Cassation barred by res judicata where appeal challenges factual assessment of criminal intent rather than legal classification of offense.

Asupra recursului în casaţie de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 124/F din data de 30 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din două infracţiuni de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen. şi două infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în o infracţiune de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 292 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. şi o infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 292 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. şi cu referire la art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen. şi cu referire la art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 65 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele susmenţionate, dispunându-se ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei rezultante.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 998 - 999 C. civ. anterior s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, dispunându-se obligarea inculpatului la plata sumei de 2.313.439 RON, împreună cu obligaţiile fiscale şi accesorii aferente, calculate de la data la care obligaţia de plată a devenit scadentă şi până la data acoperirii integrale a prejudiciului, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 404 alin. (4) rap. la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri:

"Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV16", "Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV17", "Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV12".

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2015 s-a instituit măsura sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.

Totodată, s-a dispus comunicarea hotărârii către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului, în cuantum de 260 RON, a fost lăsat în sarcina statului, urmând a se suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen. şi a două infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut că:

1. La datele de 26.06.2009, respectiv 01.10.2009, după începerea mandatului, respectiv la încetarea acestuia, astfel cum era obligat, în îndeplinirea aceleiaşi rezoluţii infracţionale prestabilite, în calitatea sa de secretar de stat în aparatul de lucru al viceprim-ministrului, inculpatul A., avocat în Baroul Bucureşti, a omis să declare în declaraţiile de interese calitatea sa de administrator al SC B. SRL, la care era şi asociat, şi SC C. SRL, aspect care ar fi echivalat cu starea de incompatibilitate pentru ocuparea funcţiei prevăzută de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 161/2013 rap. la art. 84 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

2. În calitate de administrator al D., societate cu sediul în Statele Unite ale Americii, inculpatul A. a încheiat contractul de servicii de consultanţă nr. xIV12/28.12.2005 cu SC E. SRL, reprezentată de F., servicii pe care nu le-a prestat în realitate.

Prin înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra, abia în luna decembrie 2006, la capitolul "cheltuieli", a facturii fictive nr. x/01.02.2006 vizând suma de 1.022.390 USD, cu titlu de contravaloare a serviciului anterior menţionat, numita F. a diminuat suma impozabilă şi, în consecinţă, impozitul pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 488.114 RON.

Inculpatul A. a ajutat-o astfel pe F. să săvârşească infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin aceea că nu a prestat în realitate serviciile de consultanţă la care s-a angajat prin contract, intitulate "Analiză în vederea pregătirii strategiei de identificare şi curtare a clienţilor pentru încheierea de contracte de asigurare de viaţă şi alte tipuri de asigurări".

3. În calitate de administrator al D., inculpatul A. a încheiat contractele de servicii de consultanţă nr. xIV16/28.12.2005 şi nr. xIV17/28.12.2005 cu SC G. SA, reprezentată de H., servicii pe care nu le-a prestat în realitate.

Prin înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra, la capitolul "cheltuieli", abia în luna decembrie 2006, a facturilor fictive nr. x/15.02.2006, în sumă de 1.511.930 USD, şi nr. x/15.02.2006, vizând suma de 2.338.186 USD, cu titlu de contravaloare a serviciului anterior menţionat, numitul H. a diminuat suma impozabilă şi, implicit, impozitul pe profit datorat bugetului de stat, aferent anului 2005, cu suma de 1.825.325 RON.

În acest fel, inculpatul A. l-a ajutat pe H. să săvârşească infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin aceea că nu a prestat în realitate serviciile de consultanţă la care s-a angajat prin cele două contracte, intitulate "Analiză în vederea pregătirii strategiei de identificare şi curtare a clienţilor pentru încheierea de contracte de asigurare de viaţă şi alte tipuri de asigurări".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2/2014.

Prin încheierea din 18.06.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul A.

Prin cererea transmisă la dosarul cauzei la data de 19 ianuarie 2015, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 2.313.439 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data la care obligaţia de plată a devenit scadentă şi până la data executării integrale a prejudiciului.

Starea de fapt a fost expusă pe larg în actul de sesizare.

