Abuse of office conviction upheld despite Constitutional Court interpretation requiring breach of primary legislation, not internal regulations.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 91/P din 29.10.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Neamţ - Secţia penală, făcând aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat, printre alţii, pe inculpatul A. la pedepsele de:

- 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen.,

- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), art. 5 C. pen. şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.(1969),

- 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969) cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa mai grea - de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969).

S-au interzis inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. (1969).

În temeiul art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la data de 18.09.2012 până la 15.05.2013.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de părţile civile Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Neamţ şi Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

În temeiul art. 25 şi art. 397 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1392 C. civ., a fost obligat inculpatul A., în solidar, alături de ceilalţi coinculpaţi să plătească părţii civile Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Neamţ suma de 41.118 lei cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art. 19 C. proc. pen., art. 1357 şi 1373 C. civ. raportat la art. 119 alin. (1) şi art. 120 C. proc. pen., au fost obligaţi în solidar inculpaţii B., acesta în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. C. SRL, A. şi D. să plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ suma de 16.325,15 lei - despăgubiri civile, actualizată la data plăţii efective prin calcularea accesoriilor fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

În temeiul art. 249 C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor B., A., D. şi părţii responsabile civilmente S.C. C. S.R.L.,, până la concurenţa sumei de 16.325,15 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale şi ale inculpaţilor E., F. şi părţii responsabile civilmente S.C. G. S.R.L. până la concurenţa sumei de 41.388,385 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) raportat la art. 580 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor prin anularea: avizelor de transport ale materialului lemnos nr. 9640759/23.02.2012; 9640752/12.03.2012; 9640751/12.03.2012; 3982134/18.02.2012; 3982133/18.02.2012; documentaţiilor de inventariere, marcare şi tăiere a arborilor de pe suprafeţele cu vegetaţie forestieră aparţinând numiţilor H. (fl. 65-73, vol. IX dosar urmărire penală), I. (fl. 75-83, vol. IX dosar urmărire penală), J. (fl. 86-93, vol. IX dosar urmărire penală); avizului de însoţire primar nr. 0116347/20.07.2012, a facturii seria BE nr. 13/10.08.2012 şi a chitanţelor nr. 35/08.08.2012 şi 36/11.08.2012 (fl. 46-49, vol. X dosar urmărire penală).

Pentru a se pronunţa în acest sens, în urma analizării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, a aderat la asocierea infracţională iniţiată de către inculpaţii B. şi E. în scopul tăierii fără drept, de pe picior, a unui număr mare de arbori nemarcaţi, aflaţi pe parcele cu vegetaţie forestieră pe care ultimul le deţinea în fapt, şi al comercializării ulterioare a materialului lemnos rezultat şi evitării plăţii sumelor datorate bugetului de stat pentru această operaţiune, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului A., care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având iniţial calitatea de agent de poliţie în cadrul Secţiei de Poliţie nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, şef al Postului de Poliţie al comunei Grinţieş, jud. Neamţ, cu intenţie directă, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu referitoare la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor ori a faptelor de natură penală la regimul de tăiere a arborilor de pe picior comise de către inculpaţii şi învinuiţii cercetaţi în cauză, în scopul de a le asigura atât acelor persoane, cât şi sieşi foloase materiale injuste, întruneşte elementele materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, fapta inculpatului A. care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având iniţial calitatea de agent de poliţie în cadrul Secţiei de Poliţie nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, şef al Postului de Poliţie al comunei Grinţieş, jud. Neamţ, l-a ajutat în mod activ pe inculpatul B. să comercializeze către diverse persoane material lemnos secundar pentru care nu existau documente de provenienţă, operaţiunile nefiind evidenţiate în contabilitatea agenţilor economici implicaţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în forma complicităţii, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ şi inculpaţii E., D., A., F., K., L., M., N., B. şi partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L.

Prin decizia penală nr. 72 din 30.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ şi inculpatul D. împotriva sentinţei penale nr. 91/P din 29.10.2015 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. x/2013.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată în ceea ce priveşte încadrarea juridică pentru infracţiunea de instigare la tăiere ilegală de arbori, cuantumul pedepsei aplicate pentru această infracţiune şi cuantumul pedepsei rezultante, toate cu privire la inculpatul E., precum şi referitor la soluţia de condamnare pentru infracţiunea de instigare la dare de mită, cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi cuantumul pedepsei rezultante, toate cu privire la inculpatul D., şi, în rejudecare:

I. Au fost reţinute în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunii de instigare la tăiere ilegală de arbori, cu privire la inculpatul E., prevederile art. 25 C. pen. (1969), raportat la art. 108 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. a) din Legea 46/2008, cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost majorat cuantumul pedepsei aplicate aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea de tăiere ilegală de arbori, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 108 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. a) din Legea 46/2008, cu aplicarea art. 5 C. pen., la 4 ani închisoare.

A fost majorat cuantumul pedepsei principale rezultante la 4 ani închisoare, inculpatul E. având de executat pedeapsa de 4 ani închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II-a, b şi c C. pen. (1969).

II. În temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de instigare la dare de mită, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 255 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. întrucât fapta nu există.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la 3 ani şi 6 luni închisoare.

A fost redus cuantumul pedepsei principale rezultante la 3 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul D. având de executat 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, b) şi c) C. pen. (1969).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii - inculpaţi E., A., F., K.,L., M., N., B. şi apelanta - parte responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel, cu titlu preliminar, a constatat că probele obţinute în temeiul art. 911 şi urm. C. proc. pen. (1968), sunt rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse de către judecătorii din cadrul Tribunalului Neamţ.

S-a mai constatat că mandatele de supraveghere tehnică privind supravegherea video, audio sau prin fotografiere, deşi au fost puse în aplicare cu ajutorul Serviciului Român de Informaţii, procesele-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor respective au fost întocmite de către ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.

Făcând trimitere la sfera de aplicare a principiului tempus regit actum şi cel al neretroactivităţii legii, precum şi la dispoziţiile ale art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pentru mandatele de supraveghere tehnică a căror executare a încetat înainte de 14.03.2016, decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale (prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională) nu se aplică pentru că, în caz contrar, ar retroactiva, ceea ce ar însemna o încălcare a prevederii din art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a celei din legea specială anterior menţionată.

Totodată, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 280 ori art. 281 C. proc. pen., având în vedere că actele procesuale de dispunere şi de prelungire a supravegherii tehnice, precum şi actele procedurale de punere în executare a mandatelor au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data acestora, motiv pentru care situaţia premisă a existenţei unei încălcări a dispoziţiilor legale care să permită o discuţie cu privire la nulitatea relativă a vreunui act procesual sau procedural nu poate fi reţinută.

Faţă de efectele deciziei nr. 51/2016, s-a considerat că ambele etape ale supravegherii tehnice (autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii) dispuse şi efectuate anterior publicării deciziei - 14.03.2016, sunt legale, fiind efectuate în baza unor prevederi legale, în limitele prevederilor legale şi cu mijloacele tehnice deţinute în virtutea legii.

Referitor la motivele de apel care vizează condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de constituire grup infracţional organizat, în urma efectuării propriului examen al probelor, Curtea a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor O., P. şi Q. pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere, respectiv aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea 39/2003, având în vedere că materialul probator aflat la dosarul cauzei relevă că inculpaţii au acţionat după o prealabilă înţelegere, fiecare din ei având roluri prestabilite pe care le-au avut de îndeplinit în ansamblul activităţii având ca scop săvârşirea de infracţiuni silvice de mare amploare.

S-a mai reţinut că, în realizarea scopului infracţional, în calitatea sa de lideri ai grupului infracţional, inculpaţii B. şi E. au iniţiat o asociere infracţională în cadrul căreia au cooptat mai multe persoane, unii cu rol de săvârşire în calitate de autori ai infracţiunilor silvice, iar alţi inculpaţi, cu rol de acoperire şi protejare a activităţii infracţionale, prin prisma calităţilor deţinute de organe ale statului, poliţişti şi pădurari, aceştia din urmă prin încălcarea gravă a atribuţiilor de serviciu. Astfel, din probatoriul administrat a rezultat rolul de lideri al celor doi inculpaţi, aceştia coordonând tăierile ilegale de amploare, dând indicaţii cu privire la modalităţile concrete de săvârşire ale acestor infracţiuni prin fixarea coordonatelor în ceea ce priveşte zonele unde urmau să fie efectuate tăierile şi datele efectuării acestora, ţinând în acelaşi timp legătura cu poliţiştii şi pădurarii care acordau protecţie grupării infracţionale. Inculpaţii păstrau permanent legătura, una dintre principalele preocupări ale acestora fiind aceea de a evita controalele autorităţilor însărcinate să combată delictele silvice, sens în care au fost cooptaţi în gruparea infracţională persoane care deţineau funcţii de poliţişti şi pădurari.

Referitor la criticile privind netemeinicia soluţiei de condamnare, sub aspectul insuficienţei probatoriului, expuse de inculpaţii E., A., F., L., K., N. s-a reţinut că, în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cursul procesului penal, prima instanţă a procedat la un examen judicios, prin evidenţierea mijloacelor de probă atât din faza urmăririi penale, cât şi din faza cercetării judecătoreşti, făcând şi referiri concrete la mijloacele de probă relevante, iar prin operaţiunea de sinteză a acestora a concluzionat pe deplin justificat în sensul existenţei faptelor care au constituit obiectul actului de sesizare şi a vinovăţiei inculpaţilor.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că susţinerile inculpaţilor în sensul inexistenţei infracţiunilor care au fost reţinute prin actul de sesizare şi pentru care a fost dispusă condamnarea (cu excepţia infracţiunii de instigare la dare de mită reţinută în sarcina inculpatului D.) nu pot fi însuşite de către instanţa de apel.

Referitor la lucrătorii de poliţie A. şi D., s-a reţinut că aceştia au manifestat o atitudine, de o gravitate extremă şi profund nedemnă pentru un reprezentant al autorităţii statului, în cauză existând probe elocvente cu privire la sprijinul activ acordat grupării infracţionale. S-a arătat că prima instanţă a detaliat activitatea infracţională desfăşurată de către inculpaţii menţionaţi, în cuprinsul sentinţei apelate fiind făcute referiri ample, explicite cu privire la situaţia de fapt care îi vizează pe lucrătorii de poliţie, fiind enumerate atât mijloacele de probă apte să conducă la stabilirea vinovăţiei acestora, cât şi probele formulate în apărare.

Astfel, deşi însărcinaţi să culeagă informaţii in vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum si a altor fapte ilicite şi să desfăşoare, potrivit competentei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuarea de cercetări în legătura cu acestea, ca principale atribuţii de serviciu ce revin lucrătorilor de poliţie, potrivit Legii Poliţiei Române nr. 218/2002, inculpaţii A. şi D. au pactizat cu persoanele care desfăşurau o activitate intensă, de mare amploare, de exploatare ilegală de arbori, oferind un sprijin activ grupării infracţionale, inclusiv în schimbul unor foloase materiale.

Referitor la împrejurarea relevată de inculpatul A., că inculpatul B. era sursa de informare din mediul persoanelor care se ocupau cu tăierile ilegale de arbori, aceasta fiind explicaţia pentru relaţia dintre cei doi relevată de convorbirile telefonice interceptate autorizat, s-a arătat că, chiar dacă ar fi reală, nu este de natură să exonereze de răspundere penală pe inculpatul - lucrător de poliţie.

Cât priveşte probatoriul pe baza căruia a fost reţinută vinovăţia lucrătorilor de poliţie, Curtea şi-a însuşit procedura de evaluare a mijloacelor de probă efectuată de prima instanţă (cu excepţia infracţiunii de instigare la infracţiunea de dare de mită), aceasta respectând standardele impuse de normele procedurale, fiind luate în considerare, în mod obiectiv, mijloacele de probă relevante, respectiv înlăturate motivat probele prin care s-a dorit să se demonstreze de apărare nevinovăţia inculpaţilor.

Curtea a menţionat că declaraţiile inculpatului B. date în cursul urmăririi penale prin care acesta a detaliat aspectele asupra activităţii de protecţie oferite de lucrătorii de poliţie, precum şi primirea de către aceştia a unor cantităţi de material lemnos, provenit din tăieri ilegale, nu constituie singurele probe în incriminare, ci se coroborează cu ansamblul probator administrat în cauză, respectiv convorbirile telefonice interceptate autorizat şi declaraţii de martori.

S-a arătat că, în contradicţie cu susţinerile apărătorului inculpatului A., în cuprinsul convorbirilor telefonice există aspecte relevante, din care rezultă neechivoc că lucrătorul de poliţie avea cunoştinţă despre activitatea ilicită a inculpatului B., pe care o susţinea, cu titlu de exemplu, Curtea menţionând convorbirea din data de 09.05.2012, din care rezultă atât interesul direct material pe care inculpatul A. îl avea în contextul sprijinului acordat grupării infracţionale, acesta fiind preocupat de preţul de vânzare al cantităţii lemnoase exploatate nelegal, cât şi sprijinul pe care acesta urma să îl dea pentru găsirea unor documente în scopul ascunderii activităţii infracţionale.

S-a subliniat că singura modificare în apel cu privire la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă se cuvine a fi făcută referitor la infracţiunea de instigare la dare de mită reţinută în sarcina inculpatului D.. În concret, acestuia i se impută că la data de 17.09.2012, în cadrul unei convorbiri telefonice purtate cu inculpatul B., la momentul când acesta efectua unul dintre multiple transporturi de material lemnos exploatat ilegal şi fusese oprit în trafic de un echipaj de poliţie, i-a cerut inculpatului B. să-i mituiască pe lucrătorii de poliţie care procedaseră la oprirea camionului, folosind în acest sens expresia "du-te şi vorbeşte cu ei". Deşi în contextul conivenţei frauduloase existente între cei doi inculpaţi, îndemnul inculpatului D. poate fi suspicionat ca o instigare la mituirea membrilor echipajului de poliţie, în absenţa coroborării cu alte mijloace de probă expresia folosită de inculpat în mod evident nu constituie o probă suficientă pentru susţinerea acuzaţiei, aptă să conducă la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie. Prin urmare, Curtea a dispus achitarea inculpatului D. pentru infracţiunea de instigare la dare de mită, nefiind dovedită existenţa faptei.

Sub aspectul individualizării pedepselor, s-a arătat că faptele inculpaţilor E., D., A., F., astfel cum au fost expuse în sentinţă, relevă un grad de pericol social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, motiv pentru care în mod justificat prima instanţă s-a orientat spre aplicarea unor pedepse cu închisoarea, executabile în regim privativ de libertate.

Referitor la inculpatul E., s-a reţinut că acesta, alături de inculpatul B. (condamnat separat, cu suspendarea executării pedepsei argumentat de faptul că a colaborat cu organele judiciare), a procedat la organizarea unei activităţi de amploare de tăieri ilegale de arbori, cu pagube însemnate asupra fondului forestier, beneficiind de sprijinul unor persoane care reprezentau autorităţile statului, chiar dintre cele care aveau atribuţii de prevenire, constatare şi sancţionare a delictelor silvice. Motivat de aceste aspecte s-a apreciat că se impune admiterea apelului declarat de parchet şi majorarea pedepsei aplicate acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere ilegală de arbori, urmând ca, pe cale de consecinţă, să fie majorată şi pedeapsa principală rezultantă.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor şi regimul de executare aplicate inculpaţilor D., A. şi F., s-a arătat că, faţă de modul grav în care inculpaţii şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, permiţând desfăşurarea activităţii grupării infracţionale pe o perioadă îndelungată şi la un nivel ridicat, este exclusă atenuarea situaţiei acestora în apel. Totuşi, cu privire la inculpatul D., având în vedere soluţia de achitare dispusă faţă de una dintre infracţiunile deduse judecăţii şi pentru asigurarea unui tratament juridic egal cu cel aplicat inculpatului A., care avea tot calitatea de poliţist, a fost redusă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi pe cale de consecinţă şi pedeapsa principală rezultantă de executat.

Totodată, s-a arătat că nici în ceea ce priveşte pedepsele aplicate celorlalţi inculpaţi nu există motive pentru atenuarea sancţiunilor stabilite de prima instanţă, prima instanţă dând eficienţă în mod corespunzător criteriilor de individualizare.

Referitor la latura civilă, s-a reţinut că şi sub acest aspect, hotărârea primei instanţe nu prezintă deficienţe necesar a fi înlăturate în apel. Astfel, luând în considerare şi aspectele reţinute cu privire la numărul arborilor exploataţi ilegal, faptul că în mod justificat au fost înlăturate concluziile rapoartelor de expertiză sub acest aspect, iar în apel, prin expertiza efectuată s-a răspuns parţial obiectivelor trasate de instanţă, s-a conchis în sensul valabilităţii raţionamentelor trasate de prima instanţă, atât în ceea ce priveşte prejudiciul creat urmare a tăierilor ilegale organizate de inculpatul B., cât şi a celor dispuse de inculpatul E.. S-a apreciat că aspectele reţinute în expertiza efectuată în apel cu privire la cantitatea de material lemnos aflată în custodia terţilor şi la T.V.A. în valoare de 23.423 lei, care nu a fost restituit până în prezent, nu prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii prejudiciului, ci, eventual, în faza de executare a dispoziţiilor civile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, prin compensarea obligaţiilor reciproce.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În susţinerea căii de atac, a arătat, în esenţă, că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., respectiv art. 248 C. pen. (1969), şi-a încetat efectele juridice la data de 23.08.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a sa, întrucât Parlamentul nu a pus aceste prevederi în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, astfel cum prevede Legea nr. 47/1992.

Totodată, a învederat că, urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08 iulie 2016, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de abuz în serviciu, trebuie indicată expres norma încălcată, or nici în rechizitoriu şi nici în hotărârea de condamnare nu au fost precizate în concret dispoziţiile cu putere de lege ce nu au fost respectate de inculpat, motiv pentru care, a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, inculpatul A., a arătat că, în mod greşit, s-a dispus condamnarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, în condiţiile în care această infracţiune a fost dezincriminată, ca urmare a abrogării prin efectul dispoziţiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate, şi, în rejudecare, achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 248 C. pen., cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 8 din Legea nr. 39/2003.

Prin încheierea din 22 iunie 2017, pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 30.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casaţie, completului nr. 4.

Premergător analizării susţinerilor circumscrise cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că nu poate face aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 436 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere că cererile transmise la dosar de recurent la datele de 3 şi 13 noiembrie 2017 nu echivalează cu o solicitare de retragere a recursului în casaţie formulat, întrucât declaraţia nu a fost dată în acest scop, ci pentru ca inculpatul să nu mai fie prezentat la termenul din 16 noiembrie 2017, dat fiind faptul că în detenţie desfăşoară activităţi lucrative şi, ca urmare a deplasării la instanţă, poate să îşi piardă locul de muncă.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În cauză, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nici în rechizitoriu şi nici în hotărârile atacate nu s-a reţinut încălcarea unor acte cu putere de lege, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale. În plus, având în vedere că Parlamentul nu a pus dispoziţiile art. 297 C. pen. şi, respectiv, art. 248 C. pen. (1969) în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, astfel cum prevede Legea nr. 47/1992, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de aceste texte de lege, şi-a încetat efectele juridice la data de 23.08.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost condamnat.

Pe de altă parte, referitor la infracţiunea de aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, s-a arătat că aceasta a fost dezincriminată, ca urmare a abrogării prin efectul dispoziţiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare la o grupare infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012 a aderat la asocierea infracţională iniţiată de către inculpaţii B. şi E. în scopul tăierii fără drept, de pe picior, a unui număr mare de arbori nemarcaţi, aflaţi pe parcele cu vegetaţie forestieră pe care le deţineau în fapt, şi al comercializării ulterioare a materialului lemnos rezultat şi evitării plăţii sumelor datorate bugetului de stat pentru această operaţiune; abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având iniţial calitatea de agent de poliţie în cadrul Secţiei de Poliţie nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, şef al Postului de Poliţie al comunei Grinţieş, jud. Neamţ, cu intenţie directă, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu referitoare la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor ori a faptelor de natură penală la regimul de tăiere a arborilor de pe picior comise de către inculpaţii şi învinuiţii cercetaţi în cauză, în scopul de a le asigura atât acelor persoane, cât şi sieşi foloase materiale injuste, şi evaziune fiscală în forma complicităţii, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, în aceleaşi calităţi, l-a ajutat în mod activ pe inculpatul B. să comercializeze către diverse persoane material lemnos secundar pentru care nu existau documente de provenienţă, operaţiunile nefiind evidenţiate în contabilitatea agenţilor economici implicaţi.

Această situaţie de fapt a fost reţinută ulterior atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, stabilindu-se, cu titlu definitiv, că încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţele inferioare, întrunesc, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată ori au fost dezincriminate ca urmare a succesiunii în timp a actelor normative.

Sub acest aspect, se constată că, în ceea ce priveşte infracţiunea de aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 507 din 8 iulie 2014, a stabilit că faptele prevăzute de art. 323 C. pen. (1969) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., se regăsesc în incriminarea art. 367 C. pen., nefiind dezincriminate. În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că acţiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzut de art. 367 C. pen., respectiv iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acţiunile care alcătuiau elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 C. pen. (1969), singura modificare operată de legiuitor faţă de textul art. 7, raportat la prevederile art. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 39/2003, reprezentându-l extinderea sferei noţiunii de grup infracţional organizat.

Ca urmare, în condiţiile în care fapta comisă nu a fost dezincriminată ca efect al abrogării dispoziţiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului sub acest aspect, neimpunându-se achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la o asociere infracţională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009.

În ceea ce priveşte fapta de abuz în serviciu imputată prin actul de sesizare, se observă că, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. pen. (1969), infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în omisiunea funcţionarului public de a îndeplini un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în cadrul şi în limitele atribuţiilor de serviciu, fiind necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia, iar între fapta funcţionarului public şi rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, se constată că, prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Această soluţie a fost adoptată, ulterior, de Curtea Constituţională şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 C. pen. (1969), prin decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, reţinându-se valabilitatea considerentelor avute iniţial în vedere.

Aşadar, în raport cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în situaţia neîntrunirii acestei exigenţe conduita funcţionarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal. Ca urmare, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale invocată de recurent s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidenţă, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârşită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, decizia menţionată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 4 C. pen. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanţei supreme în considerentele deciziilor nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, şi nr. 6 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017 (cu referire la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei norme de incriminare).

Este important de subliniat, în acest context, că instanţa de contencios constituţional nu a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) C. pen. (respectiv art. 248 C. pen. 1969), ci, aşa cum s-a arătat anterior, a statuat că doar o anumită interpretare este conformă cu legea fundamentală, în sensul că "defectuozitatea" trebuie să se circumscrie unei norme dintr-o lege, ordonanţă de urgenţă sau ordonanţă de Guvern. Ca urmare, Înalta Curte nu poate da relevanţă susţinerilor recurentului în sensul incidenţei prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, ce au fost reluate apoi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În condiţiile anterior expuse, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fişa postului, în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârile atacate, din actele dosarului (rechizitoriul nr. 982/D/II/1/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), rezultă că, în cauză, recurentului A. i s-a imputat încălcarea atribuţiilor de serviciu ce impuneau luarea unor măsuri legale în situaţia identificării unor fapte de natură penală de care lua cunoştinţă în exercitarea funcţiei de agent de poliţie (în speţă, reţinându-se, printre altele, că, deşi a avut reprezentarea faptului că inculpatul B. transporta material lemnos exploatat ilicit, iar documentul de însoţire era fals, nu a luat măsuri, ci chiar l-a sprijinit în mod activ pe coinculpat în activitatea infracţională), măsuri la care era obligat în virtutea legii care organiza activitatea Poliţiei Române.

De asemenea, în decizia atacată, s-a arătat expres că inculpatul A. era însărcinat "să culeagă informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite şi să desfăşoare, potrivit competenţei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuarea de cercetări în legătură cu acestea, ca principale atribuţii de serviciu ce revin lucrătorilor de poliţie, potrivit Legii Poliţiei Române nr. 218/2002".

Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 218/2002, Poliţia Română are ca atribuţii principale, printre altele:

"1. apără viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii;

2. aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii;

…

6. culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite;

7. realizează activităţi de prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracţiunii în domeniul informaticii şi a crimei organizate;

8. desfăşoară, potrivit competenţei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătură cu acestea;

…

10. constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii…".

Aşadar, în prezenta cauză, fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), vizează încălcări ale legislaţiei primare (respectiv art. 26 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române), acestea fiind menţionate şi în hotărârea atacată, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţă se face trimitere doar generic la atribuţiile de serviciu nu este de natură a justifica concluzia incidenţei deciziei invocate şi, corespunzător, soluţia achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislaţia primară (legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă) sunt prevăzute obligaţii/îndatoriri fundamentale, de esenţă pentru unele domenii de activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, care revin funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora şi, respectiv, pentru anumite categorii de funcţionari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcţionar/funcţie intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fişa postului, etc.).

Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea inculpatului A. a avut în vedere săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs în casaţie, fapta comisă, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, se constată că dispoziţiile deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzaţia de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că faptele de abuz în serviciu şi aderare la o asociere infracţională pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 72 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013.

Faţă de faptul că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2017.