Impartiality challenge rejected; final 7-year corruption sentence and apartment confiscation upheld.

Asupra cauzei penale de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 25 mai 2017, condamnata A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea căii de atac extraordinare, desfiinţarea deciziei menţionate şi rejudecarea apelului formulat împotriva sentinţei penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, condamnata A. a invocat incidenţa în cauză a cazului de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., susţinând, în esenţă, faptul că judecătorii care au soluţionat cauza în apel s-au aflat în stare de incompatibilitate.

A precizat aceasta că, în principal, în privinţa doamnelor judecător B. şi C., incompatibilitatea acestora rezultă din faptul că au făcut parte din completul care a soluţionat dosarul nr. x/2013, prin decizia penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, admiţând apelurile declarate de Parchet şi de către inculpaţii D. şi E., ocazie cu care au analizat activitatea inculpatei D.

Dosarul menţionat a fost format la Curtea de Apel Constanţa în baza încheierii din data de 09.04.2014, pronunţată de această instanţă, prin care s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la 5 din cei 9 inculpaţi, membrii ai pluralităţii infracţionale din care făcea parte şi contestatoarea, luându-se act de voinţa acestora de a fi judecaţi în procedura simplificată, conform art. 374 rap. la art. 396 alin. (10) C. proc. pen. În final, instanţa a pronunţat sentinţa penală nr. 74/P din 08.05.2014 prin care cei 5 inculpaţi menţionaţi au fost condamnaţi pentru faptele pe care le-au recunoscut.

A mai învederat contestatoarea că, analizând activitatea inculpatei D., doamnele judecător şi-au expus în mod evident punctul de vedere şi cu privire la acuzaţiile ce i s-au adus, elemente esenţiale vizate de hotărârea pe care au pronunţat-o şi care au reverberat în cauza ce o privea, respectiv elementele legate de persoana căreia inculpata D. a înmânat suma de bani cu titlu de mită, precum şi cuantumul acesteia, fiind apreciate în respectiva hotărâre. În acest mod, imparţialitatea magistraţilor menţionaţi a fost în mod evident afectată, aspect care constituie temei pentru constarea cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Ulterior, fiind investite cu soluţionarea apelului declarat de Parchet în cauza ce o viza, doamnele judecător au formulat cerere de abţinere, susţinând ca şi-au exprimat opinia cu privire la soluţia pe care urmau să o pronunţe, însă această cerere a fost soluţionată în mod eronat prin încheierea din 14.09.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul respingerii.

În motivarea contestaţiei sunt indicate toate elementele apreciate de condamnată ca fiind unele ce justifică aserţiunea anterioară, fiind evocate pe de o parte elementele susţinute de magistraţii în cauză în cererile de abţinere din care ar rezulta ca aceştia aveau deja opinia formată cu privire la modul de soluţionare a cauzei, iar pe de altă parte motivele pentru care consideră că soluţia adoptată prin încheierea din 14.09.2015 este una care nu are suport faptic şi legal.

Cu privire la acest ultim aspect, contestatoarea a susţinut că judecătorii ce au soluţionat cererea de abţinere au acţionat abuziv, fără a realiza o minima analiză a acesteia şi fără a observa incidenţa în cauză a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aceştia încălcând şi dispoziţiile Hotărârii nr. 17/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prezentând in extenso argumentele care conduc la ceastă concluzie din punctul său de vedere.

De asemenea, a susţinut contestatoarea că pronunţarea acestei încheieri nu poate constitui un element care să conducă la inadmisibilitatea exercitării căii de atac a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care, pe de o parte, o eventuală cerere de recuzare pe care ar fi formulat-o în cauză i-ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, iar pe de altă parte, pentru că motive de incompatibilitate în ceea ce priveşte magistraţii menţionaţi au fost identificate şi ulterior pronunţării acestei încheieri.

Cu privire la acest ultim aspect, contestatoarea a invocat că modul în care a fost realizată cercetarea judecătorească în etapa apelului, respectiv modul în care au fost încuviinţate sau respinse probele, cum acestea au fost administrate, atitudinea pe care preşedintele completului de judecată a avut-o în ceea ce o priveşte, modul în care au fost consemnate declaraţiile martorilor audiaţi, reprezintă un element important care justifică constatarea lipsei de imparţialitate a membrilor completului de judecată, element circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În motivarea contestaţiei, condamnata A. a analizat in extenso toate aceste elemente, prezentând aspectele care în opinia sa justifică concluzia pe care a enunţat-o vizând lipsa de imparţialitate a judecătorilor membrii ai completului.