În urma analizei probelor administrate în cauză - enumerate exhausiv - prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpaţilor şi a dispus condamnarea acestora conform celor arătate mai sus.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul A. care au criticat soluţia primei instanţe pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Ministerul Public a invocat, în esenţă, următoarele:

a) omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. cu privire la cele trei contracte de consultanţă semnate de inculpat şi facturile fiscale emise în baza acestora;

S-a susţinut, în acest sens că, raportat la acuzaţia de complicitate la evaziune fiscală adusă inculpatului, la caracterul fictiv al celor trei contracte de consultanţă încheiate de acesta şi al facturilor fiscale emise în baza lor, caracter stabilit cu autoritate de lucru judecat în dosarul în care au fost condamnaţi definitiv autorii infracţiunilor de evaziune fiscală (F. şi H.), se impune ca în cauza pendinte să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 404 C. proc. pen. cu privire la documentele anterior menţionate.

S-a arătat că neanularea celor trei contracte şi a facturilor aferente în cauza în care au fost condamnaţi autorii infracţiunilor de evaziune fiscală nu reprezintă un impediment pentru desfiinţarea acestora în prezenta cauză, având în vedere că inculpatul este complice la evaziune fiscală şi că documentele menţionate sunt false.

b) greşita reţinere în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969;

Critica a fost argumentată pe aspectul că, raportat la gradul de pericol social concret al faptelor comise, urmările lor, ansamblul împrejurărilor în care au fost săvârşite, precum şi persoana inculpatului, faptul nedobândirii de către acesta a vreunui folos material în urma activităţii infracţionale desfăşurate în calitate de complice, rolul său aşa-zis secundar în planul activităţilor evazioniste decurgând din faptul că nu a fost iniţiatorul planului infracţional, precum şi împrejurarea că nu s-a folosit de calitatea de secretar de stat pentru a obţine vreun avantaj pentru cele două societăţi al căror administrator era, nu pot fi valorificate în cauză ca circumstanţe atenuante judiciare.

Aceasta deoarece, în situaţia în care inculpatul ar fi obţinut un folos patrimonial din activitatea de evaziune fiscală şi/sau s-ar fi folosit de calitatea de secretar de stat pentru a obţine un avantaj pentru cele două societăţi comerciale, aceste împrejurări ar fi fost de natură să-i agraveze răspunderea penală, ipotezele contrare neavând însă aptitudinea de a o atenua.

Apelantul-inculpat A. a solicitat, în esenţă, următoarele:

a) în principal, achitarea sa pentru infracţiunile care fac obiectul judecăţii, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., întrucât nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege, cu consecinţa firească, în latură civilă, a respingerii acţiunii civile formulate de ANAF;

În acest sens, cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, s-a arătat că, la momentul completării celor două declaraţii de interese, inculpatul nu cunoştea faptul că era în continuare administratorul celor două societăţi comerciale, întrucât, pe de o parte, una dintre firme era inactivă, iar ambele se aflau în curs de dizolvare, neavând activitate; pe de altă parte, inculpatul cesionase anterior părţile sociale pe care le deţinea la SC B. SRL

S-a mai susţinut că declaraţiile de interese în care inculpatul a omis, din culpă, să-şi declare calitatea de administrator în cele două firme, nu au servit vreunui scop şi nu au condus la producerea unor consecinţe juridice pentru acesta sau pentru altul, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiţia privind săvârşirea faptei cu intenţie directă, calificată prin scop.

Referitor la infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, s-a susţinut că inculpatul, care nu a fost iniţiatorul celor trei contracte de consultanţă, nu a cunoscut, la momentul încheierii acestora, scopul lor real. Practic, inculpatul a cunoscut doar faptul că cele trei contacte vor fi încheiate în calitatea sa de reprezentant al D., desemnat de I., în vederea derulării unei afaceri cu o valoare de sute de milioane de euro, preţul fiind raportat la cifra de afaceri scontată în urma executării obiectului convenţiilor.

S-a mai arătat că inculpatul ştia că obiectul contractelor nu se rezuma la întocmirea celor trei studii, ci presupunea o prestaţie complexă, cu executare succesivă, motiv pentru care preţul stabilit nu poate fi catalogat ca fiind exagerat. Acest preţ al efectuării studiilor a fost de 5.000 dolari, depunerea acestora la societăţile beneficiare neconstituind o executare a contractelor în integralitatea lor.

Analizele, în varianta remisă societăţilor beneficiare, nu au conţinutul celor pe care le-a întocmit inculpatul împreună cu grupul de studiu, astfel că acestuia nu i se poate imputa copierea, în cuprinsul acestora, a unui studiu al C.S.P., I. fiind persoana care a gestionat variantele finale ale documentelor în discuţie.

