Admissibility of cassation challenge to denial of witness status for penalty reduction under Law No. 682/2002 in organized drug trafficking prosecution.

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 113 din data de 07 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, printre altele, s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de efectuarea, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, în formă continuată, la pedeapsa de 1 (un) an şi 9 (nouă) luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu referire la art. 38 alin. (1) C. pen., a aplicat pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv un spor de 7 luni închisoare, urmând a aplica inculpatului pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 7 (şapte) luni închisoare.

A constatat că infracţiunile din prezenta cauză sunt săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 162 din 20.09.2013 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nr. 659 din 21.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., a adăugat pedeapsa stabilită în prezenta cauză de 2 (doi) ani şi 7 (şapte) luni închisoare la restul neexecutat de 245 de zile închisoare din pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 162 din 20.09.2013 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nr. 659 din 21.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă finală de 2 (doi) ani şi 7 (şapte) luni închisoare şi 245 de zile de închisoare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 ore, a arestului preventiv si a arestului la domiciliu, respectiv perioada de la data de 30.03.2016 până la data de 21.10.2016, inclusiv.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 362 C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul A., dispusă prin încheierea penală din data de 17.10.2016 a Tribunalului Bihor.

II. În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de efectuarea, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, în formă continuată, la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, în formă continuată, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (republicată), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. cu reţinerea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu, fără drept, în formă continuată, la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu referire la art. 38 alin. (1) C. pen., a aplicat pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, la care a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv un spor de 10 luni închisoare, urmând a aplica inculpatei pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 2 (două) luni închisoare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei durata reţinerii de 24 ore, a arestului preventiv si a arestului la domiciliu, respectiv perioada de la data de 30.03.2016 până la data de 26.09.2016, inclusiv.

În baza art. 91 şi 92 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., a obligat inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a obligat inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Oradea sau în cadrul Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea pe o perioadă de 100 de zile.

În baza art. 94 alin. (2) C. pen., a dispus ca supravegherea executării măsurilor şi obligaţiilor stabilite în sarcina inculpatei să se efectueze de Serviciul de Probaţiune Bihor, care va sesiza instanţa de fond de judecată în cazurile prevăzute de art. 94 alin. (4) C. pen.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 362 C. proc. pen., a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpata B., dispusă prin încheierea penală din data de 21.09.2016 a Tribunalului Bihor.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., la începutul anului 2015, împreună cu fosta sa soţie, inc. C. au început să importe din Ungaria substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, din categoria celor de fumat şi de prizat, cu ajutorul cărora a produs o cantitate mai mare de astfel de substanţe, având drept substanţă activă, mai ales 5Flouro-AMB, alfa-PHP, 4-CMC, 5F-AMB, 3-CMC, AMB-Fubinaca, substanţe pe care mai apoi, atât personal, cât şi prin intermediul celorlalţi membri ai grupului infracţional, le-a pus pe piaţă, în mun. Oradea, către diverşi consumatori, iar mai apoi, începând cu lunile mai sau iunie 2015, a iniţiat şi constituit împreună cu inc. C. şi inc. D. un grup infracţional organizat la care au aderat mai apoi, succesiv ceilalţi inculpaţi, şi care, până la data de 30.03.2016, au comercializat astfel de substanţe pentru acest inculpat.

Faţă de inculpata B. zisă Patri, Ale, s-a reţinut că, începând cu luna septembrie 2015, după ce a intrat într-o relaţie de concubinaj cu inculpatul A., a aderat la grupul infracţional organizat, iniţiat de acesta, în scopul efectuării fără drept de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, după care a comercializat atât direct, cât şi prin ceilalţi membri ai grupării astfel de produse, din categoria celor de fumat şi de prizat, conţinând drept substanţă activă mai ales 5Flouro-AMB, alfa-PHP, 4-CMC, 5F-AMB, 3-CMC, AMB-Fubinaca, către consumatorii din Oradea, până în 30.03.2016 şi a deţinut, în vederea consumului (la data de 30.03.2016) şi a şi consumat cannabis (drog de risc), pentedrone şi amfetamină (droguri de mare risc).