Suplimentar contestatoarea a identificat ca element care demonstrează incompatibilitatea în care s-au aflat membrii completului de judecată şi modul în care în motivarea deciziei atacate au fost analizate criticile pe care le-a formulat la adresa sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Constanţa, aceasta susţinând că numai o motivare efectivă asigură caracterul echitabil al procedurii.

În particular, în motivarea contestaţiei în anulare, pentru a justifica aserţiunea anterioară, a fost analizat modul în care în decizie sunt motivate condiţiile ce au determinat instanţa să adopte măsura confiscării extinse faţă de terţii GGGGG., în condiţiile în care în accepţiunea contestatoarei această măsură nu putea fi dispusă, şi, mai mult, acesta nu a fost dispusă faţă un coinculpat.

Prin completarea depusă la termenul din 28 septembrie 2017, filele 155 -161 dosar, contestatoarea condamnată a detaliat toate aceste critici la adresa deciziei atacate, precizând că toate aceste argumente justifică ideea că magistraţii care au soluţionat cauza în apel au fost într-o vădită stare de incompatibilitate reliefată de considerentele confuze şi eliptice utilizate pentru a motiva soluţia adoptată.

În această completare, contestatoarea a realizat o analiză punctuală a deciziei penale nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, toate argumentele prezentate de către instanţă în motivarea soluţiei fiind analizate şi combătute de către contestatoare, prin indicarea, atât a probelor care justifică punctul de vedere expus, cât şi prin combaterea modului în care acestea au fost interpretate de către completul de judecată investit cu soluţionarea. De asemenea, contestatoarea a criticat şi faptul că instanţa a dat valenţă juridică şi unor probe administrate în mod ilegal în opinia sa.

Argumentele menţionate de către contestatoare justifică în opinia acesteia concluzia că magistraţii investiţi cu soluţionarea cauzei în care a fost implicată au fost lipsiţi în mod evident de imparţialitate, fiind într-o evidentă stare de incompatibilitate, stare care a lipsit-o în mod evident de un proces echitabil în faţa unei tribunal imparţial.

La termenul din 23.11.2017, contestatoarea a depus la dosarul cauzei o nouă completare a contestaţiei în anulare formulate, completare prin care a invocat incompatibilitate domnului judecător F. pentru un alt motiv decât cele anterior menţionate.

A învederat aceasta că magistratul menţionat a exercitat, în aceeaşi cauza, în faza de urmărire penala, atribuţii proprii judecătorului de drepturi si libertăţi, făcând parte din completul care, la data de 01. 11. 2013, a respins recursul pe care l-a declarat împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Bucureşti dispusese prelungirea măsurii arestării preventive dispuse împotriva sa.

Consideră contestatoarea că această activitate poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. pen., text legal potrivit căruia "judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac".

În subsidiar, împrejurarea care a generat starea de incompatibilitate a magistratului menţionat se poate circumscrie şi cazului general de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1), lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 6 CEDO, în sensul că exista o suspiciune rezonabilă ce afectează imparţialitatea acestuia.

În motivare, contestatoarea a învederat că potrivit prevederilor art. 3, 7 şi 8 din Legea nr. 255/2013, atât la judecarea apelului, cât şi la soluţionarea contestaţiei în anulare starea de incompatibilitate a unuia din membrii completului de judecată din apel se raporta şi urmează să fie analizată din perspectiva cazurilor d incompatibilitate prevăzute de normele procedurale actuale, ale art. 64 C. proc. pen.

Ori, spre deosebire de dispoziţiile art. 48, alin. (1), lit. a) din vechiul Cod, ieşit din vigoare, în prezent, incompatibilitatea de a judeca nu mai este circumscrisă doar la persoana care a soluţionat propunerea, ori prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale şi doar la activitatea de a judeca în fond. În prezent, judecătorul devine incompatibil, oricare ar fi fost activitatea pe care a desfăşurat-o în calitate de judecător de drepturi şi libertăţi (masuri preventive, asigurătorii sau de siguranţă, încuviinţarea unor probe în cursul urmăririi penale), iar interdicţia operează, în raport, cu orice altă activitate ulterioară urmăririi penale (cameră preliminară, judecată în fond, în căi ordinare sau extraordinare de atac).

