Driving with suspended license: Cassation appeal dismissed and conviction upheld.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 658 din 24.02.2017, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplic. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 2 închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drum public a unui vehicul, pentru care legea prevede obligativitatea obţinerii permisului de conducere de către o persoana care are suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, faptă prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen. În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: - să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Dolj. În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Craiova, judeţ Dolj pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare. În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. În baza art. 274 alin. (1) teza I din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 de lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 100 de lei reprezintă cheltuieli efectuate în timpul urmăririi penale).

În fapt, în esenţă, s-a reţinut că la data de 11.01.2016, ora 16:00, inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe str. Brestei, din mun. Craiova, jud. Dolj, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apelul inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1329 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de către apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 658 din 24.02.2017, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 16.11.2017, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18.12.2017.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul a invocat cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivare, a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din C. pen., pentru ca o persoană să săvârşească o astfel de infracţiune, trebuie să conducă un autovehicul în următoarele condiţii: având permis de conducere necorespunzător categoriei; al cărei permis a fost retras sau anulat; căreia i-a fost suspendat exercitarea dreptului de a conduce; care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Deşi, Judecătoria Craiova şi Curtea de Apel Craiova au dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen., prin modalitatea conducerii pe drumurile publice de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, la dosarul cauzei, nu există nicio probă din care să rezulte această împrejurare. Din toate probele administrate în cauză, rezultă că posedă permis de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice şi că acesta i-a fost reţinut în vederea efectuării de cercetări penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 337 din C. pen., în cauza cu numărul x/P/2014, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova şi, totodată, că nu i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehiculele pe drumurile publice.

De asemenea, a susţinut că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, poliţistul rutier poate să dispună doar suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehiculele pe drumurile publice, pe o perioadă delimitată în timp, în funcţie de abaterea constatată, iar instanţa de judecată sau Ministerul Public, în cazul dispunerii unor măsuri preventive, potrivit dispoziţiilor art. 66 din C. proc. pen. şi art. 116 litera d din O.U.G. nr. 195/2002, pot interzice exercitarea acestui drept pe teritoriul României. Ori, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis a fost reţinut în vederea efectuării de cercetări penale nu poate constitui latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen., astfel încât, în opinia sa, nu este prevăzută de norma de incriminare.

S-a menţionat că, în mod greşit, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, Judecătoria Craiova şi Curtea de Apel Craiova au apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în cazul în care instanţa de judecată şi Ministerul Public ar interzice unei persoane să conducă autovehiculele pe drumurile publice, ci nu şi în cazul în care permisul de conducere a fost reţinut în vederea efectuării de cercetări penale, aşa cum s-a reţinut în prezenta cauză şi, practic, instanţele de judecată fac confuzie între dreptul de circulaţie şi dreptul de a conduce un autoturism. Potrivit O.U.G. nr. 195/2002, poliţistul rutier în cazul constatării unor infracţiuni sau a unor contravenţii, pentru a evita o stare de pericol pentru ordinea publică, pe care o poate produce conducătorul autoturismului prin conducerea autoturismului, prin deplasarea în continuare cu autoturismul pe drumurile publice, eliberează o dovadă fără drept de circulaţie, ceea ce nu înseamnă că i-a interzis dreptul de conducere a unui autoturism, ci doar i-a interzis ca în acel moment conducătorul autoturismului să se mai poată deplasa cu autoturismul din acel loc.

Dreptul de a conduce un autoturism pe drumurile publice este dreptul câştigat de orice persoană majoră prin susţinerea unui examen prin care acesta dovedeşte că are abilităţile necesare conducerii unui autoturism şi că aceasta cunoaşte regulile de circulaţie impuse de lege. Acest drept poate fi suspendat pe o perioadă determinată delimitată în timp de organele de poliţie din cadrul Poliţiei Rutiere şi poate fi interzis de către instanţele de judecată sau de Ministerul Public. Atâta timp cât faţă de acesta nu s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce sau nu i-a fost interzis dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, fapta sa nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa. Mai mult,a precizat că prin ordonanţa nr. 8745/P/2014 din data de 15.05.2017 s-a dispus, în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., clasarea cauzei în care a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 337 din C. pen. şi în care i-a fost reţinut permisul în vederea efectuării de cercetări penale, fapt ce conduce la ideea că i-a fost reţinut permisul de conducere pe o perioadă de 3 ani, fără un temei legal, cu atât mai mult cu cât, după înregistrarea acestei ordonanţe în evidenţele cazierului auto Serviciul Rutier Craiova, nu a dispus potrivit dispoziţiilor legale aplicarea unei perioade de suspendare.

Totodată, a mai solicitat în temeiul art. 441 din C. proc. pen. şi până la soluţionarea recursului să se dispună suspendarea hotărârii atacate.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Ministerului Public, iar în cauză nu au fost formulate concluzii scrise în raport de dispoziţiile art. 439 C. proc. pen.

Raportul magistratului asistent a concluzionat în sensul că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016 este declarat în termenul prevăzut de lege şi respectă dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen.

Prin încheierea din 10 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016 s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016. S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul condamnat A.

S-a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie la data de 5 iunie 2018 Sala Secţiei Penale, cu citarea recurentului şi s-a emis adresă pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi încunoştinţarea apărătorului ales.

S-a reţinut că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1329/2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova), precum şi semnătura celui care a exercitat calea de atac. Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că recurentul-inculpat a indicat ca fiind incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apreciind că fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, şi nu poate întruni din elementele constitutive ale infracţiunii. Înalta Curte a reţinut că, raportat la dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 591 din data de 01 octombrie 2015, analiza motivelor de recurs în casaţie nu poate viza caracterul vădit nefondat al cererii, iar aspectele invocate de inculpat se circumscriu cazului de casare invocat, motiv pentru care, a apreciat că se impune ca pronunţarea pe aceste aspecte să fie făcută, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv cea a soluţionării în fond a acestei căi de atac.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte a avut în vedere dispoziţiile art. 441 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2)". Potrivit textului de lege anterior menţionat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. Or, având în vedere că nu au fost prezentate argumente care să justifice admiterea ei şi din actele şi lucrările dosarului nu rezultă niciun motiv pentru a se dispune suspendarea executării hotărârii, Înalta Curte a dispus respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul condamnat A.

Analizând, recursul în casaţie recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016, atât în raport cu susţinerile apărătorului, cât şi în raport cu actele din dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. După cum se poate observa, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Se constată că inculpatul A. şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acesta nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea situaţiei de fapt sau reinterpretarea acesteia, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, instanţe cărora le revine competenţa exclusivă a judecării cauzei penale atât în fapt, cât şi în drept, spre deosebire de Înalta Curte care, pe calea recursului în casaţie, poate examina exclusiv şi limitativ numai aspectele de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-inculpat A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe un drum public a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitate obţinerii permisului de conducere de către o persoană care are suspendat dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice prev de art. 335 alin. (2) C. pen.

Totodată, reţine că instanţa de fond şi instanţa de apel au constatat că fapta întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, reţinându-se că la data de 11.01.2016, ora 16:00, inculpatul A. a condus autoturismul marca Audi, cu numărul de înmatriculare x, pe str. x, din mun. Craiova, jud. Dolj, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice.

Recurentul-inculpat a susţinut, în esenţă, că legiuitorul nu a stabilit pe ce perioadă se poate suspenda dreptul de a conduce, că neavând studii juridice nu a înţeles ce înseamnă fără valabilitate, că termenul de soluţionare a celor două cauze în care a fost cercetat a fost mare şi că echivalează cu o pedeapsă, şi practic a solicitat reinterpretarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, aspecte în raport cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu se pot subsuma cazului de recurs în casaţie invocat. Legea penală incriminează în cuprinsul art. 335 alin. (2) C. pen., "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă." Mai mult, potrivit art. 97 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, reţinerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către poliţistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.

Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., se constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, în cauză, inculpatul A. solicită pe calea recursului în casaţie de faţă reanalizarea circumstanţelor comiterii faptelor, o reinterpretare a probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, reţinerea unei alte stări de fapt şi a stabilirii formei de vinovăţie, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, întrucât Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac, în cauză constatându-se existenţa unei concordanţe depline între situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, în baza probelor administrate, şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de reţinute, prevăzute de 335 alin. (2) C. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea, prin criticile concret formulate, recurentul, în realitate, urmăreşte reanalizarea pe fond a acuzaţiilor care au condus la condamnarea sa.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1329 din 11 septembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 iunie 2018.