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel, printre alţii, inculpaţii A. şi B.

Prin decizia penală nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 113 din data de 07 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală nr. 113 din data de 07 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că:

I. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 7 luni închisoare şi 245 de zile de închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente de:

- restul de 245 de zile de închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 162 din 20.09.2013 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nr. 659/21.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- 2 ani şi 7 luni închisoare, pe care la rândul ei o descontopeşte în pedepsele componente de:

- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 1 an şi 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare), cu aplicarea art. 35 C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- sporul de 7 luni închisoare, care a fost înlăturat.

A fost înlăturată dispoziţia de condamnare a inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru această infracţiune.

S-a constatat că inculpatului nu-i este aplicabilă cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare la restul neexecutat de 245 de zile închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă finală de 1 an şi 9 luni închisoare şi 245 de zile de închisoare, în regim de detenţie.

În raport de dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat rămasă fără obiect cererea DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea, de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestării preventive faţă de inculpat.

II. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată inculpatei B. în pedepsele componente de:

- 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (republicată), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (republicată), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- sporul de 10 luni închisoare, care a fost înlăturat.

S-a înlăturat dispoziţia de condamnare a inculpatei B. pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata pentru această infracţiune.

S-a constatat că inculpatei nu-i este aplicabilă cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000 (republicată) sau de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu referire la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de 1 an şi 3 luni închisoare, 6 luni închisoare şi 9 luni închisoare şi aplică inculpatei pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an şi 3 luni închisoare, la care adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv un spor de 5 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

Au fost menţinute, în raport de pedeapsa rezultantă de mai sus, dispoziţiile instanţei de fond cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 3 ani.

În raport de dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat rămasă fără obiect cererea DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea, de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestării preventive faţă de inculpată.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., la data de 29 noiembrie 2017.

Prin cererile de recurs în casaţie s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În motivarea cererilor de recurs în casaţie formulate, inculpaţii au invocat, în esenţă, critici cu privire la împrejurarea că instanţa de apel a constatat că acestora nu le este aplicabilă cauza specială de reducere a pedepselor prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Inculpaţii au susţinut că persoana care are calitatea de martor, potrivit C. proc. pen., trebuie privită indispensabil din perspectiva CEDO, întrucât prin jurisprudenţa sa, a generat interpretări acestei noţiuni, care au efect obligatoriu pentru instanţele naţionale, statuând că martorul reprezintă orice persoană care dă o declaraţie ce poate servi ca temei pentru fundamentarea soluţiei de condamnare.

În acest context, inculpaţii au apreciat că, în mod cert, au calitatea de martori în cauza în care s-a reuşit, ca urmare a denunţului formulat şi a activităţilor desfăşurate, prinderea în flagrant a numitului E., sens în care dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 le sunt pe deplin aplicabile, astfel cum a susţinut şi procurorul de şedinţă la termenul din data de 10.10.2017.

De asemenea, s-a arătat că inculpatul A. a mai colaborat cu organele judiciare, colaborare în urma căreia acesta a ajutat la identificarea şi tragerea la răspundere penală a inculpaţilor F. şi G., pentru comiterea de către aceştia a unor infracţiuni prev. de art. 2 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, infracţiuni pentru care aceştia au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul DIICOT Oradea, din data de 26.11.2015, cauza fiind soluţionată de Tribunalul Bihor la data de 09.02.2016 prin sentinţa penală nr. 22/2016.

În opinia inculpaţilor, toate aceste condiţii au fost îndeplinite, astfel că limitele de pedeapsă ale infracţiunii prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare), cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., cu reţinerea cauzei de reducere de pedeapsă prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., sunt cuprinse între 4 luni şi 2 ani, iar ca urmare incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, aceste limite se reduc la jumătate, fiind astfel cuprinse între 2 luni şi 1 an închisoare.

În concret, limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 (cu modificările ulterioare) este de la 6 luni la 3 ani închisoare.

Inculpaţii a uzat de procedura simplificată, astfel încât legea le conferă efectul reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3, rezultând astfel limitele de pedeapsă între 4 luni şi 2 ani închisoare.

Ca urmare a incidenţei art. 19 din Legea 682/2002, aceste limite sunt reduse din nou la jumătate, rezultând limite de pedeapsă între 2 luni şi 1 an închisoare.

Astfel, în opinia inculpaţilor, Curtea de Apel Oradea, reţinând greşit netemeinicia dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu privire la inculpatul A. a dispus o pedeapsă cu 9 luni mai mare (aplicată efectiv 1 an şi 9 luni), decât ar fi fost posibil ca urmare a aplicării cauzelor speciale de reducere a pedepsei, acestuia putându-i-se aplica cel mult pedeapsa de 1 an închisoare, la care să-i fie adăugate cele 245 zile ca rest de executat ca urmare a revocării liberării condiţionate, iar cu privire la inculpata B. a dispus o pedeapsă cu 3 luni mai mare (aplicată efectiv 1 an şi 3 luni) decât ar fi fost posibil ca urmare a aplicării cauzelor speciale de reducere a pedepsei, acesteia putându-i-se aplica cel mult pedeapsa de 1 an închisoare.

Inculpaţii au apreciat că a nu se corija o astfel de eroare în aplicarea legii, înseamnă a se încălca în mod categoric dreptul la un proces echitabil, aceştia aflându-se vădit în executarea unei pedepse la care nu se putea ajunge decât prin aplicarea greşită a legii şi ignorând dispoziţiile legale.

Prin încheierea din data de 26 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători, acordându-se termen la data de 23 februarie 2018, sala Secţiei penale, cu citarea inculpaţilor A. şi B. şi asigurarea apărării.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurenţii inculpaţi în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434-436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererilor de recurs în casaţie, rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererile şi motivarea acestuia.

Totodată, s-a constatat că motivele expuse de către recurenţii inculpaţi A. şi B. se circumscriu în conţinut cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar cererile de recurs în casaţie îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.

Este cazul manifestărilor de voinţă ale inculpaţilor A. şi B. intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, manifestări al căror conţinut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.

În consecinţă, Înalta Curte notează că, în recursul în casaţie, sfera controlului judiciar este limitată, astfel că pot fi examinate numai chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza şi critici de netemeinicie a deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererile de recurs în casaţie deduse judecăţii, inculpaţii A. şi B. nu au invocat veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Critica recurenţilor inculpaţi în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.

Aceste susţineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curţi legalitatea pedepsei aplicate în speţă prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator.

În acest sens, se constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a cenzurat în mod explicit criticile recurenţilor inculpaţi referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, concluzionând că acestea sunt nefondate.

Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu sunt aplicabile faţă de cei doi recurenţi inculpaţi A. şi B., care, deşi în urma denunţurilor formulate la data de 01.09.2017 de către aceştia, s-a reuşit prinderea în flagrant a inculpatului E., în timp ce vindea cannabis pe raza mun Marghita, cei doi inculpaţi având calitatea de denunţători şi nu de martori în sensul art. 19 din Legea nr. 682/2002 în cauzele în raport de care au invocat incidenţa acestor dispoziţii legale.

Dacă argumentaţia factuală reţinută, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel este sau nu conformă cu datele concrete ale cauzei, acest aspect nu poate face obiectul cenzurii în actualul cadru procesual.

În acest context, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea duratei pedepsei prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excede scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.

Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator.

Se constată, aşadar, că susţinerile invocate de recurenţii inculpaţi A. şi B. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.

Faţă de aceste considerente, în temeiul în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, în majoritate, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 573/A/2017 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2018.