S-a susţinut şi că inculpatul nu a semnat facturile emise în baza celor trei contracte de consultanţă, aspect confirmat de concluziile expertizei grafoscopice efectuate în cauză. Actele financiar-contabile au fost întocmite şi semnate de către I., singura persoană interesată să încheie contracte bilaterale între D. şi SC E. SRL, respectiv, SC G. SA.

În consecinţă, în condiţiile în care nu a cunoscut scopul real pentru care au fost încheiate contractele de consultanţă şi nu a semnat facturile care constituie obiectul infracţiunii de evaziune fiscală săvârşită de autorii F. şi H., activitatea inculpatului constând exclusiv în întocmirea şi semnarea celor trei convenţii şi a studiilor realizate în baza acestora, nu constituie acte de ajutor la săvârşirea infracţiunii susmenţionate, lipsind, prin urmare, atât latura subiectivă, cât şi elementul material al complicităţii la evaziune fiscală.

În plus, în cadrul procesului penal nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi avut vreun interes în acordarea unui sprijin autorilor infracţiunii de evaziune fiscală, neobţinând vreun beneficiu din activitatea desfăşurată.

b) în subsidiar, apelantul-inculpat a solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul reducerii cuantumului acestora sub minimul special şi suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante, urmare a unei juste evaluări a circumstanţelor reale şi a celor vizând persoana inculpatului, respectiv: întinderea redusă în timp a perioadei infracţionale, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că inculpatul nu a beneficiat de produsul infracţional, nivelul ridicat de instrucţie şi situaţia familială a acestuia - unic întreţinător de familie şi tatăl unui minor de 15 ani.

Totodată, apelantul-inculpat a solicitat reformarea soluţiei dispusă pe latura civilă a cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu argumentarea că daunele materiale invocate în cauza pendinte au fost solicitate şi în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, urmând, prin urmare, ca recuperarea acestora să se realizeze în respectiva cauză.

Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la reascultarea nemijlocită a inculpatului A., precum şi a martorei F., la termenul din 27 ianuarie 2017 constatând imposibilitatea audierii martorei J., probă a cărei administrare fusese încuviinţată inculpatului la data de 9 decembrie 2016.

La acelaşi termen de judecată, 9 decembrie 2016, instanţa de apel a încuviinţat, la solicitarea inculpatului, administrarea probei cu înscrisuri, constând în: contractul de garanţie reală mobiliară aferent contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni B.I.R., încheiat între D. şi SC E. SRL la data de 04.12.2006, hotărârile nr. 3, 7, 11, 32, 46, 49, 58 şi 74 ale Adunării Generale a Acţionarilor D., minuta şedinţei din 04.07.2006 a D., prin care se solicită autorităţilor din Statele Unite ale Americii refacerea statutului companiei (în limbă engleză) şi copii ale unor acţiuni ale B.I.R. având drept titular SC K. SRL.

Totodată, a respins celelalte probe testimoniale solicitate în cauză, precum şi solicitarea inculpatului privind supunerea sa unei testări poligraf, considerentele avute în vedere fiind expuse detaliat în încheierea întocmită la data anterior menţionată.

Prin Decizia penală nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 124/F din 30 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

A înlăturat dispoziţia privind anularea următoarelor înscrisuri:

"Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV16", "Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV17" "Analiza privind activitatea de asigurări şi evoluţia pieţei de asigurări în România în anul 2005, contract no: xIV12".

În baza art. 404 alin. (4) rap. la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea declaraţiilor de interese din 26.06.2009 şi 01.10.2009 întocmite de inculpatul A.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

II. A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului declarat de parchet a dispus să rămână în sarcina statului.

A obligat apelantul intimat inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în cuantum de 100 RON, a dispus să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, în urma unei evaluări judiciare a întregului probatoriu administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, încadrarea juridică a faptelor este corect, ca şi pedepsele aplicate inculpatului.

Ca urmare, criticile formulate de inculpat, în principal, s-a constatat a fi neîntemeiate ca şi cele vizând soluţia dată laturii civile a cauzei.

