Tax evasion: sufficiency of principal debt payment for criminal termination despite unpaid accessory penalties

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 298 din 14 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. ca efect al aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005, text în vigoare până la data de 01 februarie 2014, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

În baza art. 10 teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., în vigoare până la data de 01 februarie 2014, art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi art. 91 lit. c) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A. sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei, dispunându-se a fi menţionată în cazierul judiciar.

S-a luat act că prejudiciul în cuantum de 27.838,8 lei, reţinut prin actul de sesizare în sarcina inculpatului a fost achitat de acesta până la primul termen de judecată, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, aşa cum era în vigoare până la data de 01 februarie 2014, cu chitanţele: din 11.08.2015 (700 lei); din 30.10.2015 (2500 lei); din 29.09.2015 (500 lei); din 05.01.2016(12.139 lei); din 04.01.2016 (12.000 lei).

S-a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul a achitat prejudiciul reţinut prin actul de sesizare.

S-a constatat că SC B. SRL, ce a fost solicitată de partea civilă să fie introdusă în calitate de parte responsabilă civilmente, a fost radiată la data de 06 iunie 2012.

În baza art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ. (1865), a fost obligat inculpatul către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, la plata accesoriilor aferente sumei de 27.838,3 lei, datorate până la data achitării prejudiciului şi care sunt în cuantum total de 29.221 lei, astfel cum au fost calculate şi comunicate de partea civilă,cu adresa din 19.04.2016.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care 1500 lei aferente fazei de urmărire penală), iar, în temeiul art. 272 C. proc. pen., onorariul avocat oficiu către Baroul Constanţa, pentru avocat C., în cuantum de 520 lei, s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, criticând greşita încetare a procesului penal faţă de inculpat, întrucât prejudiciul produs nu a fost acoperit în totalitate.

Prin decizia penală nr. 200/P din 23 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, împotriva sentinţei penale nr. 298 din 14 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Constanţa, iar, în baza art. 272 C. proc. pen., s-a dispus plata din bugetul Ministerului Justiţiei către Baroul de avocaţi Constanţa, a onorariului parţial cuvenit apărătorului din oficiu, avocat D., în sumă de 65 lei.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a reţinut că, deşi, potrivit deciziei nr. 17/2015 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte evaziunea fiscală, prejudiciul produs poate conţine şi dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente sumelor datorate, acesta este prejudiciul maxim ce ar putea fi solicitat de către partea civilă printr-o acţiune civilă exercitată în procesul penal şi alăturată acţiunii penale în vederea judecării împreună a acestora.

În ce priveşte aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 241/2005, în vigoare până la data de 01 februarie 2014, s-a arătat că prejudiciul ce trebuia acoperit de către inculpat până la citirea actului de sesizare a instanţei este, potrivit principiului disponibilităţii acţiunii civile, cel solicitat până la acel moment de partea civilă, chiar dacă în conţinutul acestuia ar putea să nu se regăsească şi accesorii fiscale apreciate ca având valenţe prejudiciale. Aceasta, întrucât, în caz contrar, aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 ar fi o operaţie imposibil de efectuat, neputând a fi obligată o persoană să achite, la un moment dat, un prejudiciu viitor ce nu s-a produs încă.

Sub acest aspect, s-a subliniat că, în cauză, prin cererea de constituire parte civilă, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa s-a constituit parte civilă cu suma de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. şi impozit pe profit, precizând că obligaţiile fiscale accesorii vor fi calculate în viitor de către organele de executare competente, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Ca atare, s-a apreciat că, întrucât suma reprezentând prejudiciu a fost astfel solicitată de partea civilă, fiind achitată integral de către inculpat, în mod corect prima instanţă a hotărât încetarea procesului penal faţă de acesta, obligându-l să achite accesoriile fiscale ce vor fi calculate în viitor de organele de executare, estimate de partea civilă la suma de 29.221 lei, curtea de apel considerând că acestea din urmă nu erau certe şi determinate la momentul aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 13 aprilie 2017, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. şi arătând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 întrucât prejudiciul cauzat prin infracţiunea de evaziune fiscală nu a fost acoperit integral, inculpatul achitând doar obligaţiile fiscale principale, nu şi accesoriile acestora (penalităţi şi dobânzi). În acest sens, s-a arătat că, în conformitate cu cele statuate prin decizia nr. 17/2015, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu cea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală. Sub acest aspect, s-a arătat că săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală implică prin definiţie o neplată ori o plată întârziată a creanţei fiscale principale ceea ce dă naştere, în mod firesc şi direct, conform art. 21 alin. (1) şi art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., la dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere.

Or, deşi partea civilă a cuantificat accesoriile obligaţiilor fiscale iniţiale prin adresa din 19 aprilie 2016, deci anterior primului termen de judecată, 14 iunie 2016, când s-a şi dat citire actului de sesizare, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că acestea nu au fost determinate cu certitudine, menţiunea din cuprinsul adresei în sensul că este vorba despre un calcul estimativ, în funcţie de data plăţii, fiind, în opinia acuzării, doar o eroare, având în vedere că de la acest moment nu mai pot curge dobânzi, majorări ori penalităţi aferente creanţei fiscale principale.

În aceste condiţii, chiar dacă inculpatul a achitat, în perioada august 2015 - ianuarie 2016, prejudiciul reţinut prin rechizitoriu în valoare de 27.838,3 lei, creanţa accesorie acestuia nu a fost acoperită, cu toate că acuzatul a avut la dispoziţie, în acest sens, aproape două luni (de la momentul cuantificării -19 aprilie 2016- şi până la primul termen de judecată). Ca atare, în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, dispunându-se încetarea procesului penal.

Prin încheierea din 08 iunie 2017, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, dsecţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casaţie, completului C4 şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 07 septembrie 2017.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa întruneşte toate cerinţele de formă prevăzute de art. 440 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 434-438 C. proc. pen.

Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi exced cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Altfel spus, această cale extraordinară de atac tinde să asigure un echilibru între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că faţă de inculpatul A., s-a dispus încetarea procesului penal ca efect al aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, apreciindu-se că prejudiciul, astfel cum a fost solicitat de partea civilă, a fost achitat integral de inculpat, accesoriile fiscale nefiind certe şi determinate la momentul aplicării art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casaţie promovat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 întrucât prejudiciul cauzat prin infracţiunea de evaziune fiscală nu a fost acoperit integral, inculpatul achitând doar obligaţiile fiscale principale, nu şi accesoriile acestora (penalităţi şi dobânzi). În acest sens, s-a arătat că, în conformitate cu cele statuate prin decizia nr. 17/2015, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu cea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală.

Or, deşi partea civilă a cuantificat accesoriile obligaţiilor fiscale iniţiale prin adresa din 19 aprilie 2016, deci anterior primului termen de judecată, 14 iunie 2016, când s-a şi dat citire actului de sesizare, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că acestea nu au fost determinate cu certitudine, menţiunea din cuprinsul adresei în sensul că este vorba despre un calcul estimativ, în funcţie de data plăţii, fiind, în opinia acuzării, doar o eroare, având în vedere că de la acest moment nu mai pot curge dobânzi, majorări ori penalităţi aferente creanţei fiscale principale.

În aceste condiţii, chiar dacă inculpatul a achitat, în perioada august 2015 - ianuarie 2016, prejudiciul reţinut prin rechizitoriu în valoare de 27.838,3 lei, creanţa accesorie acestuia nu a fost acoperită, cu toate că acuzatul a avut la dispoziţie, în acest sens, aproape două luni (de la momentul cuantificării -19 aprilie 2016- şi până la primul termen de judecată). Ca atare, în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, dispunându-se încetarea procesului penal.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, text în vigoare până la data de 01 februarie 2014, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

În speţă, prin cererea de constituire parte civilă, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa s-a constituit parte civilă cu suma de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. şi impozit pe profit, precizând că obligaţiile fiscale accesorii vor fi calculate în viitor de către organele de executare competente, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Inculpatul A. a depus la dosar, anterior primului termen de judecată, dovezile de plată a sumei de 27.838,8 lei (filele 9-13 ds. instanţa de fond), reprezentând prejudiciul reţinut în actul de sesizare a instanţei pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Astfel, deşi potrivit deciziei nr. 17/2015 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte evaziunea fiscală, prejudiciul produs poate conţine şi dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente sumelor datorate, se constată că prin rechizitoriu a fost reţinut un prejudiciu în cuantum de 27.838,8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. şi impozit pe profit, în conţinutul acestuia nefiind reţinute şi accesoriile obligaţiilor fiscale iniţiale.

Totodată, se observă că Statul prin Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a arătat că se constituie parte civilă cu suma de 27.838, 8 lei, reprezentând debit principal, T.V.A. şi impozit pe profit, depunând la dosar, ulterior primului termen de judecată, prin adresa din 19 aprilie 2016, un calcul estimativ al accesoriilor, în funcţie de data plăţii.

Or, în cauză, inculpatul a achitat integral prejudiciul, astfel cum acesta a fost stabilit în faza de urmărire penală şi solicitat de partea civilă până la primul termen de judecată.

Împrejurarea că partea civilă nu a indicat nici în cuprinsul cererii de constituire parte civilă, nici pe parcursul urmăririi penale sau până la primul termen de judecată cuantumul obligaţiilor fiscale accesorii, pentru a da posibilitatea inculpatului să achite şi această sumă, nu poate fi reţinută în defavoarea acestuia, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Faţă de aceste considerente, întrucât în cauză în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul - inculpat, în sumă de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 200/P din 23 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 260 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 septembrie 2017.