Cassation scope: fact-finding versus legality review in criminal concurrence and lex specialis selection

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1857 din 12.10.2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) şi 3 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen., în infracţiunile de ameninţare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi 3 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată B.).

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată C.)

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi 5 din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată (persoană vătămată D.)

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.), pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele sus-menţionate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, urmând astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul dea fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 104 alin. (2) din C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată a inculpatului din executarea Sentinţei penale nr. 458/18.04.2012 pronunţată de Judecătoria Moreni, definitivă prin nerecurare la data de 16.05.2012 şi s-a adiţionat la pedeapsa aplicată în cauză restul rămas neexecutat din sentinţa amintită, respectiv 207 zile (6 luni şi 27 zile închisoare), rezultând astfel o pedeapsă rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 27 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 29.04.2015, ora 12:45 - 30.01.2015, ora 12:45, precum şi durata arestului preventiv din data de 30.01.2015 până în data de 30.03.2015, durata arestului la domiciliu din data de 30.03.2015 până la data de 29.05.2015 şi durata arestului preventiv din data de 16.11.2015 până la data de 01.02.2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) raportat la art. 211 şi art. 208 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A.

Prin aceeaşi hotărâre a fost condamnat şi inculpatul E.

Pe latură civilă, s-a luat act că persoanele vătămate B., C. şi D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON cu privire la care a fost instituit sechestru asigurător prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 30.01.2015 şi consemnate la CEC conform recipiselor seria TA nr. x/02.02.2015 şi TA nr. x1/02.02.2015, aflate în volumul IV, dosar urmărire penală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din 30.01.2015 asupra sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia penală a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1857 din 12.10.2016 a Judecătoriei Braşov.

În baza art. 422 din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului şi perioada începând cu data de 18.02.2017 până la data de 21.06.2017, inclusiv.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Totodată, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. şi, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, la data de 23 octombrie 2017, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Inculpatul a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

În argumentarea primului caz de recurs în casaţie, inculpatul a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, pe considerentul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor de ameninţare, cămătărie şi şantaj, întrucât la momentul la care acuzarea a susţinut că a săvârşit aceste fapte, se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.

În acest sens, punctual, inculpatul a arătat că nu putea săvârşi cele două infracţiuni de ameninţare în timp ce se afla în penitenciar, întrucât nu există niciun act material din care să rezulte că afirmaţiile sale i-au insuflat fostei concubine sau numitului C. o stare de temere în mod obiectiv. Fără a exista această aptitudine ca ameninţarea să determine o poziţie subiectivă aptă să creeze temerea pentru integritatea fizică sau psihică a persoanelor vătămate nu este întrunită, în opinia recurentului inculpat, latura obiectivă a infracţiunii.

În acelaşi cadru de argumentare, cu privire la aceeaşi acuzaţie, inculpatul a invocat şi greşita stabilire, ca lege penală mai favorabilă, a noului C. pen.

Referitor la infracţiunea de cămătărie, inculpatul a susţinut că această acuzaţie a fost reţinută de către instanţe ca fiind probată exclusiv prin declaraţiile martorilor, fără a se stabili cu precizie momentul remiterii banilor, pentru a se putea determina în mod just legea penală mai favorabilă. De altfel, în cauză, nu s-a probat, în afara depoziţiilor de martor, că inculpatul împrumuta în mod obişnuit bani cu dobândă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, inculpatul a susţinut, deopotrivă, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni întrucât solicitarea adresată persoanei vătămate D., de restituire a banilor pe care fosta sa concubină îi remisese anterior, cu titlu de împrumut, avea un just temei. Or, persoana vătămată a recunoscut că îi datora o sumă de bani, ca urmare a împrumutului luat de la concubina sa în timp ce el se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În consecinţă, legitimitatea pretenţiilor sale de restituire, de către persoana vătămată, a sumei de bani împrumutate, conduce la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii analizate.

În acelaşi sens, s-a susţinut de către recurent că persoanele vătămate sunt singurele care pot stabili dacă asupra lor s-au efectuat acte de constrângere şi nu organele judiciare. Or, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-a constituit parte civilă, neexistând o tipicitate a infracţiunilor sub aspectul probării laturii subiective a infracţiunii. Mai mult, a arătat inculpatul că organul de urmărire penală sau instanţele de judecată au interpretat pretinsele fapte în raport de depoziţiile persoanelor vătămate, dar nu au probat aptitudinea recurentului de a le săvârşi.

În motivarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a invocat nelegalitatea pedepselor ce i-au fost aplicate în fond şi menţinute în apel, decurgând, în esenţă, din greşita stabilire a legii penale mai favorabile şi din injusta aplicare a dispoziţiilor legale privind concursul de infracţiuni.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2017, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat şi s-a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători.