În acest sens, s-a reţinut că, prin săvârşirea, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a celor două acte de complicitate la evaziune fiscală, inculpatul A. a ajutat la producerea, în bugetul statului a unui prejudiciu total de 2.313.439 RON, conform legii civile, acesta fiind ţinut a răspunde, în solidar cu fiecare dintre autorii infracţiunii şi în limitele prejudiciului efectiv produs prin fiecare infracţiune, pentru acoperirea acestuia.

În consecinţă, soluţia dată laturii civile a cauzei, de obligare a inculpatului A. la plata prejudiciului total cauzat prin săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală la care a participat în calitate de complice, este temeinică şi legală, părţii civile recunoscându-i-se, astfel, prin două titluri diferite, dreptul de a-şi recupera daunele materiale de la participanţi, în mod evident, numai în limita prejudiciului efectiv produs de fiecare dintre ei.

Criticile formulate de parchet s-a constatat că sunt neîntemeiate, cu excepţia celei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., acuzarea susţinând că instanţa de fond trebuia să dispună şi anularea celor trei contracte de consultanţă întocmite de inculpat şi a facturilor fiscale emise în baza acestora.

Astfel, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, prin ipoteză, repararea prejudiciului se realizează prin echivalent, respectiv prin plata unei sume de bani corespunzătoare prejudiciului cauzat bugetului de stat, şi nu "în natură", prin modalitatea desfiinţării de înscrisuri, chiar dacă unele dintre aceste acte au fost utilizate de autori în vederea denaturării conţinutului evidenţelor contabile.

Aceasta deoarece, concretizându-se în absenţa unei sume de bani de la bugetul de stat, prejudiciul cauzat prin evaziune este susceptibil a fi reparat numai prin plata sumei echivalente, desfiinţarea de înscrisuri fiind inaptă a produce un atare efect.

Din această perspectivă, desfiinţarea atât a celor trei contracte de consultanţă indicate de procuror în apel, cât şi a celor trei analize menţionate în sentinţă, nu se circumscrie specificului şi finalităţii modalităţii de reparare în natură prev. de art. 25 alin. (3) teza finală C. proc. pen., impunându-se modificarea hotărârii apelate sub acest aspect. Totodată, în condiţiile în care obiectul judecăţii nu a inclus, în cauza de faţă, eventuale acuzaţii de falsificare a acestor înscrisuri, nu se justifică desfiinţarea lor, nici prin raportare la teza I a normei de procedură evocate.

În schimb, textul de lege instituie obligaţia instanţei investite cu judecarea cauzei de faţă de a dispune desfiinţarea celor două declaraţii de interese necorespunzătoare adevărului -obiect material al infracţiunii de fals în declaraţii pentru care a fost condamnat inculpatul A.

În consecinţă, apreciind întemeiate criticile formulate de procuror numai în limitele anterior precizate, Înalta Curte s-a pronunţat prin Decizia penală nr. 37/A din 10.02.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva Deciziei penale nr. 37/A din 10.02.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 20.10.2017, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A.

În motivarea recursului în casaţie, inculpatul a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă şi, în rejudecare, achitarea sa.

S-a arătat că recursul în casaţie se întemeiază pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, recurentul a susţinut că instanţa de fond a omis să analizeze latura subiectivă a acestei infracţiuni.

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, în opinia inculpatului, se rezumă doar la a proba existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni fără să se facă vorbire de latura subiectivă. Astfel, recurentul susţine că probele administrate în dosar nu dovedesc faptul că ar fi acţionat cu intenţie şi că ar fi urmărit un scop clar, determinat, acela de a produce consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul prin ascunderea calităţii de administrator în cele două societăţi comerciale, SC B. SRL, şi SC C. SRL cu ocazia completării declaraţiilor de interese, ci se rezumă la a-l acuza pentru faptul că nu ar fi declarat această calitate.

Faţă de împrejurarea că infracţiunea de fals în declaraţii este lipsită de latura sa subiectivă întrucât a lipsit interesul personal de a-şi ascunde calitatea de administrator, a solicitat să se reţină culpa ca modalitate a elementului subiectiv al săvârşirii faptei şi, în consecinţă, să se dispună achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Cu privire la infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, recurentul a apreciat că instanţa de apel, deşi a analizat probatoriul administrat în faza cercetării judecătoreşti, nu l-a valorificat suficient în cauză.

