Unconstitutionality objection to national security surveillance statutes rejected for lack of relevance to the pending criminal appeal

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013.

Pentru a se pronunţa în acest sens, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut, în raport de exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 (republicată), că analiza unei excepţii de neconstituţionalitate presupune implicit şi constatarea relevanţei/irelevanţei acesteia cu privire la soluţionarea cauzei. Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate este strâns legată de ideea de interes în introducerea oricărei cereri în justiţie.

S-a menţionat că stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit.

Or, raportat la exigenţele art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei nu este de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din judecata cauzei, câtă vreme prin excepţie se doreşte chiar modificarea textului ce reglementează competenţa.

Aceasta pentru că, o dată sesizată, ceea ce îi este permis Curţii Constituţionale să facă este să constate doar dacă textul respectiv este sau nu constituţional, nu să-l completeze în sensul dorit de către autorii excepţiei.

A accepta un alt punct de vedere înseamnă nu numai să se adauge la lege, dar să se eludeze, în esenţă, rolul Parlamentului, de legiuitor.

S-a mai arătat că potrivit doctrinei în materie, "inadmisibilitatea este o soluţie pronunţată de către instanţa în faţa căreia este invocată o cerere sau o excepţie, atunci când se constată neîndeplinirea anumitor condiţii impuse de lege, deci apariţia unor cauze ce fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare." (A., Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.122)

Din această perspectivă şi raportat la exigenţele art. 10 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora "sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate", Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în speţă, că inculpaţii care au invocat excepţia de neconstituţionalitate nu au respectat decât parţial obligaţia de motivare a excepţiei şi nu au indicat temeiul constituţional al acesteia. Şi aceasta pentru că, în Decizia nr. 338/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 5 februarie 2004, Curtea Constituţională a statuat cu privire la acest aspect că în lipsa unui temei constituţional pentru contestarea legitimităţii constituţionale a prevederii ce face obiectul sesizării, Curtea nu se poate substitui autorului sesizării în ce priveşte invocarea unui anume motiv de neconstituţionalitate. Altminteri, în cadrul procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, controlul Curţii ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie.

De altfel, s-a menţionat că în lipsa indicării în concret a temeiului constituţional, Curtea nu poate analiza întrunirea unei alte condiţii sine qua non pentru sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate, respectiv legătura cu soluţionarea cauzei (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992).

Astfel, s-a constatat că, deşi inculpaţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1991 şi art. 21 din Legea nr. 535/2004, în integralitatea lor, în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013, nu au motivat excepţia, ci doar au invocat vidul legislativ, iar menţionarea generică a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi 5, art. 21 alin. (3), art. 26, art. 28, art. 53 din Constituţie nu suplineşte această carenţă, câtă vreme nu se poate stabili o corespondenţă între acestea şi dispoziţiile din legea contestată.

În consecinţă, având în vedere cele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din 22.02.2018 inculpaţii B. şi C., prin apărător, au formulat cale de atac, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 7.03.2018, când s-a stabilit termen pentru soluţionare a recursului la data de 9.03.2018.

Atât prin memoriul depus la dosar la data de 8.03.2018, cât şi cu ocazia dezbaterilor la termenul din 9.03.2018, apărarea recurenţilor inculpaţi a expus în mod detaliat motivele recursului de faţă.

Examinând recursul formulat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin încheierea recurată în cauză, printre altele, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013 invocată de inculpaţii B. şi C., reţinându-se, în esenţă, că inculpaţii au motivat parţial cererea de sesizare, că prin excepţia invocată se doreşte chiar modificarea textului de lege ori adăugarea la lege, precum şi că nu este întrunită condiţia prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că, în cadrul dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect apelurile declarate de inculpaţii C. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 1492 din data de 19.07.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, la termenul de judecată din data de 22.02.2018, inculpaţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013, raportat la prevederile art. 1 alin. (3) şi 5, art. 21 alin. (3), art. 26, art. 28, art. 53 din Constituţia României şi art. 6 şi 8 din Convenţia europenă pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În esenţă, se reţine că, în susţinerea cererii formulate, apărarea recurenţilor inculpaţi a arătat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, inclusiv condiţia interesului procesual al acestora, contrar celor reţinute de prima instanţă în cuprinsul încheierii atacate.

Astfel, s-a susţinut că deşi inculpaţi au solicitat efectuarea controlului constituţional cu privire la trei texte de lege: art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, în care se stabilesc cazuri ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, art. 11 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1991 care vizează comunicarea către organele de urmărire penală a unor informaţii din domeniul securităţii naţionale, când acestea vizează săvârşirea unor infracţiuni şi art. 21 din Legea nr. 535/2004 (în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013), care reglementează procedura de emitere a mandatelor de supraveghere tehnica pentru motive ce vizează siguranţa naţională a României, în argumentarea Curţii de Apel Bucureşti nu se regăseşte niciun motiv pentru care instanţa a considerat ca apelanţii inculpaţi nu ar avea interes pentru formularea excepţiei în ceea ce priveşte art. 3 lit. f) si 1) din Legea nr. 51/1991 şi art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991, iar soluţia pe care Curtea Constituţională ar putea-o pronunţa cu privire la aceste texte nu ar fi relevantă cu privire la soluţionarea cauzei.

De asemenea, s-a menţionat de către recurenţi că nu este întemeiată critica instanţei referitor la motivarea excepţiei de neconstitutionalitate în ce priveşte art. 21 din Legea nr. 535/2004, aceasta apreciind eronat ca apelanţii inculpaţi doresc sa solicite Curţii Constituţionale modificarea textului ce reglementează competenta ICCJ de a emite mandate de supraveghere tehnică pentru motive ce ţin de securitatea naţională a statului roman.

Totodată, prin recursul formulat, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, apărarea recurenţilor inculpaţi a arătat că a solicitat efectuarea controlului de constituţionalitate a fiecăreia din cele trei dispoziţii legale menţionate, în raport de fiecare din prevederile din Constituţie şi din Convenţie astfel cum au fost indicate şi a motivat excepţia în mod detaliat.

Pentru motivele expuse pe larg în conţinutul motivelor de recurs, apărarea recurenţilor inculpaţi a susţinut că: dispoziţiile art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991 nu respecta cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii in materie penală; dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 535/2004 nu respectă cerinţa informării judecătorului care a emis mandatul cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legale au fost respectate; dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991 transformă lucrătorii din organele de stat cu atribuţii in domeniul siguranţei naţionale in persoane abilitate sa efectueze interceptări in orice cauze penale si, mai mult, in veritabile organe de urmărire penală.

În fine, atât prin motivarea formulată în scris cât şi prin concluziile orale, apărarea recurenţilor a susţinut că este greşită reţinerea primei instanţe privind nemotivarea excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi reţinerea neîntrunirii condiţiei interesului procesual în invocarea excepţiei. Apărarea recurenţilor a mai arătat în cuprinsul motivelor formulate că "declararea ca neconstituţional a cel puţin unuia din cele trei texte de lege asupra cărora se solicita exercitarea controlului de constituţionalitate are ca efect crearea posibilităţii apelanţilor inculpaţi de a solicita înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a tuturor convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor emise pentru motive ce ţin de siguranţa statului roman, care îi privesc. "

Înalta Curte, din analiza coroborată a textelor de lege criticate în cauză şi a tuturor motivelor invocate de către recurenţii B. şi C., apreciază, similar primei instanţe, că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate de aceştia.

Astfel, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţii B. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea […] unei dispoziţii dintr-o lege […] în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.

Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Este incontestabil că excepţia a fost invocată de către inculpaţii B. şi C., prin apărător ales, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare.

Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Totodată, excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că, prin excepţia invocată, inculpaţii B. şi C. nu formează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci susţin aspecte care ţin de modificarea sau corelarea legislativă a unor texte de lege ce reprezintă temeiuri de drept avute în vedere la emiterea mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza legii siguranţei naţionale, întrucât în realitate ceea ce se doreşte prin acest demers este înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a tuturor convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor emise pentru motive ce ţin de siguranţa statului roman, care îi privesc pe cei doi inculpaţi.

În faza admisibilităţii condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţelor de judecată le revine şi competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.

Ori, având în vedere cuprinsul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport de cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, dar şi prin raportare la normele constituţionale pretins încălcate şi motivele invocate în acest sens de apărarea recurenţilor din prezenta cauză, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Aşa cum s-a arătat, legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecata. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

Însă, invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale vizând temeiurile de drept avute în vedere la emiterea mandatelor de supraveghere tehnică în baza legii siguranţei naţionale, în cadrul procesual de faţă, respectiv în cursul judecăţii cauzei în apel, nu numai că vizează acte de urmărire penală care puteau fi cenzurate într-o altă etapă procesuală, a camerei preliminare şi nu în cursul judecăţii în calea de atac a apelului, dar, totodată, nu constituie o problemă de neconstituţionalitate, ci se doreşte, pe această cale, înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a probelor obţinute în baza unor prevederi legale criticate de inculpaţi.

În fine, instanţa de control judiciar constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 535/2004 şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991, excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei în raport de cadrul procesual şi stadiul concret în care se află cauza, fiind vorba de aspecte ce ţin de urmărirea penală ce puteau fi verificate în procedura de cameră preliminară, iar referitor la dispoziţiile art. 3 lit. f) şi l) din Legea nr. 51/1991, se constată că a fost deja admisă de Curte Constituţională excepţia de neconstituţionalitate cu privire la aceste prevederi.

Apreciind că nu există motive de reformare a soluţiei primei instanţe din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 22.02.2018, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. Câtă vreme soluţia atacată a vizat analizarea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, nu are relevanţă asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate, menţiunea respingerii ca nefondată a cererii din cuprinsul dispozitivului încheierii şi nici menţiunea eronată privind denumirea căii de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de inculpaţii B. şi C. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale din data de 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpaţii B. şi C. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii penale din data de 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de câte 35 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2018.