European arrest warrant: finality of surrender order upon consent and resulting inadmissibility of subsequent appeal

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 34/FCJI din data de 15 mai 2018, Curtea de Apel Iaşi a admis sesizarea formulată de Judecător de Instrucţie, prin judecător de instrucţie, A., Camera magistratului de instrucţie de la Curtea Districtuală din Luxemburg, în dosarul cu număr de referinţă 14034/14/CD, pentru executarea mandatului european de arestare emis la data de 4 mai 2018, fundamentat pe mandatul de arestare emis la data de 23.02.2018, de judecător de instrucţie A., în dosarul cu nr. de referinţă H_02 14034/14/CD, pe numele persoanei solicitate B.. A constatat că persoana solicitată B., a consimţit la predare şi nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii. A dispus predarea persoanei solicitate B., către autoritatea judiciară emitentă, cu respectarea beneficiului regulii specialităţii şi sub condiţia prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată.

S-a constatat că persoana solicitată B. a fost reţinută la data de 8 mai 2018, ora 1450, prin ordonanţa de reţinere emisă de procuror, nr. 27/2018, pentru 24 de ore, şi arestată începând cu data de 09 mai 2018.

În baza dispoziţiilor art. 103 alin. (9) şi (13) din Legea nr. 302/2004, modificată, a fost menţinută starea de arest a persoanei solicitate B. pentru o durată de 30 de zile, începând de la data de 15 mai 2018 până la data de 13 iunie 2018, inclusiv, în vederea predării.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea, în esenţă, a reţinut că persoana solicitată B. este urmărită pentru comiterea a şase infracţiuni, săvârşite în perioada octombrie 2013 - aprilie 2014 şi octombrie 2013 -14 februarie 2018, în Luxemburg, dintre care trei infracţiuni de furt, prevăzute de art. 461 şi 467 din C. pen. din Luxemburg, o infracţiune de tăinuirea bunurilor furate, prevăzută de art. 505 din C. pen. din Luxemburg, o infracţiune de tăinuirea bunurilor furate, prevăzută de art. 506 - (1), (3) din C. pen. din Luxemburg şi o infracţiune de constituire grup organizat, prevăzută de art. 322, 323 şi 324 din C. pen. din Luxemburg.

Analizând condiţia dublei incriminări, prima instanţă a constatat că infracţiunea de constituire grup organizat, prevăzută de art. 322, 323 şi 324 din C. pen. din Luxemburg este marcată de autoritatea judiciară emitentă în categoria infracţiunilor de "participare la un grup criminal organizat" astfel că nu se mai impune o astfel de analiză, iar infracţiunile de furt, descrise în mandatul european de arestare, constituie infracţiuni şi potrivit legii române, întrunind, în mod formal, elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) - 229 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen., în forma tentativei.

În ceea ce priveşte faptele din cuprinsul mandatului european de arestare, subsumate încadrării juridice de tăinuire bunuri furate, prev. de art. 505 C. pen. din Luxemburg şi art. 506 alin. (1), (3) C. pen. din Luxemburg, s-a reţinut că nu constituie infracţiuni potrivit legii penale române, raportat la conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire prev. de art. 270 C. pen. În acest context, prima instanţă a apreciat că neîndeplinirea condiţiei dublei incriminări, cu privire la aceste fapte, poate constitui motive facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare, conform art. 98 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, pe care instanţa nu îl aplică.

S-a mai reţinut că durata maximă a pedepsei care se poate aplica pentru infracţiunile comise este de 10 ani privare de libertate. Totodată, din fişa de cazier rezultă că persoana solicitată B. a fost condamnat în iunie 2005 de Tribunalul Corecţional din Strasbourg, Franţa, la o pedeapsă de 99 ani, 99 luni şi 99 zile, în 1997 a fost condamnat de Curtea de Apel Bordeaux, Franţa şi în 15 aprilie 2015 de Tribunalul din Strasbourg, Franţa, de Tribunalul Corecţional Colnear în 5 ianuarie 2000, de Tribunalul Corecţional Bordeaux la 15 septembrie 1998, de Tribunalul Corecţional de Sain T-Gaudens, Franţa, la 29 ianuarie 1998. Nu figurează în cazier nicio condamnare pronunţată de autorităţi judiciare din Elveţia.

Curtea a mai constatat că din declaraţia persoanei solicitate şi examinarea dosarului rezultă că nu este incident în cauză nici un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, iar condiţiile de validitate şi condiţiile de fond pentru emiterea şi executarea mandatului european de arestare sunt îndeplinite în cauză.

Coroborând dispoziţiile legale în materia executării mandatului european de arestare, Curtea a constatat că toate condiţiile privind predarea persoanei solicitate sunt îndeplinite şi nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de executare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie persoana solicitată B., cale de atac nemotivată în fapt şi în drept.

Contestaţia este inadmisibilă.

Potrivit art. 108 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, hotărârea prevăzută la art. 107 alin. (1) poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.

În cauză se observă că persoana solicitată B., în faţa primei instanţe de judecată a declarat că este de acord să fie predat autorităţilor judiciare emitente a mandatului european de arestare, după ce i s-a adus la cunoştinţă caracterul irevocabil al consimţământului dat şi caracterul definitiv al hotărârii de predare în baza consimţământului dat .

Faţă de împrejurarea că persoana solicitată a consimţit la predarea sa către autorităţile judiciare din Luxembourg, hotărârea pronunţată de prima instanţă este defintivă neputând fi supusă niciunei căi de atac.

Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Prin urmare, persoanei solicitate nu îi este recunoscută calea de atac împotriva sentinţei penale nr. 34/FCJI din data de 15 mai 2018 a Curţii de Apel Iaşi, întrucât a fost formulată împotriva unei hotărâri definitive, soluţie nesusceptibilă de reformare.

Faptul că persoana solicitată a fost deja extrădată autorităţilor judiciare străine nu poate determina Înalta Curte să ia act de faptul că prezenta cale de atac ar fi rămas fără obiect, întrucât ar fi necesar ca acea cale de atac să fie în primul rând admisibilă, să învestească în mod legal instanţa de judecată, or o asemenea premisă în cauza de faţă nu există.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de persoana solicitată B., şi în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestaţia formulată de persoana solicitată B. împotriva sentinţei penale nr. 34/FCJI din data de 15 mai 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, - noul C. proc. pen. - CCJI.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 02 august 2018.