În acest sens, a arătat, în esenţă, că, din analiza situaţiei de fapt, reiese cu claritate atât lipsa laturii subiective a infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală sub forma intenţiei cât şi elementul material al infracţiunii constând în sprijinul acordat făptuitorilor în scopul evidenţierii în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

Inculpatul a arătat că, aşa cum rezultă din declaraţia martorului L. susţinută şi de înscrisurile depuse la dosar, nu avea calitatea de beneficiar real al societăţii D., fiind doar un reprezentant al societăţii în relaţiile cu registrul din Registrul din M.

Faptul că în cadrul dosarului penal nu s-a făcut dovada că ar fi avut vreun interes să acţioneze în sensul acuzaţiilor ce i se aduc şi că nu a avut nici un beneficiu, în opinia inculpatului nu reprezintă doar o circumstanţă atenuantă, aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci o situaţie de fapt dovedită prin probe certe care ar fi trebuit să conducă la achitarea sa.

Sumele de bani care fac obiectul infracţiunii de evaziune fiscală nu au intrat în conturile societăţii D. şi chiar dacă ar fi intrat, inculpatul nu avea împuternicire pe conturile societăţii, fiind doar un reprezentant în relaţiile cu Registrul din M. mandatat să semneze contractele cu E. şi G.

Având în vedere motivele recursului în casaţie pe larg prezentate în memoriul depus la dosar, recurentul a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să efectueze o analiză temeinică a faptelor de care acesta este acuzat, urmând să se constate că nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie cerută de lege şi, în consecinţă, să se dispună achitarea sa.

A mai precizat, de asemenea, că nu a acţionat nici un moment cu intenţia de a ajuta factorii din conducerea SC G. SA şi E. SRL de a săvârşi infracţiunile de evaziune fiscală pentru care aceştia au fost condamnaţi.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) şi art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) şi d) C. proc. pen., prin încheierea din 22 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, l-a admis, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la Completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

La data soluţionării recursului în casaţie, respectiv 2 martie 2018, Înalta Curte a consemnat concluziile orale, acestea fiind detaliate, redate în practicaua prezentei hotărâri.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prev. de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului în casaţie, inculpatul A. a susţinut, cu privire la motivul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", că au fost comise greşeli de către instanţa de apel cu privire la situaţia de fapt reţinută, arătând care sunt greşelile comise de această instanţă, cu intenţia de a dovedi cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, reţinută în sarcina sa, că îi lipseşte latura subiectivă, respectiv interesul personal de a-şi ascunde calitatea de administrator, iar cu privire la infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală - lipsa intenţiei, cât şi a sprijinului acordat făptuitorilor în scopul evidenţierii în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale.

În practicaua prezentei decizii au fost expuse pe larg motivele recursului în casaţie, astfel cum au fost susţinute de apărător, solicitându-se, în final, admiterea căii extraordinare de atac, să se constate că decizia atacată este nelegală sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului şi, în consecinţă, achitarea în baza art. 16 lit. b) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să nu evalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casaţie a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza şi netemeinicia deciziei atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci, practic, solicită achitarea în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu motivarea că faptele ce i se impută nu au caracter penal.

Aşa cum s-a arătat, în procedura recursului în casaţie se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport de încadrarea juridică şi de circumstanţele de fapt reţinute, în mod definitiv, de instanţa care a judecat apelul.

Înalta Curte, cu privire la invocarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că inculpatul, practic, solicită o reevaluare a probelor administrate, situaţie nepermisă în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât aspectele solicitate de inculpat vizează critici de netemeinicie, or, în cadrul recursului în casaţie nu pot fi invocate decât aspectele de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, solicitarea apărării privind achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., întrucât faptele ce i se impută acestuia nu au caracter penal excede, în mod evident, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen al situaţiei de fapt, nu poate reevalua conţinutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi de apel.

Limitarea obiectului judecăţii în cadrul recursului în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanţa de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că inculpatul A., deşi formal a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., criticile formulate nu se încadrează în această situaţie, întrucât inculpatul nu a fost condamnat pentru o faptă care să nu fi fost prevăzută de legea penală, aşa cum s-a susţinut, criticându-se, de fapt, modalitatea în care a fost reţinută de către instanţă starea de fapt, pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei şi interpretării acestuia, aspecte care, aşa cum s-a arătat, nu pot fi reevaluate pe calea recursului în casaţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de către recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din data de 10 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 martie 2018.

Procesat de GGC - ED