În raport cu aceste coordonate legislative, constatatoarea apreciază că, în cauză, în privinţa judecătorului F., era incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, susţine contestatoarea că judecătorul F., în calitatea în care şi-a exercitat atribuţiile în procedura desfăşurată în faza de urmărire penală, corespunde definiţiei legale dată în prezent judecătorului de drepturi şi libertăţi, în sensul că, acest subiect oficial, din cadrul instanţei, a soluţionat calea de atac pe care a promovat-o împotriva încheierii Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a prelungit măsura arestului preventiv (în faza de urmărire penală). Împrejurarea că la data soluţionării respectivei căi de atac, 01.11.2013, instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi, nu era consacrată cu această titulatură în legislaţia în vigoare, nu este de natură a înlătura evidenta stare de lipsă de imparţialitate obiectivă a judecătorului, generată de exercitarea de către el, în aceeaşi cauza, a două funcţii judiciare distincte.

Susţine contestatoarea că a nu accepta reţinerea unei evidente stări de incompatibilitate generată de exercitarea, de către acelaşi judecător şi în aceeaşi cauză penală, de atribuţii specifice unor funcţii judiciare distincte, pe motiv că la data când a exercitat o atare activitate, în cursul urmăririi penale n-ar fi existat un text de lege explicit (aşa cum există în prezent) cu privire la instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi, înseamnă o încălcare gravă a dreptului persoanei la un proces echitabil, drept care exclude orice stare de inadecvare în care s-ar putea afla judecătorul unei cauze.

Această stare priveşte exclusiv persoana şi activitatea pe care a desfăşurat-o în proces şi nu doar calitatea ori denumirea sub care a acţionat. Prin urmare, incompatibilitatea trebuie evaluată, nu sub aspect formal, ci funcţional, întrucât se referă la imparţialitatea obiectivă a judecătorului rezultată din exercitarea unor funcţii judiciare diferite. Din această perspectivă, trebuie observat că şi sub aspectul testului obiectiv, imparţialitatea judecătorului F. a fost afectată ca urmare a exercitării atribuţiilor jurisdicţionale în cursul urmăririi penale, exercitare ce a implicat pronunţarea asupra unor aspecte esenţiale care priveau acuzaţiile formulate împotriva sa şi care, ulterior au făcut obiectul judecăţii. Astfel, dispunând asupra măsurii preventive, judecătorul şi-a exprimat opinia, în sensul că sunt suficiente indicii din care ar rezulta că ar fi comis infracţiunile de care era acuzată, ca infracţiunile comise sunt grave, având o rezonanţă socială negativă.

A mai susţinut contestatoarea că reţinerea cazului de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (4) C. proc. pen. la momentul judecării apelului de către judecătorul F. (ca urmare a judecării recursului îndreptat contra măsurii preventive în faza de urmărire penală, sub imperiul vechii reglementări) nu presupune o formă de retroactivitate a noilor dispoziţii procedurale. Momentul la care se aplică art. 64, alin. (4) în sensul realizării dispoziţiei pe care acesta o conţine, este momentul actual (al judecării apelului şi a soluţionării contestaţiei în anulare) şi nu cel trecut, astfel ca exigenţele principiului actualităţii legii de procedură sunt pe deplin respectate.

De asemenea, în considerarea dimensiunii actuale a normelor incidente, care au extins sfera incompatibilităţilor generate de încălcarea principiului separării funcţiilor judiciare, nici efectele Deciziei -RIL nr. 8/2011 (M. Of. 727 din 14.10.2011) nu mai pot fi aplicate, deoarece dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior (vizate de RIL) au fost abrogate. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod a devenit incident art. 474, indice 1 C. proc. pen. din care rezultă ca într-o astfel de situaţie încetează obligativitatea aplicării RIL-ului.

În subsidiar, a susţinut contestatoarea că în ipoteza în care, în pofida argumentelor expuse, se va aprecia că starea de incompatibilitate a judecătorului F., nu ar putea fi evaluată prin raportare la art. 64. alin. (4) C. proc. pen., pe motiv că instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi nu era reglementată expres (la momentul când a soluţionat recursul având ca obiect pronunţarea cu privire la măsura preventivă, în faza de urmărire penală), incompatibilitatea magistratului trebuie analizată din perspectiva cazului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, starea de incompatibilitate rămâne justificată prin aceeaşi împrejurare de fapt, ce urmează a fi evaluată din perspectiva cazului general prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi cu aplicarea directă a garanţiilor explicite ce decurg din art. 6 paragraful 1 CEDO, în dimensiunea sa privitoare la imparţialitatea judecătorilor, aşa cum au fost stabilite acestea în jurisprudenţa europeană.

