Tax evasion: classification of fictive invoices for individual sales under aggravated evasion vs. decriminalized withholding offense

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 97 din data de 08 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de către inculpatul A., privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 6 din Legea nr. 241/2005 ambele cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. ca neîntemeiată.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) rap. şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a b) şi c) C. pen.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 356/P/2014 din data de 18.03.2016.

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 de ore, începând cu data de 17.03.2016 ora 14:00 până la data de 18.03.2016 ora 14:00

În baza art. 25 şi art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi 1382 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în calitate de reprezentant al Statului Român prin DGRFP Craiova - AJFP Olt şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL la plata sumei de 656.680, reprezentând impozit pe venituri din alte surse şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform art. 119-120 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

S-a constatat că a fost achitată suma de 4.500 lei cu chitanţele seria x în faza de urmărire penală şi suma de 4.000 lei cu chitanţele seria x din data de 20.03.207 şi din data de 11.04.2017 în faza de judecată, rămânând de achitat suma de 648.180 lei.

A fost menţinută măsura sechestrului asigurator instituită asupra unui autoturism marca C. Passat cu umărul de înmatriculare D., an fabricaţie 2007, culoare albastru, serie saşiu E., dispusă prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 356/P/2016 din data de 22.02.2016.

În baza art. 25 alin. (3) şi art. 397 C. proc. pen. au fost desfiinţate următoarele înscrisuri false cu datele menţionate în procesul verbal încheiat de către AJFP OLT la data de 12.09.2014, filele 108-145, dosar urmărire penală: 4 facturi emise în numele lui SC F. SRL; 40 de facturi emise în numele lui SC G. SRL; 9 facturi emise în numele lui SC H. SRL; 2 facturi emise în numele lui SC I. SRL; 21 de facturi emise în numele lui SC J. SRL; 15 facturi emise în numele lui SC K. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC L. SRL; 72 de facturi emise în numele lui SC M. SRL; 24 de facturi emise în numele lui SC N. SRL; 42 de facturi emise în numele lui SC O. SRL; 25 de facturi emise în numele lui SC P. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC Q. SRL; 64 de facturi emise în numele lui SC R. SRL; 4 facturi emise în numele lui SC S. SRL; 45 de facturi emise în numele lui SC T. SRL; 3 facturi emise în numele lui SC U. SRL; 27 de facturi emise în numele lui SC V. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC W. SRL; 42 de facturi emise în numele lui SC X. SRL; 29 de facturi emise în numele lui SC Y. SRL; 35 de facturi emise în numele lui SC Z. SRL; 27 de facturi emise în numele lui SC AA. SRL; 50 de facturi emise în numele lui SC BB. SRL; 21 de facturi emise în numele lui SC CC. SRL; 49 de facturi emise în numele lui SC DD. SRL; 12 facturi emise în numele lui SC EE. SRL; 3 facturi emise în numele lui SC FF. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC GG. SRL; 43 de facturi emise în numele lui SC HH. SRL;

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri copia dispozitivului acesteia se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.

În baza art. 4 şi 5 din Ordonanţa nr. 39/2015 privind cazierul fiscal s-a dispus ca o copie de pe hotărâre să se înainteze la organele fiscale competente în administrarea contribuabilului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL Potcoava la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 1547 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 97 din 08.05.2017 pronunţată de Tribunalul Olt care, a fost desfiinţată în parte, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor materiale la plata cărora inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, de la suma de 656.680 lei la suma de 655.915 lei.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie a inculpatului A. împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanţa, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 434-436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) şi 438 din C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casaţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea cazului menţionat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:

În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând în esenţă, admiterea cererii de recurs în casaţie, schimbarea încadrării juridice date faptelor reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare al instanţei, respectiv din infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracţiuni de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41. alin. (2) C. pen. anterior.

Totodată, a arătat că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au soluţionat în mod netemeinic atât latura penală cât şi latura civilă a cauzei, dispunând condamnarea sa pentru un prejudiciu aferent unei infracţiuni dezincriminate.

De asemenea, a arătat că în situaţia în care ar fi fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice aşa cum aceasta a fost formulată de inculpat, atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar ar fi trebuit să procedeze la o altă schimbare a încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii, în sensul înlăturării variantei agravate prev. de alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Mai mult a arătat că, prin raportare la starea de fapt reţinută de instanţa de fond, nu putea fi condamnat decât pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în formă simplă, deoarece prejudiciul produs bugetului de stat şi care poate face obiectul acţiunii civile într-un proces penal nu depăşeşte 100.000 de euro, fiind reprezentat numai din taxa de mediu ce are un cuantum de 141.219,04 lei.

În acelaşi sens, a arătat că impozitul pe veniturile din alte surse în cuantum de 656.680 lei poate fi solicitat pe calea unei acţiuni civile separate de către partea civilă, deoarece această sumă este aferentă unei infracţiuni dezincriminate, respectiv art. 6 din Legea nr. 241/2005, text de lege declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7.05.2015 şi, prin urmare, dezincriminat.

În concluzie, a arătat că a fost condamnat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior pentru acest prejudiciu reprezentat de impozitul pe veniturile din alte surse în cuantum de 656.680 lei şi, prin urmare a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casaţie pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin cererea de recurs în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv reaprecierea şi cenzurarea probelor. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Or, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpată nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunţate de instanţele de judecată din perspectiva legalităţii acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat şi pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii de condamnare.

În consecinţă, apreciind că starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme şi, constatând că, din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., instanţa făcând referiri concrete sub acest aspect.

Referitor la solicitarea inculpatului, în sensul necesităţii schimbării încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în două infracţiuni de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41. alin. (2) C. pen. anterior se constată că aceste cereri au fost formulate în cele două faze procesuale anterioare şi care au fost respinse de instanţele inferioare. Mai mult, critica inculpatului nu poate fi analizată pe calea recursului în casaţie, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

În aprecierea încadrării juridice instanţele au avut în vedere că atât prejudiciul reţinut în raportul de expertiză şi menţionat în rechizitoriu cât şi prejudiciul cu care se constituie parte civilă ANAF în faza de judecată sunt în valoare de peste 100.000 euro, ceea ce atrage şi într-un caz şi în altul aplicare agravantei infracţiunii de evaziune fiscală, prev. art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Susţinerea inculpatului, cum că impozitul pe venituri din alte surse intră în componenţa infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, text de lege declarat neconstituţional şi abrogat ar putea fi analizat din perspectiva elementelor de tipicitate ale infracţiunii. Din procesul verbal de control încheiat la data de 12.09.2014 rezultă că inculpatul în calitate de administrator la SC B. SRL Potcoava în anul 2012 a efectuat achiziţii din colectarea şi valorificarea deşeurilor metalice fără îndeplinirea condiţiilor impuse de prevederile Legii nr. 465/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile. Achiziţiile au fost în sumă de 4.104.251.09 lei de la persoane fizice,ulterior livrarea acestor deşeuri făcându-se către persoane juridice, care operează pe piaţa colectorilor autorizaţi şi pentru a asigura provenienţa acestor deşeuri inculpatul a folosit documente fictive prin care a înregistrat în deconturile de TVA în fals, provenienţa deşeurilor metalice ca fiind de la persoane juridice, aspecte confirmate de toate probele administrate în cauză şi recunoscute şi de inculpat în faza cercetării judecătoreşti.

Or, elementul material al acestei infracţiuni prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 îl constituie reţinerea şi nevărsarea acestor sume la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege, condiţii care nu sunt întrunite în speţă, având în vedere faptul că inculpatul nu a reţinut nicio sumă cu titlu de impozit, ci din contră, a înregistrat în contabilitate facturi fiscale care atestau nereal că deşeurile metalice ar fi fost achiziţionate de la persoane juridice, pentru a eluda astfel obligaţia stabilită de Codul fiscal de a reţine, declara şi vira la bugetul de stat impozitul de 16% pe veniturile obţinute de persoanele fizice în urma vânzării deşeurilor.

Pe cale de consecinţă, evidenţierea în contabilitate a operaţiunilor fictive de către inculpatul A., în scopul evident de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Drept urmare, Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate şi, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1547 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 mai 2018.