Astfel, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., iar argumentele prezentate de inculpat în susţinerea celor două cazuri de recurs în casaţie invocate se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi a art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru consideraţiile ce se vor arăta în continuare.

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reţinute în sarcina inculpatul A. nu sunt prevăzute de legea penală sunt nefondate.

Referitor la infracţiunea de ameninţare, s-a reţinut, în considerentele sentinţei penale, că, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, inculpatul A. a ameninţat-o în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea, prin intermediul convorbirilor telefonice şi al mesajelor de tip SMS, pe fosta sa concubină B.. De asemenea, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, l-a ameninţat în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea pe C., actualul iubit al lui B. Situaţia de fapt a fost stabilită de instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, expus în detaliu în considerentele sentinţei penale, considerente reluate şi de instanţa de apel. Totodată, s-a mai arătat că elementul material al laturii obiective s-a concretizat prin transmiterea în mod direct, dar şi indirect, pe cale orală şi scrisă a unor cuvinte de ameninţare cu răzbunarea dar şi cu moartea adresată persoanelor vătămate. Din ansamblul probatoriu administrat în cauză precum şi prin raportare la circumstanţele cauzei, respectiv faptul că inculpatul în mod repetat a adresat celor două persoane vătămate ameninţări cu acte de violenţă, cu răzbunarea, dar şi faptul că a purtat discuţii cu privire la planurile sale şi cu alte persoane, instanţa de fond şi-a format convingerea că ameninţările inculpatului au avut un caracter serios, având aptitudinea de a intimida persoanele vătămate şi de a le crea o stare de temere fiind totodată injuste, răul prefigurat fiind nelegitim. Pentru a aprecia astfel, s-a observat că ameninţările au fost amplificate prin trimiteri la faptul că inculpatul va infesta persoanele vătămate cu virusul HIV, că le va omorî, că le va tăia picioarele etc. Urmarea imediată a constat în starea de panică, de nelinişte creată persoanelor vătămate. Legătura de cauzalitate este stabilită şi rezultă fără niciun dubiu între acţiunea inculpatului şi starea de nelinişte a victimelor.

În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare, aşa încât susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală sunt neîntemeiate.

Apărarea recurentului inculpat privind inaptitudinea acţiunilor sale de a crea o stare de temere persoanelor vătămate este un element ce ţine de situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului, aspect ce excede analizei instanţei de casaţie, fiind o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii atacate şi nu de nelegalitatea acesteia.

În acelaşi mod, motivele invocate de către recurent cu privire la infracţiunea de şantaj, sunt împrejurări analizate deja de instanţe în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, şi nu în fapt, fiind inadmisibil de a se analiza cauza în aceeaşi parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Cu privire la starea de temere, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost fără niciun dubiu creată persoanei vătămate de către inculpatul A. În acest sens, instanţa a reţinut că în cazul persoanei vătămate D. a fost afectată libertatea sa psihică, acesta fiind pus în situaţia de a se şi muta o perioadă din localitatea Braşov, ca urmare a temerii resimţite faţă de inculpat. Totodată, s-a mai apreciat că starea de temere a fost creată persoanei vătămate de atitudinea adoptată de inculpat care prin apeluri telefonice, în mod repetat a pus presiune asupra acestuia pentru a i se restitui suma de 50.000 euro. Instanţa a mai reţinut din ansamblul probatoriu administrat că persoana vătămată a perceput în mod direct constrângerile cu privire la restituirea sumei de bani menţionată anterior.

Or, după cum s-a arătat anterior, aceste chestiuni reiterate de inculpat cu ocazia soluţionării recursului în casaţie sunt aspecte de temeinicie ale hotărârii care exced analizei instanţei de casaţie.

Nici susţinerea inculpatului că nu a urmărit obţinerea unui folos injust de la persoana vătămată nu poate fi reţinută de instanţa de recurs având în vedere că legiuitorul cere ca făptuitorul să urmărească dobândirea folosului în mod injust, cerinţa legii fiind îndeplinită chiar dacă folosul este just dar inculpatul a urmărit să-l dobândească în mod injust, aspect analizat de instanţele ordinare şi care nu mai poate fi cenzurat, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

De asemenea, aprecierea recurentului privind nelegalitatea interceptărilor telefonice nu poate fi cenzurată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

De altfel, recurentul a invocat acest motiv în cadrul susţinerilor privind cazul de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în contextul în care a criticat modalitatea de interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel.

