Jurisdictional transfer of appeal against judicial inspection dismissal resolutions to Bucharest Court of Appeal based on exclusive territorial competence

Asupra acţiunii de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, petentul A. a formulat "Recurs" împotriva hotărârii Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară, în temeiul art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

În motivarea cererii, petentul a arătat că a înaintat o sesizare către Inspecţia Judiciară referitoare la abaterile disciplinare săvârşite de procurorii B., C., D., E. şi de judecătorii F. şi G., în legătură cu soluţionarea dosarului penal în care a avut calitatea de inculpat şi în urma căruia a fost condamnat la 8 ani şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea de tentativă de omor.

Sesizarea a fost soluţionată printr-o Rezoluţie de clasare, comunicată petentului, care, nemulţumit de răspunsul primit, a înţeles să se adreseze Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a remedia erorile savârşite de magistraţii împotriva cărora a formulat sesizare la Inspecţia judiciară.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2017, petentul A. a precizat că înţelege să conteste soluţia de clasare dată de Inspecţia Judiciară sesizării sale, precum şi Hotărârile secţiei de judecători şi secţiei de procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii fără să poată indica numărul şi data adoptării acestora.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prin raportare la obiectul cererii şi la dispoziţiile legale procedurale incidente, apreciază că este întemeiată şi o va admite pentru argumentele în continuare prezentate.

Analizând susţinerile din cererea de chemare în judecată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în speţă, obiectul demersului judiciar iniţiat de petent, îl constituie Rezoluţia Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori din 13 martie 2017 şi Rezoluţia Direcţiei de inspecţie judiciară pentru judecători din 21 martie 2017 prin care s-a dispus clasarea sesizarea formulată împotriva magistraţilor procurori şi judecători care au instrumentat dosarul penal.

Astfel, deşi petentul susţine că înţelege să conteste Hotărârile Secţiilor pentru judecători şi procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii adoptate în legătură cu sesizarea sa, din adresa din 8 august 2017 emisă de Biroul grefa secţiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că "nu există nicio acţiune disciplinară împotriva procurorilor B., D. şi E., precum şi a judecătorilor F. şi G.".

Prin urmare, în lipsa acţiunii disciplinare, corelativ, nu există nicio Hotărâre a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care să se fi soluţionat aspectele sesizate de petent în legătură cu magistraţii menţionaţi, pentru a putea fi atacată în condiţiile art. 51 alin. (3) (fost art. 49 alin. 2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, invocat ca temei de drept al cererii sale de către petent.

În acest context, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., republicat, va califica cererea formulată de petentul A. ca fiind o contestaţie împotriva celor două Rezoluţii de clasare emise de Inspecţia Judiciară în lucrările din 13 martie 2017 şi din 21 martie 2017 prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate împotriva magistraţilor procurori şi judecători care au instrumentat şi soluţionat dosarul penal, în care inculpatul A. a fost condamnat.

Cu privire la această categorie de rezoluţii, art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 prevede următoarele: (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: (…)

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;"

Cu privire la acest articol Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 397/2014 a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

În aceste condiţii şi întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului de lege în sensul reglementării unei proceduri de contestare a deciziei de clasare, în practica judiciară s-a apreciat că sunt aplicabile prin asemănare prevederile referitoare la procedura de contestare a rezoluţiei de respingere a sesizării. În acest sens a fost şi soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 13 februarie 2017.

În consecinţă procedura de contestare a rezoluţiilor de clasare se supune normelor referitoare la rezoluţia de respingere a sesizării.

Referitor la această din urmă categorie de rezoluţii, art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată prevede că "rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile".

Aşadar, legiuitorul a instituit în această materie o competenţă materială şi teritorială exclusive, de la care nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 97 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Prin urmare, Înalta Curte, ca regulă, nu are competenţă materială în soluţionarea cauzelor civile în primă instanţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., republicat şi va constata că pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad şi, în consecinţă, va declina cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM