Abuse of office: Violation of primary tax procedural norms satisfies typicity despite Constitutional Court restriction on "defective performance"

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 40 din 27 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş, în dosarul nr. x/2015, au fost condamnaţi inculpaţii:

I. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969);

- instigare la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 25 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice din instigare la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 47 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen. (1969), art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în componentele de: - 1 an închisoare pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 raportat la art. 17 lit.

b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1</SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968), art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. I din rechizitoriu), - 2 ani şi 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) (pct. II.1. din rechizitoriu), - 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968), art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II .5. din rechizitoriu), - 2 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. şi la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968), art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II.2e. din rechizitoriu), - 2 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. Ia. din rechizitoriu), - 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248, art. 248<SUP>1</SUP> C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II.7, 8, 13. din rechizitoriu), - 2 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 194 C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) (pct. II.4,6,7 din rechizitoriu), cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, - 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II.4 din rechizitoriu), - 1 an şi 3 luni închisoare, pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II.4 din rechizitoriu), - 1 an închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II.1b din rechizitoriu), - 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru instigare la infracţiunea de rambursare ilegală de TVA, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 şi art. 17 lit.

g) din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. II. 2c, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13 din rechizitoriu), - 1 an închisoare, pentru instigare la infracţiunea de fals contabil, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 şi la art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) (pct. II. 2c, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10 din rechizitoriu), - 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a şi lit.

b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit.

e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320<SUP>1 </SUP>alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (pct. III din rechizitoriu).

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 21/2014 a Tribunalului Satu Mare, definitivă la data de 17.02.2014, în componentele de: - 1 an închisoare, ca urmare a reducerii pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, - 1 an închisoare, ca urmare a reducerii pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934/28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

În temeiul art. 3 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 4 C. pen., s-a constatat că fapta de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 C. pen. (1969), a fost dezincriminată şi s-a înlăturat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru această infracţiune prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 3 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 4 C. pen., s-a constatat că fapta de instigare la fals contabil, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991, a fost dezincriminată şi s-a înlăturat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru această infracţiune prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934/28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., s-au contopit toate pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 22.05.2009 până la 19.05.2010 şi perioada executată începând cu data de 30.05.2013 până la data de 22.04.2015.

II. B., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a), 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare privativă de drepturi.

- infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a), 76 lit. d) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 861, art. 862 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani şi s-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 C. pen. (1969).

În temeiul art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare inculpata a fost obligată să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Maramureş; b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă sau orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă, dispunându-se, în baza art. 71 C. pen. (1969), şi suspendarea executării pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I, lit. b) C. pen. (1969).

III. C., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 6 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969).

În temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 8 luni închisoare, cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) pe o durată de 2 ani.

IV. D., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1an şi 8 luni închisoare,

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 8 luni şi s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. (1969).

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatului s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I, lit. b) C. pen. (1969).

V. E., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare. În baza art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare privativă de drepturi.

- complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare. În baza art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare privativă de drepturi.

În temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 861, 862 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani şi s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 864 C. pen. (1969).

În temeiul art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Maramureş; b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă sau orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă, dispunându-se, în baza art. 71 C. pen. (1969), şi suspendarea executării pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I, lit. b) C. pen. (1969).

S-a respins cererea formulată de inculpatul E., însuşită de ceilalţi inculpaţi, de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

S-a constatat că prejudiciul a fost acoperit în cauză.

În temeiul art. 118 lit. e) C. pen.(1969), s-au confiscat de la inculpaţi următoarele sume: 300.000 lei de la inculpatul A., 155.308,17 lei de la inculpatul C. şi 13.474,17 lei de la inculpatul D..

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 4.500 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, în primul rând, instanţa de fond a reţinut că, la termenul de judecată din 16 martie 2017, inculpaţii A. şi B. au solicitat judecarea lor în procedura simplificată, prevalându-se de dispoziţiile art. 375 C. proc. pen.. Apreciind că sunt întrunite condiţiile reglementate de aceste dispoziţii, instanţa de fond a admis cererile de judecare în procedură simplificată, însă, în temeiul art. 377 alin. (5) C. proc. pen., a considerat că, pentru stabilirea încadrărilor juridice dată faptelor, se impune cercetarea judecătorească a cauzei în continuare.

După efectuarea cercetării judecătoreşti faţă de toţi inculpaţii, tribunalul a efectuat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, a individualizat pedepsele principale şi, având în vedere că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., în urma analizei comparative a dispoziţiilor legale care incriminează faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii, precum şi cele care reglementează instituţiile juridice cu incidenţă în cauză şi a dispoziţiilor legale vizând aceleaşi aspecte din vechea reglementare, a apreciat că legea penală mai favorabilă, în ansamblu, este legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunilor, respectiv vechiul C. pen., pe care l-a aplicat în cauză, în final reţinând următoarele:

- fapta inculpatului A., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada martie 2007 - iulie 2008, în calitate de inspector fiscal la D.G.F.P. Maramureş, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în scopul de a obţine pentru sine şi pentru coinculpatul C., precum şi pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, sume de bani provenind din rambursări ilegale de T.V.A. şi din stabilirea unui impozit pe profit diminuat, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.791.579 lei bugetului statului, constituie infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pentru care instanţa l-a condamnat pe acesta la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare;

- fapta inculpatului A., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, s-a asociat cu inculpaţii E. şi B. şi i-a determinat pe aceştia să înregistreze în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., pe care le-a pus acestora la dispoziţie, în scopul stabilirii cu rea-credinţă de către aceştia a taxelor sau contribuţiilor şi care a avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetul general consolidat, cauzând un prejudiciu în sumă de 972.570 lei, constituie instigare la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 25 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare;

- fapta inculpatului A., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, i-a determinat pe inculpaţii E. şi B. să înregistreze în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., pe care le-a pus acestora la dispoziţie, pentru evidenţierea în actele contabile ale S.C. F. S.A. Baia Mare, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 819.009 lei bugetului statului, a fost încadrată de către prima instanţă în complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen. (1969), art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969).

Având în vedere că infracţiunile au fost săvârşite în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin ultima sentinţa penală în componentele sale, specificate în motivarea sentinţei.

Avându-se în vedere că printr-o altă sentinţă penală, nr. 21/2014 a Tribunalului Satu Mare, definitivă la data de 17.02.2014, au fost reduse unele pedepse, aplicate prin sentinţa penală nr. 46/30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, iar altele au fost înlăturate, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, datorită intrării în vigoare a noului C. pen., instanţa a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 21/2014 a Tribunalului Satu Mare, definitivă la data de 17.02.2014, în componentele de: - 1 an închisoare, ca urmare a reducerii pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 46/30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, cu aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 (noul C. pen.), 320 alin. (1) noul C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Legea nr. 135/2010 şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, - 1 an închisoare, ca urmare a reducerii pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934 din 28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, cu aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 (noul C. pen.), 320 alin. (1) noul C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Legea nr. 135/2010 şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

În temeiul art. 3 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 4 C. pen., s-a constatat că fapta de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 C. pen. a fost dezincriminată şi s-a înlăturat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru această infracţiune prin sentinţa penală nr. 46/30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934/28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 3 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 4 C. pen., s-a constatat că fapta de instigare la fals contabil, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 a fost dezincriminată şi s-a înlăturat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru această infracţiune prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia penală nr. 1934/28.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În fine, în temeiul art. 33 şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., instanţa a contopit toate pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969) pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 88 C. pen., instanţa a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 22.05.2009 până la 19.05.2010 şi perioada executată începând cu data de 30.05.2013 până la data de 22.04.2015.

La individualizarea pedepselor şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, precum şi atitudinea sinceră şi de regret a acuzatului. Totodată, prima instanţă a avut în vedere cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, deoarece inculpatul A., în cursul urmăririi penale, a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală şi a altor persoane implicate în comiterea infracţiunilor. Instanţa a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., reducând cu o treime limitele de pedeapsă pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, având în vedere atitudinea procesuală a acestuia, de recunoaştere a vinovăţiei faptelor săvârşite.

Referitor la coinculpata B., tribunalul a reţinut că:

- în calitate de director economic la S.C. F. S.A. Baia Mare, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, s-a asociat cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi E., asociat la S.C. F. S.A. Baia Mare şi, în urma unei înţelegeri prealabile cu aceştia, a înregistrat în contabilitatea societăţii, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., cele 48 de facturi fiscale fiindu-i puse la dispoziţie de inculpatul A., în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau contribuţiilor şi care a avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetul general consolidat, pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând un prejudiciu în sumă de 972.570 lei, faptele constituind infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a), 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pentru care instanţa a condamnat-o la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), instanţa a înlăturat aplicarea pedepsei complementare privative de drepturi.

- fapta inculpatei B., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, în urma unei înţelegeri prealabile cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi E., asociat la S.C. F. S.A. Baia Mare, a înregistrat în contabilitatea acestei societăţi, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive, provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., cele 48 de facturi fiscale fiindu-i puse la dispoziţie de inculpatul A., pentru evidenţierea în actele contabile ale firmei, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 819.009 lei bugetului statului, constituie infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a), 76 lit. d) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru care instanţa a aplicat pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

Constatând că faptele sunt concurente, în temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., instanţa a contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

Instanţa a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., reducând cu o treime limitele de pedeapsă pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina inculpatei, având în vedere atitudinea procesuală a acestuia, de recunoaştere a vinovăţiei faptelor săvârşite.

La individualizarea pedepselor şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatei, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, atitudinea sinceră şi de regret a acesteia, precum şi comportamentul său anterior săvârşirii infracţiunilor, reţinând, astfel, în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 861 C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani., pe a cărui durată a suspendat pedepsele accesorii, potrivit art. 71 C. pen. (1969).

