire prin negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, conform art. 122 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.

Toate celelalte critici şi argumente (greşita aplicare a corecţiei financiare conform pct. 1.12 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 66/2011; neluarea în considerare a Raportului A.N.R.M.A.P. nr. x din 17 decembrie 2013, care constata lipsa oricăror erori ale procedurii; justificarea achiziţiei serviciilor de asistenţă tehnică din partea proiectantului, din punct de vedere tehnic şi al protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală), se subsumează acestor idei principale.

În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată, şi de argumentarea în fapt şi în drept a acestora, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor şi motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil.

Ca prim aspect de nelegalitate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii de fond are un caracter atât de succint, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluţiei pronunţate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deşi, strict formal, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra fondului cauzei.

Astfel, considerentele instanţei de fond se rezumă, în general, la preluarea textelor normative aplicabile speţei, precum şi la expunerea unei scurte concluzii privind legalitatea actelor administrative atacate, uneori prin preluarea acestei concluzii din întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, fără a cuprinde o analiză proprie, completă, a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, face trimitere la nevoia expunerii în considerentele hotărârii a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părţi nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părţilor şi nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României garantează dreptul la un proces echitabil, garanţie ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a prelua în considerente argumentele părţilor, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Este evident că soluţia judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunţată în favoarea uneia din părţile cauzei, prin raportare la motivele de fapt şi de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanţa de judecată de justeţea pretenţiilor părţii, dar instanţa de judecată nu se poate eschiva de la obligaţia de motivare a hotărârii, preluând argumentele părţii căreia i-a dat câştig de cauză.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondată şi critica recurentei-reclamante privitoare la existenţa unor motive străine de natura pricinii, prima instanţă reţinând existenţa unor abateri, aferente Contractului de lucrări nr. x din 12 aprilie 2013, regăsite în etapa de evaluare a ofertelor, analizând nelegalitatea actelor administrative din această perspectivă, deşi, potrivit pct. 3.1. din notificarea privind cererea de rambursare nr. x din 28 octombrie 2013, abaterile au fost constatate în raport de documentaţia de atribuire (caietul de sarcini), fază distinctă şi anterioară fazei de evaluare a ofertelor, fiind sancţionate conform punctelor 1.7 şi 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011 (în forma în vigoare la data emiterii actelor administrative).

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că numai abaterile privitoare la Contractul de servicii de asistenţă tehnică nr. x din 22 august 2012 au fost constatate în legătură cu faza de evaluare a ofertelor, astfel cum se arată la pct. 3.2 din notificarea privind cererea de rambursare nr. x din 28 octombrie 2013, fiind sancţionate conform punctelor 2.1 şi 2.2 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

Totodată, organele de control au reţinut că recurenta-reclamantă nu a respectat dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 34/2006, stipulând în caietul de sarcini specificaţii tehnice interzise, ce au ca efect favorizarea sau eliminarea anumitor operatori economici sau a anumitor produse. Instanţa de fond a reţinut că nerespectarea art. 38 din O.U.G. nr. 34/2006 a avut ca efect încălcarea principiului tratamentului egal, deşi această concluzie a organelor de control a privit o altă abatere, respectiv acceptarea de documente de calificare, fără respectarea cerinţelor de calificare din documentaţia de atribuire (prezentarea, de către un ofertant, a certificatului fiscal neconform).

Prin urmare, eroarea primei instanţe este evidentă, abaterile constatate de organele de control diferind în funcţie de cele două contracte supuse controlului şi de fazele procedurii de achiziţie publică, ducând la aplicarea unor sancţiuni distincte, aspecte omise la momentul cercetării fondului cauzei, sau analizate de instanţa de fond din perspectiva unor argumente străine atât de constatările organelor de control ale intimatului-pârât, cât şi de contestaţia recurentei-reclamante.

Incident dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte observă şi faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei critici diferite de cea formulată de recurenta-reclamantă, referitoare la înţelesul şi întrunirea condiţiilor pentru existenţa unei "nereguli", în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, prin acţiune s-a susţinut neîntrunirea condiţiilor legale cumulative pentru a califica faptele reclamantei drept nereguli, ca urmare a inexistenţei unui prejudiciu creat bugetului Uniunii Europene/bugetelor donatorilor publici internaţională şi/sau fondurilor publice naţionale, însă instanţa de fond a analizat un aspect străin de această susţinere, respectiv posibilitatea generală a autorităţilor competente de a aplica reduceri procentuale, atunci când constată săvârşirea unor nereguli. În cuprinsul hotărârii de fond nu se regăsesc argumentele care să confirme analizarea efectivă a criticilor reclamantei privind lipsa prejudiciului financiar, şi, în consecinţă, inexistenţa unei nereguli şi nici motivele pentru care acestea au fost respinse.

În acelaşi sens, instanţa de recurs constată că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra criticilor referitoare la susţinerile organelor de control privind încălcarea principiului tratamentului egal în etapa de evaluare a ofertelor, constând în faptul că unuia dintre ofertanţi i s-ar fi creat un avantaj prin luarea în considerare a unor documente care nu puteau face dovada îndeplinirii cerinţelor minime de calificare, dar şi asupra argumentul reclamantei întemeiat pe existenţa raportului de control nr. x din 17 decembrie 2013, emis de Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, prin care nu s-au constatat erori în cuprinsul documentaţiei de atribuire.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport de soluţia de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ - Teritorială Oraşul Mizil, fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

În consecinţă, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea Sentinţei civile nr. 3133 din 17 noiembrie 2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială Oraş Mizil împotriva Sentinţei civile nr. 3133 din 17 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM