Inadmissibility of unconstitutionality exception challenging limitation of cancellation appeal to appellate panel composition

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

rin decizia penală nr. 442/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, s-a dispus, în baza art. 431 C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul - condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 1632/A din data de 22.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2006.

Totodată, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) C. proc. pen., formulată de contestatorul - condamnat A.

Pentru a se pronunţa în acest sens, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că din modul în care este formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi din argumentele orale susţinute de avocatul petentului, rezultă că nu se critică neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. d) C. proc. pen., petentul fiind nemulţumit de faptul că acest articol limitează calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare numai la compunerea nelegală a instanţei de apel, nepermiţând verificarea măsurii în care instanţa fondului este cea care nu a fost compusă legal.

S-a reţinut că din cele arătate rezultă că nu sunt îndeplinite prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv nu se critică un text de lege ca fiind neconstituţional, ci se solicită completarea unui text de lege cu noi prevederi, aspect care nu este de competenţa Curţii Constituţionale.

În opinia Curţii de Apel Bucureşti, textul art. 426 lit. d) C. proc. pen. este constituţional şi se încadrează în reglementarea logică privind contestaţia în anulare. Totodată, s-a precizat că este normal ca pe calea contestaţiei în anulare să poată fi atacate doar hotărârile date în apel, pronunţate de alt complet, deoarece în cazul hotărârilor pronunţate de instanţa de fond există calea de atac a apelului, iar eventualele erori judiciare pot fi îndreptate în apel.

Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 442/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018 a formulat recurs petentul A., motivele invocate fiind prezentate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursul formulat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin încheierea recurată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea contestatorului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) C. proc. pen., reţinând, în concret, că nu sunt îndeplinite prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea unei astfel de cereri, în condiţiile în care prin excepţia invocată nu se critică un text de lege ca fiind neconstituţional, ci se solicită completarea unui text de lege cu noi prevederi, aspect care nu este de competenţa Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că, în cadrul dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 1632/A din 22.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, apărarea contestatorului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., care prevăd că "împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...]

d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate."

În esenţă, în susţinerea cererii formulate, apărarea petentului a arătat că se critică textul de lege a cărei neconstituţionalitate a invocat-o, întrucât acest articol limitează posibilitatea formulării căii de atac a contestaţiei în anulare numai referitor la compunerea nelegală a instanţei de apel, nepermiţând verificarea împrejurării în care instanţa fondului este cea care nu a fost compusă legal.

În acest sens, s-a susţinut că hotărârea penală nr. 505 din 20.06.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, completul instanţei de fond nefiind compus în mod legal, în sensul că, judecătorul care a redactat hotărârea, respectiv judecător B. era suspendat pentru o perioadă din justiţie în urma unei sancţiuni disciplinare şi tot acest judecător a şi semnat hotărârea redactată. S-a mai arătat că acest aspect a fost invocat şi în calea de atac a apelului drept un motiv pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, a fost reţinut şi de către instanţa de apel, în decizia definitivă nr. 1632/A din 22.11.2017, împotriva căreia a formulat contestaţie în anulare, însă motivul de apel a fost respins şi s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului A.

Din analiza coroborată a textului de lege criticat în cauză şi a tuturor motivelor invocate de către recurentul A. în susţinerea cererii sale, Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea […] unei dispoziţii dintr-o lege […] în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.

Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Este incontestabil că excepţia a fost invocată de către contestatorul inculpat A., prin apărător ales, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Totodată, excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Instanţelor de judecată le revine, în faza admisibilităţii condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, şi competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.

În speţă, autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci susţine aspecte care ţin de modificarea sau corelarea legislativă a unui text de lege care stabileşte cazurile în care se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, menţionând că în opinia sa trebuie avute în vedere, prin prisma cazului de contestaţie în anulare precizat, şi hotărârile instenţei de fond, nu numai hotărârile definitive de apel.

Prin soluţia atacată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a constatat în mod corect că, autorul excepţiei, în realitate, este nemulţumit de compunerea completului care a judecat hotărârea la fond şi nu de cel care a judecat cauza în apel.

Aşadar, în lumina argumentelor anterior menţionate, Înalta Curte, având în vedere cuprinsul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport de cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, dar şi prin raportare la norma constituţională pretins încălcată şi motivele invocate în acest sens menţionate de apărătorul recurentului A., constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către acesta nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, aşa cum rezultă din susţinerile apărării, textul de lege al art. 426 lit. d) C. proc. pen. este criticat exclusiv din perspectiva dreptului inculpatului de a mai putea supune unei noi cenzuri hotărârea instanţei de fond, în contextul în care critica privind compunerea completului de judecată care a judecat cauza în fond a fost analizată de instanţa de apel.

În concret, criticile recurentului A. demonstrează că ceea ce se doreşte în realitate este cenzurarea hotărârii de apel care a analizat ca şi motiv de apel critica inculpatului privind compunerea completului de judecată de la prima instanţă, motiv care însă, în realitate, nu constă într-o problemă de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată legală şi temeinică soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 442/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, motiv pentru care, va respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva acesteia, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 442/A din 29 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 35 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2018.