Analizând faptele celorlalţi inculpaţi, care nu au solicitat desfăşurarea judecării cauzei prin recunoaşterea învinuirii, prima instanţă a reţinut, referitor la inculpatul E., că, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, acesta a deţinut calitatea de asociat şi vicepreşedinte al Consiliului de administraţie al S.C. F. S.A. Baia Mare şi s-a asociat cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi B., director economic la S.C. F. S.A. Baia Mare, iar, în urma înţelegerii, a determinat-o pe inculpata B. să înregistreze în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare facturi fiscale fictive, în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau a contribuţiilor şi care au avut ca rezultat, pe de-o parte, obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând prin aceasta un prejudiciu statului, iar, pe de altă parte, înregistrarea în contabilitatea S.C. F. S.A. a facturilor fiscale fictive şi a deconturilor fictive, evidenţiind în actele contabile ale S.C. F. S.A. Baia Mare cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzându-se un prejudiciu bugetului de stat.

În concret, în cursul anului 2007, fiind repartizat la inspecţia pentru contribuabili mijlocii şi efectuând controlul financiar la S.C. F. S.A., inculpatul A. s-a înţeles cu inculpatul E., acţionar al societăţii menţionate anterior, ca, pe viitor, inspecţiile financiar-fiscale să fie realizate la S.C. F. S.A. doar de către primul inculpat. Ca să poată realiza acest lucru, inculpatul A. a spus că are nevoie de "sprijin financiar", interesul inculpatului E. fiind ca societăţii comerciale F. S.A. să-i fie diminuat impozitul pe profit ce urma să-l plătească bugetului de stat. În contextul discuţiilor dintre cei doi, inculpatul A. s-a angajat că va procura facturi care să fie introduse în contabilitatea societăţii comerciale F. S.A., urmând ca sumele de bani reprezentând TVA pentru facturile respective să-i revină. De asemenea, inculpatul A. i-a mai sugerat inculpatului E. ca pentru diminuarea impozitului pe profit şi a TVA-ului să înregistreze în contabilitate de două ori aceleaşi facturi, cel din urmă fiind de acord cu acest aspect. Ulterior discuţiei dintre cei doi, cu privire la cele convenite a fost informată şi inculpata B., care a avut implicarea în activitatea infracţională de maniera descrisă în hotărâre şi recunoscută de aceasta.

Astfel, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, inculpatul E., asociat şi preşedinte al Consiliului de administraţie al S.C. F. S.A. Baia Mare, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, s-a înţeles cu inculpatul A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi B., director economic la S.C. F. S.A., determinând-o pe aceasta din urmă să înregistreze în contabilitatea societăţii, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive, provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. şi a semnat dispoziţii de plată şi deconturi fictive ce au fost înregistrate în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare, în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor şi contribuţiilor având ca rezultat obţinerea pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, cauzându-se un prejudiciu în sumă de 972.570 lei. Cele 48 de facturi fiscale provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. erau fictive şi au fost puse la dispoziţie de către inculpatul A.. Prin înregistrarea în contabilitatea societăţii F. S.A. a facturilor menţionate anterior s-au evidenţiat în actele contabile ale S.C. F. S.A. Baia Mare cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzându-se un prejudiciu bugetului statului în sumă de 819.009 lei.

Pentru a reţine această stare de fapt în ceea ce priveşte implicarea inculpatului E. în activitatea infracţională, instanţa a evidenţiat şi a analizat pe larg atât probele care au condus la excluderea apărărilor inculpatului, cât şi probele care au dovedit faptele comise de acesta. În acest sens, instanţa a avut în vedere declaraţiile date de coinculpaţii A. şi B., în care sunt descrise modalităţile concrete de implicare şi comitere a faptelor de către fiecare dintre participant. S-a considerat puţin plauzibilă varianta de apărare a inculpatului E. că inculpata B., pe de-o parte, ar fi fost şantajată de către inculpatul A. pentru a comite faptele care se încadrează în acţiunile specifice de evaziune fiscală, deoarece la dosar nu există nicio probă în acest sens. Tribunalul a avut în vedere faptul că inculpata B., ca angajată a societăţii F. S.A., nu avea niciun interes financiar ori beneficiu direct în realizarea unor acţiuni specifice infracţiunilor de evaziune fiscală, beneficiar fiind societatea, al cărui acţionar era inculpatul E., fiind astfel greu de crezut că un subordonat îşi asumă riscuri care intră în sfera de incidenţă a legii penale, fără a exista o înţelegere între acesta şi persoane din conducerea societăţii, în speţă inculpatul E.

În esenţă, prima instanţă a considerat că implicarea inculpatului E. în activitatea de evaziune fiscală este confirmată de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, declaraţii redate în considerentele sentinţei.

Instanţa a înlăturat apărarea inculpatului E., constând în aceea că a menţionat pe facturi rezoluţia ca acestea să fie supuse verificărilor pentru autenticitatea operaţiunilor, deoarece, pe de-o parte, aşa cum rezultă din înscrisurile şi declaraţiile unor martori şi ale inculpatei B., această menţiune a fost scrisă ulterior, în cursul anului 2009. Pe de altă parte, nu are nicio relevanţă menţiunea respectivă şi nici chiar data la care a fost făcută din perspectiva comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, câtă vreme probaţiunea administrată dovedeşte implicarea activă a inculpatului E. în înţelegerea cu inculpatul A. vizând activităţile de înregistrare dublă a unor facturi ori de înregistrare fictivă a altor facturi, cu consecinţele arătate deja în cuprinsul prezentei. Prima instanţă a avut în vedere şi declaraţia martorului J. şi a martorului K. în ceea ce priveşte aprecierea asupra implicării inculpaţilor E. şi B. în activităţile de care sunt acuzaţi, declaraţia casierei, martora L. şi declaraţia martorei M., martora având atribuţii directe de înregistrare a facturilor.

Având în vedere ansamblul probator, instanţa a apreciat că, în cauză, vinovăţia inculpatului E. a fost dovedită în privinţa faptelor pentru care a fost trimis în judecată. În consecinţă, instanţa a apreciat că fapta inculpatului E., care, în calitate de asociat şi vicepreşedinte al Consiliului de administraţie al S.C. F. S.A. Baia Mare, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, s-a asociat cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi B., director economic la S.C. F. S.A. Baia Mare şi, în urma unei înţelegeri prealabile cu aceştia, a determinat pe inculpata B. să înregistreze în contabilitatea societăţii, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., cele 48 de facturi fiscale, şi a semnat dispoziţii de plată şi deconturi fictive ce au fost înregistrate în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare, în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau contribuţiilor şi care a avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetul general consolidat, pentru cea din urmă societate, cauzând un prejudiciu în sumă de 972.570 lei, constituie infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

Fapta inculpatului E., care, în calitate de asociat şi vicepreşedinte al Consiliului de administraţie al S.C. F. S.A. Baia Mare, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, în urma unei înţelegeri prealabile cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş şi B., director economic la S.C. F. S.A. Baia Mare, a determinat pe inculpata B. să înregistreze în contabilitatea societăţii, de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive provenind de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., cele 48 de facturi fiscale fiind puse la dispoziţie de inculpatul A. şi a semnat dispoziţii de plată şi deconturi fictive ce au fost înregistrate în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare, pentru evidenţierea în actele contabile ale acestei firme a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 819.009 lei bugetului statului, constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare. Reţinând circumstanţa atenuantă în favoarea inculpatului E., în baza art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), instanţa a înlăturat aplicarea pedepsei complementare privativă de drepturi.

Constatând că faptele sunt concurente, în temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., instanţa a contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

La individualizarea pedepselor şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, precum şi atitudinea acestuia avută anterior săvârşirii infracţiunilor, reţinând astfel în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 861 C. pen. şi a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani.

Referitor la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor C. şi D., instanţa a avut în vedere următoarele:

Inculpatul C., în perioada 2007 - martie 2008, a fost consilier superior la Serviciul de inspecţie fiscală (S.I.F.) nr. 3 în cadrul A.F.P. Baia Mare, în perioada 1 aprilie - 21 iulie 2008, a deţinut funcţia de director executiv al D.G.F.P. Maramureş şi, în perioada 22 iulie 2008 - februarie 2009, a fost şef serviciu al Serviciului de inspecţie fiscală (S.I.F.) nr. 2 din cadrul A.F.P. Contribuabili Mijlocii. Inculpaţii A. şi C. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu pe care le aveau şi au determinat comiterea unor infracţiuni de evaziune fiscală, cauzând prejudicii însemnate bugetului consolidat al statului, cu implicarea inculpaţilor E. şi B. de la S.C. F. S.A. Baia Mare şi a inculpatului D., administrator la S.C. I. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. Inculpatul C., în calitate de organ de inspecţie fiscală, a semnat, alături de inculpatul A., rapoartele de inspecţie fiscală din 09.05.2007, 01.06.2007, 28.06.2007, 06.08.2007, 03.07.2008, rapoarte întocmite cu încălcarea obligaţiilor de verificare şi care atestau o situaţie nereală, despre care ambii inculpaţi aveau cunoştinţă.

Potrivit declaraţiei inculpatului A., dată în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa tribunalului, inculpatul C. avea cunoştinţă despre operaţiunile nereale atestate de rapoartele de inspecţie fiscală pe care acesta le-a semnat, mai mult, chiar inculpatul A. a precizat "din câte îmi amintesc, discuţia cu C., inspectorul cu care făceam echipă, a fost aceea că poate să-şi introducă şi el facturi în contabilitatea S.C. F. S.A., şi cred că a introdus facturile provenind de la S.C. I. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. Nu ştiu dacă aceste facturi au fost duse de mine sau nu, însă nu puteau ajunge în cadrul S.C. F. S.A. decât pe filiera C., deoarece administratorul celor două societăţi comerciale, D., îi era fin". De altfel, inculpatul D., atât cu ocazia declaraţiilor din cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, a descris de o manieră detaliată modalitatea concretă de desfăşurare a faptelor reţinute atât în sarcina sa, cât şi a inculpatului C.

S-a constatat că declaraţiile inculpaţilor A. şi D., probe administrate în condiţii de legalitate, se coroborează în ceea ce priveşte dovedirea vinovăţiei inculpatului C. cu privire la faptele de care este acuzat şi cu rapoartele de inspecţie fiscală întocmite în condiţiile arătate în sentinţă, precum şi cu celelalte înscrisuri existente la dosar (facturi, chitanţe, documente atestând rambursări de TVA, mijloacele de probă indicate la secţiunea I). În ceea ce priveşte apărările inculpatului D. în sensul că inculpatul a săvârşit faptele fiind sub imperiul constrângerii morale exercitate de către inculpatul C., tribunalul a apreciat că, în cauză, nu există probe care să demonstreze întrunirea condiţiilor de existenţă a cauzei de neimputabilitate invocate.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că fapta inculpatului C., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada martie 2007 - iulie 2008, în calitate de consilier, cu atribuţii de inspecţie fiscală la D.G.F.P. Maramureş, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în scopul de a obţine pentru sine şi pentru coinculpaţii A. şi D., precum şi pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, sume de bani provenind din rambursări ilegale de T.V.A. şi prin stabilirea unui impozit pe profit diminuat, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.791.579 lei bugetului statului, constituie infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 6 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

S-a arătat, de asemenea, că fapta inculpatului C., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada mai 2007 - august 2007, prin intermediul inculpatului A., a introdus în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., facturi fiscale ce au fost emise de inculpatul D., administrator al celor două societăţi comerciale, în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau contribuţiilor şi care a avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetul general consolidat către S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând un prejudiciu în sumă de 26.948 lei, constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

Fapta inculpatului C., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada mai 2007 - august 2007, prin intermediul inculpatului A., a introdus în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. pentru evidenţierea în actele contabile ale S.C. F. SA Baia Mare a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 22.693,44 lei bugetului statului, constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, conform art. 65 C. pen., cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

Constatând că faptele sunt concurente, în temeiul art. 33, art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., instanţa a contopit pedepsele în pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 8 luni închisoare, cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) pe o durată de 2 ani.

La individualizarea pedepselor şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, precum şi împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele.

Referitor la inculpatul D., tribunalul a stabilit că acesta, în calitate de administrator la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada mai 2007 - august 2007, prin intermediul inculpaţilor C. şi A., a introdus în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare 7 facturi fiscale fictive, pe care le-a emis de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau contribuţiilor şi care a avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetul general consolidat către S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând un prejudiciu în sumă de 26.948 lei, constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

În acelaşi timp, fapta inculpatului D., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada mai 2007 - august 2007, prin intermediul inculpaţilor C. şi A., a introdus în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare 7 facturi fiscale fictive provenind de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., societăţi pe care le administra, pentru evidenţierea în actele contabile ale S.C. F. S.A. Baia Mare a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 22.693,44 lei bugetului statului, constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. (1969) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., pentru care instanţa l-a condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

Constatând că faptele sunt concurente, în temeiul art. 33 C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., instanţa a contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

La individualizarea pedepselor şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, atitudinea sinceră şi de regret a acestuia, precum şi comportamentul său avut anterior săvârşirii infracţiunilor, reţinând, astfel, în favoarea sa circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, instanţa, în temeiul art. 81, 82 C. pen. (1969), a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, pe a cărui durată a suspendat şi executarea pedepselor accesorii, potrivit art. 71 alin. (5) C. pen. (1969).

Totodată, instanţa a constatat că prejudiciul a fost acoperit în cauză de către S.C. F. S.A., motiv pentru care a respins cererea formulată de inculpatul E. şi însuşită de ceilalţi inculpaţi de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În temeiul art. 118 lit. e) C. pen. (1969), instanţa a confiscat de la inculpaţi următoarele sume: 300.000 lei de la inculpatul A., 155.308,17 lei de la inculpatul C. şi 13.474,17 lei de la inculpatul D., sens în care a avut în vedere că inculpatul C. a primit de la S.C. F. S.A. Baia Mare, prin intermediul inculpatului D., suma de 71.248 lei, valoarea fără T.V.A. a celor 4 facturi emise de la S.C. H. S.R.L., suma de 6.768,5 lei, reprezentând jumătate din T.V.A. aferent acestor facturi, precum şi suma de 70.586 lei, valoarea fără T.V.A. a celor trei facturi emise de la S.C. I. S.R.L. şi suma de 6.705,67 lei, reprezentând jumătate din T.V.A. aferent acestor facturi. Inculpatul D., prin prisma acestor susţineri, a primit sumele de 6.768,5 lei şi 6.705,67 lei, reprezentând jumătate din T.V.A. aferentă facturilor pe care le-a emis de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L.. În privinţa inculpatului A., acesta a arătat că a primit de la S.C. F. S.A. Baia Mare, respectiv de la inculpaţii B. şi E., suma de 300.000 lei, bani care au fost confiscaţi în temeiul art. 118 lit. e) C. pen. (1969).

Întrucât în cauză nu s-a constatat existenţa unor dovezi că inculpaţii E. şi B. ar fi beneficiat în mod direct de vreo sumă de bani ca urmare a comiterii infracţiunilor cu privire la care au fost găsiţi vinovaţi, diferenţele de sume fiind în beneficiul S.C. F. S.A., care a recuperat, însă, prejudiciul, instanţa nu a dispus măsura confiscării cu privire la cei doi inculpaţi, raportat la diferenţele de sume care ar fi reprezentat produsul infracţiunii.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare, inculpatul A., inculpata B., inculpatul C., inculpatul D. şi inculpatul E., criticând-o, după caz, sub aspectul nelegalităţii şi al netemeiniciei.

Prin decizia nr. 1465/A din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare, inculpatul A. şi inculpata B. împotriva sentinţei penale nr. 40 din 27 februarie 2017 a Tribunalului Maramureş, care a fost desfiinţată cu privire la inculpaţii D., B. şi E. referitor la pedepsele accesorii, inculpatul A., în sensul constatării ca executată a pedepsei, iar cu privire la inculpata B., în sensul schimbării modalităţii de executare a pedepsei rezultante şi, judecând:

S-a aplicat inculpaţilor D. şi E. pedepsele accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969) pentru fiecare infracţiune în parte şi la pedepsele rezultante stabilite în sarcina acestora.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus ca, pe durata suspendării executării pedepselor, să se suspende şi executarea pedepselor accesorii.

S-a constatat că pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa atacată a fost executată în perioada 22 mai 2009 până la 19 mai 2010 şi începând cu data de 30 mai 2013 până la 22 aprilie 2015 când a fost liberat condiţionat cu un rest rămas de executat de 589 zile, care s-a împlinit la data de 01 decembrie 2016.

S-a înlăturat aplicarea pedepselor accesorii stabilite faţă de acest inculpat.

S-au menţinut pedepsele stabilite de către prima instanţă faţă de inculpata B., precum şi pedeapsa rezultantă aplicată de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

S-a atras atenţia inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării condiţionate, prevăzute de art. 83 C. pen. (1969).

S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate şi s-a dispus ca cheltuielile judiciare în apelul celor doi inculpaţi să rămână în sarcina statului.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate împotriva aceleiaşi sentinţe de către inculpaţii E., C. şi D.

S-a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de câte 260 lei onorarii parţiale pentru apărătorii desemnaţi din oficiu ai inculpaţilor A., D. şi C., sume ce se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Au fost obligaţi inculpaţii apelanţi la câte 500 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În cadrul judecăţii în apel, instanţa de control judiciar a solicitat relaţii despre situaţia inculpatului A., a încuviinţat în probaţiune depunerea mai multor înscrisuri la dosar, inclusiv în circumstanţiere, şi a procedat la audierea martorilor N., W., X.

În urma propriului examen al probelor administrate în cauză, în raport şi cu criticile formulate în calea de atac, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut ca fiind dovedit că inculpata B., director economic la S.C. F. S.A. Baia Mare, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada februarie 2007 - decembrie 2007, s-a asociat cu inculpaţii A., inspector în cadrul D.G.F.P. Maramureş, şi E., asociat la S.C. F. S.A. Baia Mare, şi, în urma unei înţelegeri prealabile cu aceştia, a înregistrat în contabilitatea societăţii şi a evidenţiat în actele contabile ale acesteia, cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Astfel, a înregistrat de două ori, 100 de facturi fiscale provenind de la diverşi furnizori, precum şi 41 de facturi fiscale fictive de la S.C. G. S.R.L. şi 7 facturi fiscale fictive de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L.; ultimele 48 de facturi fiscale i-au fost puse la dispoziţie de inculpatul A.. Aceste fapte au fost comise şi în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor sau contribuţiilor şi au avut ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensarea unor sume datorate bugetului general consolidat, pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând un prejudiciu în sumă de 972.570 lei, prin urmare faptele constituie atât infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cât şi infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În sarcina inculpatului A., s-a mai reţinut că acesta, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada martie 2007 - iulie 2008, în calitate de inspector fiscal la D.G.F.P. Maramureş, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în scopul de a obţine pentru sine şi pentru coinculpatul C., precum şi pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, sume de bani provenind din rambursări ilegale de T.V.A. şi prin stabilirea unui impozit pe profit diminuat, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.791.579 lei bugetului statului, faptă ce constituie infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 5 C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Inculpaţii A. şi B. au recunoscut învinuirile aduse, motiv pentru care prima instanţă a reţinut faţă de aceştia dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ce prevăd reducerea limitelor legale a pedepsei închisorii cu o treime.

Cei doi inculpaţi nu au contestat în apel această stare de fapt, însă, referitor la infracţiunile de evaziune fiscală, coinculpatul E. a criticat considerentele primei instanţe privitoare la reţinerea implicării sale în comiterea faptelor. Acesta a arătat că sentinţa atacată încalcă dispoziţiile legale privitoare la realizarea cercetării judecătoreşti, la administrarea probelor şi la motivarea hotărârii pronunţate, astfel încât nu s-a realizat o judecare în fond a cauzei cu privire la apelant, fiind respinse probele în apărare şi omise aspectele care îi sunt favorabile.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că prima instanţă a administrat toate probele necesare pentru aflarea adevărului în cursul cercetării judecătoreşti, iar în vol. VI se regăsesc declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi, context în care a constatat că susţinerile inculpatului în sensul respingerii probelor propuse în apărare nu se verifică. Astfel, la termenul din 16 martie 2016, s-a încuviinţat audierea martorilor propuşi în apărare de către apelant, respectiv, martorii Q., R. şi S., pentru restul martorilor fiindu-i pus acestuia în vedere să arate în concret care sunt aspectele pe care doreşte să le dovedească. Inculpatul a indicat teza probatorie urmărită, respectiv modul cum au fost întocmite rapoartele de inspecţie fiscală şi practica agenţilor fiscali de a înregistra facturi în contabilitatea firmelor controlate, însă, în mod fondat, prima instanţă a respins cererea, întrucât teza probatorie urmărită viza fapte comise de inculpatul A., iar nu de către inculpatul E.. S-a constatat, astfel, că tribunalul a asigurat respectarea dreptului la apărare al inculpatului apelant, primindu-i cererile în probaţiune formulate inclusiv în cursul cercetării judecătoreşti, aşa cum prevede art. 374 alin. (9) C. proc. pen., de exemplu, prin admiterea la termenul din 4 mai 2016 a cererii de audiere a martorului T., fostul consilier juridic al SC F. SA. Apoi, instanţa a admis, prin încheierea din 16 martie 2016, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de către apelant, decizia pronunţată fiind comunicată la dosar în cursul judecării apelului.