Referitor la infracţiunea de camătă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în perioada 2012 - 2014, a împrumutat solicitând dobândă, diverse persoane din cercul său relaţional, respectiv F., G. zis H., I., J., K., D., L., cu importante sume de bani, fără a fi autorizat în acest sens şi fiind ajutat de către inculpatul E. Pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate, inculpatul A., în perioada octombrie - noiembrie 2014, a abordat mai multe persoane din cercul său relaţional, pe care în trecut le-a împrumutat cu diferite sume de bani cu camătă, pentru a le determina să-i achite ratele la termenele şi în condiţiile stabilite de el. Răspunzând apărării, conform căreia la momentul la care inculpatul a împrumutat bani cu camătă, faptele nu erau incriminate, această activitate fiind desfăşurată de acesta anterior intrării în vigoare a legii nr. 216/2011, instanţa a reţinut că, din ansamblul probator administrat în cauză, reiese că deşi activitatea inculpatului a început anterior intrării în vigoare a acestei legi, s-a întins şi ulterior acestui moment, inculpatul desfăşurând activităţi ce se circumscriu cametei şi ulterior intrării în vigoare a actualului C. pen., legea aplicabilă infracţiunii în raport de momentul epuizării acesteia.

Alăturat motivării instanţei de fond, Curtea a reţinut şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care sunt mai mult decât concludente, cu privire la întinderea în timp a activităţii inculpatului A., privind infracţiunea de camătă, activitate care s-a derulat şi după noiembrie 2011, ultimul act prin care s-a epuizat infracţiunea fiind ulterior lunii noiembrie 2011.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită de inculpat astfel cum a fost reţinută în situaţia de fapt şi configurarea legală a infracţiunii de cămătărie, întrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Critica inculpatului în sensul că infracţiunea a fost probată doar pe declaraţiile martorilor nu poate face analiza recursului în casaţie, neputându-se solicita instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză.

Nici motivul privind neincriminarea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul, pretins săvârşită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, susţinută cu ocazia dezbaterilor, şi circumscrisă cazului de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu este întemeiat. În decizia penală atacată, s-a reţinut cu titlu definitiv, comiterea infracţiunii în perioada anilor 2012 - 2014, interval de timp în care era incriminată, prin lege, infracţiunea de camătă.

Examinând cauza şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat şi pe acest aspect.

După cum s-a arătat şi anterior, potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată de instanţa de apel este nelegală.

Verificând, în aceste limite, decizia penală atacată, Înalta Curte constată că susţinerile privind nelegalitatea pedepselor aplicate inculpatului sunt nefondate.

Astfel, recurentul a invocat nelegalitatea pedepselor aplicate conform legii penale în vigoare şi, respectiv, nelegalitatea pedepsei rezultante urmare a aplicării, regimului juridic al concursului de infracţiuni conform noului C. pen., deşi se impunea, în opinia sa, aplicarea dispoziţiilor C. pen. anterior, sub ambele aspecte.

Însă, se constată că infracţiunile de şantaj şi camătă, pentru care instanţele au aplicat pedepse conform C. pen. în vigoare, au fost comise ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., aşa încât acestea exced analizei conform prevederilor art. 5 din C. pen. privind legea penală mai favorabilă, care au în vedere o altă ipoteză, respectiv situaţia în care, de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, ipoteză care nu este aplicabilă în cauză.

Alegerea legii penale mai favorabile se impunea doar în cazul infracţiunilor de ameninţare, analiza dispoziţiilor art. 5 din C. pen. fiind realizată de instanţele de judecată şi, stabilindu-se, motivat, că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concursului de infracţiuni, acesta se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., respectiv tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi mai favorabilă.

De altfel, instanţa a avut în vedere sub acest aspect şi Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că: "În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.".

Faţă de cele arătate, şi în urma propriului demers analitic, Înalta Curte nu decelează aplicarea vreunei pedepse nelegale, sub aspectul cuantumului fiecăreia dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce se integrează pluralităţii, sub forma concursului de infracţiuni, respectiv, sub aspectul cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.

Nu în ultimul rând, se constată că susţinerile recurentului inculpat se circumscriu, în esenţă, unor critici privind stabilirea greşită, în opinia apărării, a legii penale mai favorabile în cauză, fără a avea ca finalitate aplicarea unor pedepse nelegale. În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte, susţinerea apărării privind greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de ameninţare, în condiţiile în care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale calculat conform prevederilor noului C. pen., Înalta Curte constată, prioritar, că această critică a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, nefiind antamată prin motivele de recurs scrise, încălcându-se dispoziţiile art. 437 din C. proc. pen., nefiind supusă procedurii de filtru a admisibilităţii, conform art. 440 din acelaşi Cod.

De altfel, această critică excede cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege, neputând fi cenzurată prin prezenta cale de atac.

Pe de altă parte, în cazul în care ar fi putut fi analizată, în prezenta cale de atac, susţinerea inculpatului este nefondată, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunea de ameninţare nefiind împlinit, potrivit niciuneia din dispoziţiile C. pen., anterior sau în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de câte 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2018.

Procesat de GGC - NN