Curtea a constatat ca nefondată critica adusă reţinerii de către tribunal a veridicităţii declaraţiilor incriminatorii a coinculpaţilor A. şi B., susţinerea că declaraţiile lor ar fi fost folosite exclusiv împotriva apelantului, fiind contrazisă de considerentele din sentinţa atacată, declaraţiile lor fiind reţinute, chiar împotriva celor care le-au dat. S-a arătat că aprecierea inculpatului că declaraţiile de martori, care în realitate nu confirmă acuzaţiile aduse acestuia, au fost folosite pentru excluderea apărărilor făcute de inculpat este pur subiectivă, sentinţa bazându-se pe probe consistente.

În acest context, s-a constatat că menţionarea interesului procesual pe care l-au avut inculpaţii B. şi A. în recunoaşterea faptelor pentru a beneficia de reducerea limitelor legale de pedeapsă, ca efect al opţiunii pentru judecarea cauzei în procedură simplificată nu afectează credibilitatea acestora din moment ce prima instanţă a apreciat probele în conformitate cu art. 103 C. proc. pen. doar în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Acest aspect se observă din cuprinsul sentinţei, în care prima instanţă a menţionat nu doar mijloacele de probă, ci şi conţinutul probelor supuse evaluării.

S-a mai observat că susţinerea inculpatului că acuzaţiile sunt netemeinice în integralitatea lor nu corespunde probelor administrate. Pentru a-şi întemeia susţinerea, inculpatul a făcut doar o trimitere parţială la declaraţiile martorilor, ale inculpaţilor şi la modalitatea de înregistrare în contabilitate a facturilor, la raportul de inspecţie fiscală generală din 27 octombrie 2009, invocând inclusiv faptul că nu a dat dispoziţie să se înregistreze vreo factură, contrar probelor directe existente.

Curtea a apreciat, în acest context că, faptul că acesta nu avea acces, potrivit regulamentelor interne din cadrul SC F. SA, la programul informatic al societăţii, nu este relevant, deoarece acuzaţia adusă a constat în dispoziţia pe care el a dat-o inculpatei B. pentru ca aceasta să le înregistreze. În acelaşi timp, s-a arătat că afirmaţia acestuia că a aflat despre comiterea faptelor doar la finalul anului 2008, este contrazisă de coinculpaţi şi de martorii audiaţi. Aceste constatări rezultă atât din evaluarea probelor efectuată de către judecătorul fondului, cât şi din propria evaluare a instanţei de apel. Pe lângă considerentele, elaborate, ale primei instanţe, pe care Curtea şi le-a însuşit, s-a arătat că probele directe din care rezultă comiterea faptelor de către inculpat sunt covârşitoare.

Astfel, fiind audiat, inculpatul A. a recunoscut învinuirea şi a arătat că dintre membrii consiliului de administraţie a SC F. SA nu l-a cunoscut decât pe inculpatul E.; a mai precizat că modalitatea de înregistrare a facturilor în contabilitatea societăţii a fost stabilită la recomandarea lui, de faţă fiind inculpatul E. şi inculpata B., iar scopul urmărit de el a fost acela de a face bani. În acelaşi timp, inculpata B. a recunoscut învinuirea, precizând că doar a executat o dispoziţie de serviciu, pe care a primit-o de la inculpatul E. şi că l-a cunoscut pe inculpatul A. din cursul anului 2006, cu ocazia unui control. Instanţa de apel a observat că inculpata nu a negat că îl cunoaşte pe inculpatul A. dinainte de data faptelor, context în care a apreciat că susţinerile inculpatului E. în sensul de a sugera nesinceritatea acesteia sunt neconcludente.

Inculpata a mai precizat că inculpatul E. i-a spus să procedeze din punct de vedere tehnic astfel cum îi spune inculpatul A., ea urmând instrucţiunile acestuia. În plus, a arătat că nu a cunoscut care a fost scopul predării sumelor de bani către inculpatul A., declarând că a primit o dispoziţie de la E., pe care a executat-o pentru că risca să îşi piardă locul de muncă. Mai mult, inculpata a arătat că această problemă era cunoscută în consiliul de administraţie al societăţii, că ea a adus la cunoştinţa celorlalţi membrii aceste lucruri şi că documentele erau duse la finanţe de K. în lunile în care nu existau bani şi trebuia echilibrat TVA-ul de plată cu cel de recuperat. Aceasta a arătat că regula era ca plata să fie aprobată de unul dintre membrii consiliului de administraţie şi că, de regulă, la consiliu era E., U. era de multe ori cu delegaţii, iar C. evita să semneze.

Aceeaşi inculpată a prezentat detalii în legătură cu achitarea facturilor emise de către S.C. G. S.R.L., precizând şi scopul în care acestea erau introduse de două ori în contabilitatea SC F. SA, respectiv reducerea TVA-ului, dar şi a obligaţiilor fiscale ca urmare a reducerii profitului, prin înregistrarea pe costuri.

Martorul U., preşedintele consiliului de administraţie, a tras concluzia că a fost vorba de un şantaj făcut de inspectorii de la finanţe, care atunci când veneau în control la o societate comercială, solicitau anumite sume de bani. Referitor la semnarea de către alte persoane a unora dintre facturi, martorul a presupus că aceasta s-a realizat când directorul general lipsea.

Curtea a constatat că martorul a arătat că A.N.A.F. a sesizat societatea cu privire la unele aspecte legate de rambursările TVA în cursul anului 2009, când a el început să facă verificări şi a constatat că era vorba de facturi false. Martorul a spus că a convocat consiliul de administraţie, a chemat cenzorul, iar, în urma verificărilor, a constatat că, într-adevăr, cele sesizate erau reale şi că imediat ce a constatat aceste nereguli a şi achitat suma reprezentând prejudiciul la bugetul statului creat, prin aceste operaţiuni nelegale.

Ca urmare, Curtea nu a putut primi susţinerea inculpatului E. în sensul că, de fapt, chiar el, în momentul descoperii faptelor, a dispus îndepărtarea din societatea comercială a persoanelor vinovate şi a luat măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor cauzate, inclusiv dispunerea unui raport de audit extern, pe baza căruia s-a dispus restituirea la bugetul de stat, a sumelor de bani deduse nelegal şi chiar acţionarea în judecată a persoanelor vinovate.

Curtea a constatat că declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut învinuirile aduse şi a martorului U. nu sunt singulare, acestea fiind confirmate de depoziţia martorei L., casier la SC F. SA, care a declarat că inculpata B. i-a spus că vor fi facturi care vor trebui plătite prin casierie şi că unele facturi erau însoţite de chitanţă, iar altele nu, şi că pentru plata acestora va trebui să aibă bani în casierie. Martora a specificat că, în perioada respectivă, era un plafon de 5.000 lei pentru facturilor în numerar, că au fost situaţii când dacă ridica 10.000 lei din bancă, 5.000 lei erau pentru plata facturilor, iar cealaltă sumă avans, cheltuieli gospodăreşti, dar banii îi punea tot în acelaşi plic pe care ulterior l-a predat în biroul inculpatei B., unde se afla aceasta împreună cu inculpaţii E. şi A.

S-a reţinut că implicarea inculpatului E. devenise evidentă inclusiv pentru celelalte persoane cu funcţii de conducere, aspect ce rezultă din declaraţia martorului J. ce a declarat că, imediat după ce devenise oarecum publică chestiunea legată de plata unor facturi la societate, a venit la el în birou inculpatul K. care i-a spus că la firma SC F. SA au fost aduse de către inspectorii fiscali facturi false fără marfă, fără a-i preciza, însă, cui anume au fost predate aceste facturi; în cadrul aceleiaşi discuţii, K. i-a spus "asta a făcut-o B. pusă de E.", referindu-se la inculpatul E. Acelaşi martor a arătat care erau persoanele ce aveau drept de semnătură cu privire la plata unor facturi, modalitatea în care se făcea în realitate aprobarea plăţii, relatând şi discuţiile avute cu inculpatul E., în aprilie 2009, în legătură cu procesul civil declanşat în urma raportului ANAF, când i-a solicitat să retragă apărările formulate.

Relevantă a fost considerată şi depoziţia martorului K., care a explicat contextul în care şi-a dat seama de existenţa operaţiunilor ilegale, demersurile realizate pentru lămurirea acestui aspect, precum şi detalii referitoare la semnarea facturilor de către E. şi B. În plus, martorul a precizat că pe A. l-a văzut de mai multe ori în firmă, chiar în prezenţa inculpatului E., care i-a dat nişte pachete.

Faţă de aceste probe, Curtea a considerat, contrar apărării inculpatului E., că semnarea facturilor şi a documentelor de plată de către apelant constituie o probă a participării lui la comiterea faptelor.

De asemenea, martorul a relatat mai multe aspecte relevante, printre care şi faptul că B. nu i s-a plâns vreodată că ar fi fost presată de către A., context în care instanţa de apel a constatat că nici această teză probatorie invocată de către inculpatul E. nu se verifică.

S-a apreciat ca fiind important de reţinut faptul că martorul a specificat că beneficiul pentru SC F. SA dacă nu s-ar fi descoperit aceste operaţiuni ar fi fost de 650.000 lei, în urma scăderii sumei de bani plătită lui A.. Cu această sumă beneficiul ar fi fost de 912.000 - 913.000 lei şi că prejudiciul este creat de SC F. SA. Ca urmare, s-a apreciat că nu este reală nici afirmaţia apelantului E., potrivit căreia inculpata B. ar fi comis faptele în beneficiul propriu.

Invocând aspectele relevate de referatul de evaluare al inculpatei B., instanţa de apel nu a putut primi nici susţinerea inculpatului E. că aceasta ar fi comis faptele în propriul ei folos, pentru a se îmbogăţi.

Totodată, s-a arătat că afirmaţia inculpatului E., în sensul că ar fi urmărit tragerea la răspundere civilă a persoanelor vinovate, nu poate fi primită, deoarece din declaraţia martorului T., consilier juridic al SC F. SA, reiese că societatea, practic, a renunţat la judecata dosarelor în care se ceruse angajarea răspunderii a şase angajaţi proprii şi a trei funcţionari ai A.N.A.F., cererea fiind semnată de directorul general al societăţii.

Curtea a constatat, de asemenea, că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., în luarea hotărârii asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa statuând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, pe baza acestora desprinzându-se convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Nu a fost primită nici critica inculpatului E. în sensul că Legea nr. 241/2005, în varianta din anul 2007, îi profita mai mult în raport cu limitele de pedeapsă, arătându-se că prima instanţă a explicat, în concret, în cuprinsul sentinţei motivele pentru care a apreciat că legea de la momentul comiterii faptelor este mai favorabilă, făcând aplicarea acesteia, inclusiv sub aspectul reţinerii circumstanţei atenuante, prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), constând în conduita bună a infractorului înainte de comiterea faptelor.

Apelul Parchetului privitor la înlăturarea circumstanţei atenuante a fost apreciat de instanţa de apel ca fiind nefondat, arătându-se că conduita bună anterioară a inculpatului nu se rezumă la lipsa antecedentelor penale, ci şi la implicarea activă a acestuia în desfăşurarea unei activităţi lucrative cu impact social major în comunitate.

Analizând, în acest context, încadrarea juridică a infracţiunilor de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpaţilor, Curtea a observat că prima instanţă a identificat corect legea mai favorabilă pe baza criteriului pedepsei principale, legea anterioară prevăzând limite mai legale mai mici decât legea nouă şi a posibilităţilor de individualizare a executării pedepselor mai largi, oferite de legea veche.

Într-adevăr, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma de la data faptelor, prevedea drept infracţiune, pedepsită cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, stabilirea cu rea-credinţa de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, alin. (2) al aceluiaşi text de lege pedepsind cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1).

Pe de altă parte, s-a arătat că art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în forma anterioară, prevede ca fiind infracţiune de evaziune fiscală, pedepsită cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În alin. (2), art. 9 prevedea o cauză de agravare a pedepsei, constând în majorarea cu 2 ani a limitelor legale ale pedepsei, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. S-a arătat că în forma actuală a legii noi, din cursul judecării cauzei, cauza de agravare a pedepsei are efecte mai drastice, întrucât dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Tot sub aspectul încadrării juridice, s-a constatat că inculpatul E. a criticat la sentinţa atacată, sub aspectul omisiunii referirii la prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, ce prevede reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, dacă până la primul termen de judecată învinuitul achita integral prejudiciul cauzat, solicitând aplicarea cauzei de reducere a pedepsei în apel. Curtea a observat că această critică nu este fondată, deoarece în partea finală a sentinţei fost analizată cererea inculpatului, prima instanţă respingând, în mod legal, cererea deoarece nu acest inculpat a achitat prejudiciul.

Astfel, prin adresa înaintată la data de 25 ianuarie 2017, SC F. SA Baia Mare şi-a reiterat manifestarea de voinţă de a nu se constitui parte civilă în cauza penală, menţionând că a plătit întreg prejudiciul produs bugetului consolidat al statului cu o.p. nr. 981 din 20 iulie 2009 cu care a fost achitat impozitul pe profit pe anul 2007 şi majorările de întârziere aferente, iar cu o.p. nr. 986 - 987 din 20 iulie 2007 a achitat TVA dedus nejustificat şi majorările de întârziere.

Referitor la incidenţa cauzei de reducere a pedepsei invocate, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9/2017 (M. Of. nr. 346 din 11.05.2017), a statuat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Referitor la noţiunea "caracter personal", în considerentele acestei decizii s-a stabilit că acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i însă caracterul personal. Pentru acest motiv, Curtea a arătat că nu poate fi primit motivul de apel invocat de către inculpata B., potrivit căruia textul trebuie interpretat în spiritul lui, nu doar în litera sa, aşa încât de împrejurarea că societatea comercială a acoperit prejudiciul cauzat prin faptele inculpaţilor, aceştia ar trebui să beneficieze, întrucât sunt angajaţii societăţii.

Sub acest aspect, s-a apreciat că este irelevant că inculpatul E. a votat favorabil în consiliul de administraţie pentru adoptarea hotărârii de reparare a prejudiciului, această împrejurare fiind valorificată cu prilejul menţinerii de către instanţa de apel a suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate apelantului, fiind un criteriu de reţinere a condiţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), respectiv că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, inculpatul prin contribuţia la decizia de reparare a prejudiciului, dând dovezi de îndreptare.

Curtea a considerat că nu poate fi primită solicitarea inculpatului de a fi suspendată condiţionat executarea pedepsei, fără instituirea controlului aferent supravegherii, deoarece consecinţele infracţiunilor comise asupra bugetului au fost considerabile, iar inculpatul desfăşoară în continuare activitate ce interferează cu stabilirea taxelor şi impozitelor către stat.

În consecinţă, s-a apreciat că apelul inculpatului E. este nefondat, motiv pentru care a fost respins în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Instanţa de apel a apreciat fondată calea de atac promovată de inculpatul A., cu referire la incidenţa art. 61 alin. (1) C. pen. (1969), arătându-se că prima instanţă a constatat că faptele din prezentul dosar sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 46 din 30.01.2012 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin Decizia penală nr. 1934/28.05.2013 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi, cu toate că a dedus din pedeapsă durata arestării şi cea executată, nu a observat că pedeapsa aplicată era executată.

În acest sens, în apel, Curtea a solicitat relaţii despre situaţia inculpatului A., Penitenciarul Baia-Mare, acesta comunicând că, prin sentinţa penală nr. 46 din 30 ianuarie 2012 a Tribunalului Maramureş, inculpatul a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni închisoare. Inculpatul a început executarea pedepsei la 30 mai 2013, iar din fişa lui cazier a rezultat că, la data de 22 aprilie 2015, a fost liberat condiţionat cu un rest rămas de executat de 589 de zile, din executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 46/30.01.2012 a Tribunalului Maramureş (modificată în contestaţie la executare având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile, prin sentinţa penală nr. 21 din 10 februarie 2014 a Tribunalului Satu-Mare, definitivă prin necontestare la 25 februarie 2014). Restul rămas neexecutat s-a împlinit la data de 1 decembrie 2016. Tot din fişa cazier a rezultat că inculpatul nu a mai comis altă infracţiune.

Potrivit art. 61 alin. (1) C. pen. (1969), referitor la efectele liberării condiţionate, pedeapsa se consideră executată dacă, în intervalul de timp de la eliberare până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.

În acelaşi timp, nici pedeapsa accesorie nu mai poate fi aplicată, deoarece art. 71 alin. (2) C. pen. (1969) prevede că pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c C. pen. (1969) durează din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei.

În consecinţă, s-a arătat că apelul declarat de inculpatul A. este fondat sub toate aspectele menţionate, motiv pentru care Curtea l-a admis, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., constatând executată pedeapsa la data de 1 decembrie 2016, în temeiul art. 61 alin. (1) C. pen. (1969), şi a înlăturat pedeapsa accesorie.

S-a apreciat fondat şi apelul formulat de inculpata B. vizând netemeiniciei modalităţii de executare a pedepsei aplicate, instanţa de control judiciar apreciind că scopul pedepsei, în situaţia apelantei, poate fi atins atât fără executarea pedepsei, cât şi fără supravegherea ei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 lit. a)-c) C. pen. (1969), pentru suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, sens în care s-a făcut trimitere la circumstanţele sale personale, astfel cum au fost relevate de referatul de evaluare al inculpatei, precum şi la aspectele rezultate din declaraţia martorului J., respectiv că a fost hărţuită de foştii angajatori.

S-a apreciat, de asemenea, că inculpata nu poate beneficia, cum a solicitat, de aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, referitor la acoperirea prejudiciului şi incidenţa cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de lege, neputând fi primit argumentul potrivit căruia textul trebuie interpretat în spiritul lui, nu doar în litera sa, deoarece de împrejurarea că societatea comercială a acoperit prejudiciul cauzat ar trebuie să beneficieze angajaţii acesteia. S-a reiterat faptul că această interpretare contrazice interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală care, prin Decizia nr. 9/2017 (M. Of. nr. 346 din 11.05.2017), a statuat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, în sensul că doar inculpatul care repară prejudiciul profită de această cauză de reducere a pedepsei.

Aşa fiind, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul inculpatei B. doar sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, s-a înlăturat dispoziţia privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi, în temeiul art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată pe un termen de încercare de 4 ani, compus, potrivit art. 82 C. pen. (1969), din pedeapsa aplicată la care s-a adaugat un interval de timp de 2 ani.

În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul apelant C., Curtea a constatat că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a stabilit pe baza probelor administrate că acesta, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada martie 2007 - iulie 2008, în calitate de consilier cu atribuţii de inspecţie fiscală la D.G.F.P. Maramureş, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în scopul de a obţine pentru sine şi pentru coinculpaţii A., D., precum şi pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, sume de bani provenind din rambursări ilegale de T.V.A. şi prin stabilirea unui impozit pe profit diminuat, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.791.579 lei bugetului statului. Astfel, în mod fondat, prima instanţă a reţinut că inculpatul A. a ocupat funcţia de inspector principal la Serviciul de inspecţie fiscală (S.I.F.) nr. 2 din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice (A.F.P.) Baia Mare - Contribuabili Mijlocii, iar inculpatul C., în perioada 2007 - martie 2008, a fost consilier superior la Serviciul de inspecţie fiscală (S.I.F.) nr. 3 în cadrul A.F.P. Baia Mare.

S-a arătat că, pe baza dispoziţiilor legale, tribunalul a observat corect că serviciul de inspecţie fiscală, conform art. 94 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, verifică legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectarea prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

În concret, s-au întocmit rapoartele de inspecţie fiscală (R.I.F.) nr. 601 din 09.05.2007, nr. 1359 din 01.06.2007, nr. 2095 din 28.06.2007 şi nr. 2904 din 06.08.2007, semnate de către inculpaţii A. şi C., şi rapoartele de inspecţie fiscală nr. 5813 din 11.12.2007, nr. 230 din 14.01.2008, nr. 879 din 04.02.2008, semnate de inculpatul A.. În aceste rapoarte de inspecţie fiscală au fost încălcate obligaţiile de verificare de către inculpatul A., care le-a întocmit şi semnat, şi de către inculpatul C., care le-a semnat, atestând realitatea datelor consemnate în acestea, deşi ambii inculpaţi aveau cunoştinţă că rapoartele de inspecţie fiscală nu reflectă o situaţie reală, cauzând astfel un prejudiciu în sumă de 1.791.579 Iei, bugetului consolidat al statului.

De asemenea inculpatul A. a întocmit şi semnat rapoartele de inspecţie fiscală generală din 28.06.2007, pentru perioada 01.07.2005 - 31.05.2007 şi nr. 5147 din 03.07.2008, pentru perioada 01.06.2007 - 31.05.2008. Raportul de inspecţie fiscală din 28.06.2007 a fost semnat şi de inculpatul C., şi nici acesta nu reflectă o situaţie reală.

S-a arătat că argumentaţia acestuia că nu există probe că a comis faptele reţinute în sarcina lui, omite existenţa declaraţiilor incriminatorii la adresa lui date de către inculpaţii A. şi D..

S-a apreciat că susţinerea inculpatului că, dacă a semnat, cu ştiinţă, rapoartele fiscale ce atestă date nereale, aceasta nu înseamnă că ştia că datele sunt fictive, este contrazisă tocmai de solicitarea lui adresată unui coinculpat de a-i furniza facturi pentru a le introduce în contabilitatea SC F. SA, urmată de împărţirea sumelor de bani rezultate. În acest sens, coinculpatul D. a declarat că inculpatul C., profitând de relaţia lor de prietenie, i-a cerut să-i aducă facturi pe cheltuieli mult mai mari, pentru ca ulterior să ceară rambursări de TVA; având şi o situaţie financiară mai dificilă, inculpatul D. a cedat, a emis facturile şi i le-a predat inculpatului C. În continuare, coinculpatul a declarat că după o săptămână sau două l-a anunţat că au intrat bani în contul societăţii şi să se ducă să-i retragă. A scos banii din cont şi i-a împărţit cum s-au înţeles, TVA-ul pe din două, în mod egal, inculpatul C. încasând şi contravaloarea mărfii.

Ca atare, s-a apreciat că este neconcludentă invocarea declaraţiei coinculpatului A. din data de 15 decembrie 2016 din faţa Curţii de Apel Cluj în dosarul nr. x/2012, în care acesta a precizat că inculpatul C. nu avea cunoştinţă despre facturile fictive de la societăţile comerciale şi nu i s-au remis sume de bani, având în vedere că, în dosarul de faţă, există probe directe constând în declaraţia coinculpatului D..

Mai mult, Curtea a observat că o declaraţie similară, dar care întăreşte existenţa vinovăţiei inculpatului C., a fost dată de către coinculpat la data de 5 februarie 2015 şi în dosarul Tribunalului Sălaj nr. x/84/2015, din care rezultă că a procedat şi în alte situaţii aşa cum i-a cerut inculpatul C., că acesta i-a explicat cum trebuiau întocmite notele contabile, cerându-i să înregistreze la finanţe decontul lunar şi cererea de rambursare a TVA; după aceasta, era sunat de C. care-i spunea că urma controlul de fond pentru TVA şi tot el venea la sediul firmei pentru efectuarea acestui control, ocazie cu care îi cerea balanţe, jurnale sau alte documente. S-a apreciat relevant pentru conduita procesuală adoptată de către inculpatul C. şi faptul că, în declaraţia respectivă, coinculpatul a precizat că a plecat din ţară la sfatul avocatului ultimului, care i-a transmis, de fapt, acest lucru din partea inculpatului C., alături de promisiunea că va rezolva cumva problemele lor judiciare, însă, în 3 februarie 2015, s-a hotărât să se predea în Vama Petea.

Ca urmare, au fost respinse criticile inculpatului C. vizând achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu există probe că a comis infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., respectiv, de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

S-a apreciat că nu poate fi primită afirmaţia apelantului în sensul că declaraţiile inculpatului A. au fost considerate insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie a altor doi inculpaţi care au aprobat rapoartele de inspecţie fiscală, respectiv V. şi R., faţă de care s-a dispus clasarea, acesta omiţând existenţa declaraţiei inculpatului D. De altfel, martorul V. a descris cine semna rapoartele de inspecţie fiscală în perioada martie 2007 - februarie 2008 şi că a aprobat un raport de inspecţie fiscală întocmit de A. şi S. ce cuprinde situaţia facturilor dublate la SC F. SA.

Apelantul a mai invocat că declaraţia unui singur inculpat este insuficientă pentru o soluţie de condamnare, aspect ce ar rezulta din jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Cauza Botea. Sub acest aspect, instanţa de apel a observat că în Cauza Botea contra României, s-a reţinut că "…probele utilizate de instanţele interne ca dovadă a săvârşirii infracţiunii au fost declaraţiile făcute de coinculpaţi în faţa organului de urmărire penală şi a instanţelor, precum şi înregistrările conversaţiilor telefonice ale reclamantului şi că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe examinate de instanţe mai mult, că acestea constituiau proba decisivă împotriva reclamantului (pct. 37)". Încălcarea dreptului la un proces echitabil a fost atrasă, însă, de o cu totul altă situaţie de fapt, C.E.D.O. reţinând că "instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat decizia pe înregistrări cu o autenticitate îndoielnică, dar acestea nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i s-au prezentat transcrierile şi, prin urmare nu le cunoştea conţinutul şi…nici nu au răspuns la repetatele plângeri ale reclamantului privind nelegalitatea înregistrărilor" (pct. 42).

Curtea a observat că aceste constatări nu sunt incidente în prezenta speţă, întrucât prima instanţă a reţinut starea de fapt pe baza declaraţiilor coinculpaţilor date în cursul cercetării judecătoreşti, coroborate cu celelalte probe constând, în înscrisuri şi declaraţii de martori, nicidecum pe baza unor înregistrări decisive la care inculpatul apelant nu ar fi avut acces.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, în primul rând, Curtea a observat că, prin această decizie, instanţa constituţională a constatat că dispoziţiile art. 246 C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". La punctul 63 din decizie, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea Constituţională a reţinut că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii.

În al doilea rând, similar primei instanţe, Curtea a observat că atribuţiile apelantului, consilier superior la Serviciul de inspecţie fiscală nr. 3 în cadrul AFP Baia Mare sunt prevăzute prin norme juridice de reglementare primară, fiind doar reiterate de norme inferioare. Astfel, la data comiterii faptelor, sediul atribuţiilor funcţionarilor din cadrul inspecţiei fiscale îl constituia art. 92, denumit marginal Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale, din Ordonanţa de urgenţă nr. 92/2003, publicată în M.Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005, privind Codul de procedură fiscală. Relevantă pentru apelant este atribuţia prevăzută de art. 92 alin. (2) lit. a), respectiv constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei.

Pentru realizarea acestei atribuţii, organul de inspecţie fiscală trebuie, potrivit alineatului al treilea din art. 92 să procedeze la: a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului; b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului; c) discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz; d) solicitarea de informaţii de la terţi; d<SUP>1</SUP>) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală declarată şi/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecţiei fiscale; e) stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora; f) verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile; g) dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii; h) efectuarea de investigaţii fiscale potrivit alin. (2) lit. a); i) aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale.

Instanţa de control judiciar a arătat că inculpatul apelant tocmai aceste atribuţii nu şi le-a îndeplinit. În contextul în care, legal, era obligat să procedeze astfel, neîndeplinirea obligaţiei corelată chiar cu determinarea comiterii de către contribuabil a infracţiunii de evaziune fiscală şi însuşirea unei părţi din sumele rezultate dovedesc încălcarea cu intenţie directă a atribuţiilor legale, iar nu din culpă, cum a susţinut apelantul. În raport cu aceste aspecte, nu a fost primită susţinerea apelantului în sensul că semnarea rapoartelor nu dovedeşte că avea cunoştinţă de falsitatea datelor, mai ales că el chiar a introdus facturi fictive în contabilitatea societăţii supuse controlului său.

Aşadar, s-a apreciat că faptele inculpatului de a semna rapoartele de inspecţie fiscală îndeplinesc toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., după schimbarea încadrării juridice din abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Raportat la semnarea, cu intenţie directă şi în cunoştinţă de cauză, a rapoartelor de inspecţie, au fost apreciate irelevante susţinerile inculpatului în sensul că nu a fost în control la SC F. SA, că nu a semnat registrul de control şi că nu îi cunoaşte pe angajaţii acestei societăţi.

Datorită acestei probe, a semnării rapoartelor de inspecţie fiscală, s-a apreciat neconcludent şi celălalt argument invocat, respectiv că nu avea posibilitatea reală de observare în cadrul inspecţiei fiscale a fictivităţii documentelor contabile supuse verificării cu privire la SC F. SRL, inculpatul apelant susţinând că nu se ridicau suspiciuni cu referire la această societate credibilă în judeţul Maramureş şi nici nu exista la momentul respectiv posibilitatea verificării încrucişate în sistem informatizat. Imposibilitatea menţionată ar fi fost concludentă doar dacă o altă persoană decât inculpatul ar fi fost cea care a determinat introducerea facturilor fictive în contabilitate.

Referitor la critica formulată de inculpatul D. privind cuantumul pedepsei aplicate, Curtea a observat că împrejurările concrete în care a comis faptele nu justifică aplicarea unor pedepse mai mici, deoarece apelantul a obţinut de la inculpatul C. sumele de 6.768,5 lei şi de 6.705,67 lei, reprezentând jumătate din T.V.A. aferent facturilor pe care le-a emis de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., datorită acestei împrejurări fiind irelevantă susţinerea că a comis faptele, deoarece nu l-a putut refuza pe acesta, fiind finul lui.

S-a apreciat că aspectele referitoare la integrarea lui în societate, la faptul că are în creştere un minor şi asigură întreţinerea tatălui şi surorii sale, ambii bolnavi, sunt reflectate suficient în cuantumul pedepselor aplicate de 1 an şi 8 luni închisoare, respectiv, 1 an şi 6 luni închisoare, situate sub minimul legal de 3, respectiv 2 ani închisoare prevăzut pentru infracţiunile comise, mai ales că a beneficiat şi de reţinerea circumstanţelor atenuante.

În ceea ce priveşte solicitarea aceluiaşi inculpat de executare a pedepsei aplicate în regim de detenţie, instanţa de apel a arătat că, în propria cale de atac a inculpatului, nu poate să-i aplice, chiar dacă acesta solicită, în locul unei pedepse fără executare în regim de detenţie, o pedeapsă cu executare în detenţie, fără să încalce principiul neagravării situaţiei în propriul apel, de la care art. 418 C. proc. pen. nu prevede nicio excepţie. Deşi procurorul a invocat în apelul declarat în defavoarea inculpatului faptul că acesta execută în prezent o altă pedeapsă în regim de detenţie, s-a arătat că acest motiv nu este nici legal (întrucât art. 72 C. pen. 1969 nu prevede acest criteriu pentru individualizarea pedepsei, iar suspendarea executării a fost acordată, fiind îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 81 şi 82 C. pen. 1969) şi nici suficient pentru schimbarea modalităţii de executare a pedepsei (pentru că simpla executare a unei pedepse închisorii nu pretinde schimbarea modalităţii de individualizare asupra căreia s-a oprit instanţa într-o altă cauză privind acelaşi inculpat, legea procesual penală prevăzând dispoziţii speciale referitoare la anularea suspendării în această ipoteză).

Ca urmare, apelul inculpatului D. a fost apreciat ca fiind nefondat.

În acest context, s-a arătat că apelul Parchetului, tinzând la înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului D. şi majorarea pedepselor aplicate, întrucât inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, omite contextul în care a survenit plecarea din ţară, respectiv la sfatul avocatului coinculpatului C., dar şi împrejurarea că inculpatul s-a predat în cursul judecării cauzei şi a recunoscut faptele, chiar fără să beneficieze de procedura simplificată. Ca urmare, s-a apreciat că reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. (1969), constând în atitudinea sinceră şi de regret, precum şi comportamentul avut anterior săvârşirii infracţiunilor, este justificată. Mai mult, s-a considerat că gradul de pericol social concret al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului nu poate determina majorarea pedepselor, datorită împrejurării că iniţiativa comiterii faptelor nu i-a aparţinut lui, iar prejudiciul cauzat este unul redus.

Astfel, în sarcina acestuia s-a reţinut că în calitate de administrator la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada mai 2007 - august 2007, prin intermediul inculpaţilor C. şi A., a introdus în contabilitatea S.C. F. S.A. Baia Mare 7 facturi fiscale fictive, pe care le-a emis de la S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., atât în scopul în scopul stabilirii cu rea-credinţă a taxelor, având ca rezultat obţinerea fără drept a unor rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat de către S.C. F. S.A. Baia Mare, cauzând un prejudiciu în sumă de 26.948 lei, faptă ce constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cât şi pentru evidenţierea în actele contabile ale S.C. F. S.A. Baia Mare a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi prin aceasta a cauzat un prejudiciu în sumă de 22.693,44, faptă ce constituie complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 26 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Inculpatul D. a arătat că datele societăţii, valoarea T.V.A.- ului, precum şi natura serviciilor ce urmau a fi trecute în facturile fiscale fictive i-au fost date de către inculpatul C., după care a emis facturile fiscale fictive de la S.C. I. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. şi a predat aceste facturi celui din urmă; inculpatul a precizat că, după ce au fost efectuate plăţile de către S.C. F. S.A. Baia Mare, a scos din conturile bancare sumele de bani reprezentând contravaloarea acestor facturi, a predat inculpatului C. suma de bani reprezentând valoarea serviciilor trecute în facturi şi jumătate din valoarea T.V.A. aferent facturilor, iar jumătate din T.V.A. l-a păstrat pentru el, potrivit înţelegerii pe care a avut-o cu coinculpatul menţionat.

S-a apreciat ca fiind nelegală susţinerea procurorului că pedeapsa rezultantă trebuie executată în condiţii de detenţie, fiindcă pedepsele sunt aplicate pentru acte materiale ce fac parte din infracţiunile continuate reţinute în sarcina inculpatului D. într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Sălaj, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 270 din 4 decembrie 2015, definitivă prin decizia penală nr. 459 din 23.03.2017 a Curţii de Apel Cluj.

Totodată, s-a apreciat ca fiind lipsită de temei afirmaţia că, în apel, trebuie aplicate prevederile art. 43 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., privind recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată în ipoteza în care inculpatul condamnat definitiv este judecat, ulterior, pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Tot astfel a fost apreciată şi solicitarea coinculpaţilor de recalculare a pedepsei în apel sau cel puţin de constatare în această decizie a împrejurării că prezentele infracţiuni constituie acte materiale ale unei singure infracţiuni continuate, alături de alte acte materiale cu privire la care s-a pronunţat o soluţie penală definitivă.

S-a arătat că art. 37 C. pen. (1969), similar art. 43 C. pen., prevede recalcularea pedepsei în situaţia în care cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă textul nu este aplicabil, în prezent, decât în corelaţie cu dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiindcă noile dispoziţii procesual penale nu mai prevăd instituţia extinderii acţiunii penale cu privire la alte fapte descoperite, astfel cum prevedea C. proc. pen. anterior.

Aşadar, s-a apreciat că lipseşte cadrul procesual pentru ca art. 43 C. pen. să poată fi aplicat în cursul judecării cauzei, în acest sens, fiind doctrina penală recentă.

Pentru acelaşi motiv, s-a considerat că nu poate fi primită nici critica procurorului referitoare la necesitatea majorării pedepselor aplicate inculpatului C., întrucât sunt insuficiente pedepsele de 3 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. şi de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. Potrivit parchetului, pedepsele sunt insuficiente, deoarece în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Sălaj inculpatul a fost condamnat la pedepse mai mari, de câte 6 ani închisoare şi 3 ani închisoare, pentru alte infracţiuni judecate definitiv din care fac parte actele materiale judecate în acest dosar, deci s-ar impune recalcularea pedepsei.

Curtea a constatat, pentru acelaşi argument menţionat în cazul inculpatului apelant D., că este lipsită de temei procesual recalcularea pedepsei în apel. Analizând dacă se impune majorarea pedepsei pentru alte motive, Curtea a constatat că pedepsele aplicate inculpatului C. respectă toate criteriile generale şi speciale prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), iar circumstanţele personale şi timpul îndelungat scurs de la comiterea faptelor nu justifică aplicarea unor pedepse mai mari. Astfel, Curtea a observat că inculpatul are în întreţinere 3 minori gemeni, de vârstă preşcolară, toţi încadraţi în gradul de handicap mediu, ce trebuie să urmeze fiecare câte un plan de recuperare a copilului cu dizabilităţi; în acelaşi timp soţia lui, consilier juridic, are raporturile de serviciu suspendate pentru concediu de îngrijire a copilului cu handicap.

Referitor la inculpatul E., procurorul a motivat că pedepsele aplicate trebuie să fie mai mari raportat la modalitatea comiterii faptelor, paguba produsă şi consecinţele asupra bugetului de stat, deci ar trebui înlăturată circumstanţa atenuantă reţinută în sarcina lui.

Curtea a considerat că apelul procurorului în sensul înlăturării faţă de acesta a circumstanţei atenuante este nefondat, deoarece conduita bună anterioară a inculpatului nu se rezumă la lipsa antecedentelor penale, ci şi la implicarea activă a acestuia în desfăşurarea unei activităţi lucrative cu impact social major în comunitate. În acelaşi timp, Curtea a ţinut seama de faptul că inculpatul E. a votat favorabil în consiliul de administraţie al SC F. SA pentru adoptarea hotărârii de reparare a prejudiciului, aspect relevant pentru menţinerea de către instanţa de apel a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate apelantului, fiind un criteriu de reţinere a condiţiei prevăzute de art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), analizată pe baza comportamentului inculpatului de după comiterea faptei, condiţiei potrivit căreia simpla pronunţare a pedepsei reprezintă un avertisment suficient pentru inculpat, ce nu face necesară executarea pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, inculpatul prin contribuţia la decizia de reparare a prejudiciului, dând dovezi de îndreptare.

În ceea ce priveşte critica Parchetului de nelegalitate, vizând omisiunea de a dispune aplicarea pedepselor accesorii, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., Curtea a apreciat că aceasta nu se verifică, deoarece prima instanţă a aplicat pedepsele accesorii, folosind, în cazul fiecărui inculpat condamnat cu executare în regim de detenţie sintagma cu consecinţele prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), primul text de lege menţionat referindu-se tocmai la pedepsele accesorii.

Referitor la ceilalţi inculpaţi, faţă de care s-a dispus suspendarea executării pedepselor, s-a observat că prima instanţă a făcut doar aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), suspendând executarea pedepsei accesorii, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I şi b) C. pen. (1969), deci fără a aplica efectiv pedeapsa accesorie. Mai mult, nu s-a motivat de ce a fost interzis doar dreptul de a alege - prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. (1969), în locul interzicerii dreptului de a fi ales - prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. (1969), precum în cazul inculpaţilor condamnaţi la pedepse cu executare.

Curtea, în lipsa motivării primei instanţe, nu a identificat vreun motiv rezonabil pentru menţinerea opţiunii primei instanţe, mai ales că, potrivit Deciziei pronunţată în interesul legii nr. 74/2007, "dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) -c)…. se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.".

În consecinţă, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul procurorului şi s-a modificat sentinţa în sensul aplicării pedepsei accesorii a interzicerii art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969), în locul interzicerii doar a dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. (1969), faţă de inculpaţii D. şi E..

În acelaşi temei, a fost admis apelul inculpatului A. şi s-a constatat că pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată, prin sentinţa atacată, a fost executată în perioada 22 mai 2009 - 19 mai 2010 şi începând cu data de 30 mai 2013 până la 22 aprilie 2015 când a fost liberat condiţionat cu un rest rămas de executat de 589 zile, care s-a împlinit la data de 01 decembrie 2016.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, au declarat recurs în casaţie inculpaţii C. şi E.

Inculpatul C. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, apreciind că cererea sa este admisibilă în principiu şi solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Făcând trimitere la interpretarea dată de doctrina în materie, a învederat că acest caz de recurs în casaţie poate fi invocat, pe de o parte, când se apreciază că fapta concretă reţinută prin hotărârea definitivă nu este încriminată, iar, pe de altă parte, când fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, această din urmă ipoteză regăsindu-se în speţă.

În acest sens, a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de fond, menţinută de cea de apel, este vădit netemeinică în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat, întrucât au fost ignorate dispoziţiile legale privind atribuţiile sale de serviciu, cu consecinţa reţinerii ca fiind adevărate a unor împrejurări invocate în mod neîntemeiat de acuzare. Invocând decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 297 alin. (1) C. pen. în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", a arătat că faptele care i-au fost imputate nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care, în actul de sesizare, s-a reţinut încălcarea unor ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, metodologii de inspecţie fiscală şi fişa postului, iar art. 94 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prevede doar care este obiectul inspecţiei fiscale, modalitatea de îndeplinire a activităţii fiind reglementată de norme secundare. Totodată, a arătat că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că a participat efectiv doar la un singur control fiscal, restul documentelor semnându-le ca urmare a controlului efectuat doar de către inculpatul A., aşa încât nu avea cum să cunoască fictivitatea facturilor înregistrate în contabilitatea S.C. F. S.A.. În plus, în afară de declaraţia coinculpatului D., la dosar nu există nicio altă probă care să demonstreze că C. ar fi dobândit vreun beneficiu material ca urmare a săvârşirii pretinselor fapte penale.

De asemenea, inculpatul C. a apreciat că, în mod neîntemeiat, instanţa de fond şi cea de control judiciar au reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, în forma complicităţii, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., şi de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., pentru care a fost condamnat, întrucât, din probatoriul administrat în cauză, la care a făcut referire pe larg în cuprinsul cererii, rezultă că nu se face vinovat de săvârşirea acestora.

În susţinerea căii de atac, pe care a considerat-o admisibilă în principiu, inculpatul E. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei penale atacate, iar, în final, admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare. În acest sens, a arătat că se subsumează acestei noţiuni şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 15 şi art. 16 alin. (1) C. pen., ce reglementează trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, precum şi din interpretarea dată de doctrină şi jurisprudenţă prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care cazul de recurs în casaţie invocat se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

În raport cu aceste consideraţii, inculpatul E. a arătat, în esenţă, că din examinarea stării de fapt care se desprinde din materialul probator administrat în cauză, se poate constata că, din rechizitoriu şi hotărârile atacate, nu rezultă existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală comise cu intenţie, ca autor şi, respectiv, complice. Astfel, în cuprinsul actului de sesizare şi al celor două hotărâri nu s-a stabilit momentul şi împrejurările în care inculpaţii cercetaţi în cauză au luat decizia de a se asocia în vederea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, şi nici existenţa unei legături subiective a inculpatului E., în calitate de complice, cu autorul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind demonstrată constituirea asocierii ori interesul direct şi personal al acestui inculpat în săvârşirea faptelor imputate. Făcându-se trimitere la probele administrate în cauză, s-a arătat că martorii audiaţi nu au confirmat acuzaţiile aduse inculpatului E., ci cel mult pe cele aduse inculpatei B., iar semnarea facturilor, a dispoziţiilor de plată şi a unor deconturi la rubrica "conducătorul unităţii" nu constituie o dovadă de participare la comiterea faptelor, atâta timp cât potrivit reglementărilor interne ale S.C. F. S.A. şi circuitului documentelor, inculpatului îi revenea, printre atribuţii, şi aplicarea semnăturii pe acestea.

Prin încheierea nr. 123/RC din 12 aprilie 2018, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen. doar în ceea ce priveşte criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizând incidenţa deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu, în aceste limite, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. împotriva deciziei penale nr. 1465/A din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, dispunând trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul competent şi fixând termen de judecată în şedinţă publică la data de 10 mai 2018, cu citarea recurentului inculpat şi a părţilor civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, S.C. F. S.A. şi Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

Totodată, constatând că criticile formulate vizează chestiuni de fond ce nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare invocat, în baza art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul E. împotriva aceleiaşi decizii penale, recurentul fiind obligat, faţă de culpa sa procesuală, la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Examinând cauza în aceste limite, prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul C. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În cauză, recurentul inculpat C. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât, raportat la aspectele reţinute în hotărârile atacate în sensul că atribuţiile pretins încălcate sunt reglementate de acte normative secundare, iar nu primare, cum s-a statuat în decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, aceasta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul C. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 248<SUP>1</SUP> C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., reţinându-se, în esenţă, că acesta, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada martie 2007 - iulie 2008, în calitate de consilier cu atribuţii de inspecţie fiscală la D.G.F.P. Maramureş, cu ştiinţă, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în scopul de a obţine pentru sine şi pentru coinculpaţii A., D., precum şi pentru S.C. F. S.A. Baia Mare, sume de bani provenind din rambursări ilegale de T.V.A. şi prin stabilirea unui impozit pe profit diminuat, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.791.579 lei bugetului statului.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă fapta, astfel cum a fost reţinută de către instanţele inferioare, întruneşte, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. pen. (1969), infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în omisiunea funcţionarului public de a îndeplini un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în cadrul şi în limitele atribuţiilor de serviciu, fiind necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia, iar între fapta funcţionarului public şi rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate. În plus, dispoziţiile art. 2481 C. pen. (1969) prevăd că infracţiunea de abuz în serviciu este în formă calificată atunci când acţiunea sau inacţiunea mai sus menţionată a avut consecinţe deosebit de grave, acestea fiind reglementate de prevederile art. 146 C. pen. (1969).

Pe de altă parte, se constată că, prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Această soluţie a fost adoptată, ulterior, de Curtea Constituţională şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 C. pen. (1969), prin decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, reţinându-se valabilitatea considerentelor avute iniţial în vedere.

Aşadar, în raport cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în situaţia neîntrunirii acestei exigenţe conduita funcţionarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal. Ca urmare, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale invocată de recurent s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidenţă, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârşită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, decizia menţionată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 4 C. pen. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanţei supreme în considerentele deciziilor nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, şi nr. 6 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017 (cu referire la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei norme de incriminare).

În aceste condiţii, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârile atacate, din actele dosarului (filele 4-10 din rechizitoriul nr. x/2014 din 12 martie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, Biroul Teritorial Baia Mare), rezultă că, prin actul de sesizare a instanţei, recurentului C. i s-a imputat încălcarea atât a dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, referitoare la obiectul de activitate al inspecţiei fiscale şi atribuţiile în acest sens (procurorul indicând, probabil, din eroare art. 94 alin. (2) din ordonanţă, de vreme ce atribuţiile enumerate expres în rechizitoriu sunt reglementate de art. 92 ale aceluiaşi act normativ, aşa cum a observat instanţa de apel), cât şi a celor ale ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 551/2004, ale capitolului III pct. 2 din O.P.A.N.A.F. nr. 1181/2007, referitor la conţinutul raportului de inspecţie fiscală emis de către A.N.A.F., ale Normelor metodologice de inspecţie fiscală a taxei pe valoare adăugată şi ale ordinelor nr. 967/2005 şi nr. 1857/2007 ale Ministerului Finanţelor Publice, privind metodologia de soluţionare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opţiuni de rambursare.

Totodată, în decizia atacată (pag. 29-30 din decizia penală nr. 1465/A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, respectiv fila 271 vol. III dos. apel) s-a precizat expres că inculpatul C. nu a îndeplinit atribuţiile prevăzute de art. 92 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, în conformitate cu care era obligat "să procedeze la:

a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;

b) verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului;

c) discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz;

d) solicitarea de informaţii de la terţi;

d^1) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferenţelor datorate în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală declarată şi/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecţiei fiscale;

e) stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora;

f) verificarea locurilor unde se realizează activitati generatoare de venituri impozabile;

g) dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;

h) efectuarea de investigaţii fiscale potrivit alin. (2) lit. a);

i) aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale".

Aşadar, în prezenta cauză, fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), vizează încălcări ale legislaţiei primare (respectiv art. 92 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală), acestea fiind, cu precădere, menţionate în rechizitoriu şi în hotărârile atacate, aşa cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţă se fac trimiteri şi la legislaţia secundară nu este de natură a justifica concluzia incidenţei deciziei invocate şi, corespunzător, soluţia achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislaţia primară (legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă) sunt prevăzute obligaţii/îndatoriri fundamentale, de esenţă pentru unele domenii de activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, care revin funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora şi, respectiv, pentru anumite categorii de funcţionari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcţionar/funcţie intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fişa postului, etc.). De altfel, în elaborarea legislaţiei se utilizează frecvent metoda prevederii în chiar legea, ordonanţa ori ordonanţa de urgenţă respectivă, a unui text care stabileşte expres obligaţia emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislaţii secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligaţiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale.

Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea inculpatului C. a avut în vedere săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs în casaţie, fapta comisă, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. Prin urmare, se constată că dispoziţiile deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzaţia de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, iar nu doar a unor acte normative secundare.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul C. întruneşte toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 1465/A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Faţă de faptul că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul C. împotriva deciziei penale nr. 1465/A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2018.