Mai exact, judecătorul F. a participat la judecarea apelului, dispunând condamnarea inculpatei, după ce, în prealabil, la 01.11.2013, participase la o procedură jurisdicţională, desfăşurată în cursul urmăririi penale, în urma căreia a dispus cu privire la măsura arestării preventive luată împotriva sa, reţinând că există indicii temeinice că ar fi săvârşit fapta; această împrejurare generează motive care justifică obiectiv suspiciune că imparţialitatea judecătorului a fost afectată, într-o măsură asemănătoare cu a celorlalţi doi judecători, care au declarat că se abţin de la judecarea apelului, întrucât, stabiliseră o situaţie de fapt pe care nu o mai puteau schimba.

În dovedirea contestaţiei în anulare formulată a fost solicitată şi administrată proba cu înscrisuri.

Prin încheierea din 08 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de către contestatoare A. împotriva deciziei nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, pentru motivele inserate în cuprinsul acestei încheieri.

Atât anterior pronunţării încheierii menţionate, cât şi după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, contestatoarea a depus la dosarul cauzei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., precum şi o cerere pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri în procedura prevăzută de art. 475 C. proc. pen. şi urm., cereri care au fost respinse ca inadmisibile în şedinţa publică din 14.06.2018, pentru motivele inserate în practicaua prezentei hotărâri.

De asemenea, la dosarul cauzei au fost depuse de către intimaţii G. şi H. memorii prin care au solicitat admiterea contestaţiei în anulare formulată şi în ceea ce îi priveşte înlăturarea dispoziţiei privind confiscarea imobilului situat în Bucureşti, Calea X, nr. 213 - 217, tronson 2, et. 3, ap. 9, sector 4, imobil care le aparţine.

Argumentele invocate în aceste memorii sunt în esenţă aceleaşi cu cele menţionate în contestaţia în anulare formulată, intimaţii exprimându-şi suplimentar nemulţumirea cu privire la modalitatea în care instanţa de judecată a dispus confiscarea imobilului proprietatea lor, apreciind eronat că acesta este procurat prin folosirea sumelor de bani ce au fost obţinute de către inculpata A. din comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

Examinând pe fond contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate în scris şi susţinute oral, raportat la actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte, constată, cu majoritate, că prezenta cale extraordinară de atac nu este fondată, după cum se va arăta în continuare:

Prin decizia penală împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, respectiv decizia nr. 242/A din 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi de apelanţii inculpaţi A., I. şi J. împotriva sentinţei penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi în ceea ce o priveşte pe contestatoare s-a dispus, după desfiinţarea în parte a sentinţei şi rejudecare:

În baza art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la infracţiunea de spălare a banilor.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei prin sentinţa penală în pedepsele componente.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatei prin prezenta decizie pentru instigare la infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen., cu pedepsele aplicate aceleiaşi inculpate prin sentinţa penală apelată de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., de câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. şi de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., stabilind pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani, urmând ca inculpata A. să execute, în final, pedeapsa de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012.

A fost dedusă din durata pedepsei aplicată inculpatei A. reţinerea din data de 09.08.2013 şi arestul preventiv de la 10.08.2013 la 02.09.2014.

În baza art. 254 alin. (3) din C. pen. din 1969 a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 490.000 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse faţă de inculpata A. până la concurenţa sumelor de 490.000 de euro şi 156.351 lei asupra imobilelor şi sumelor de bani astfel cum au fost dispuse prin ordonanţele parchetului din 22.08.2013, 26.08.2013, 23.09.2013 şi 30.08.2013.

În baza art. 33 din Legea nr. 656/2002 rep., a fost confiscat imobilul (apartament şi loc de parcare nr. x) situat în Bucureşti, Calea x, nr. 213 - 217, tronson 2, et. 3, ap. 9, sector 4 şi s-a menţinut măsura asiguratorie instituită asupra acestuia prin ordonanţa din data de 09.09.2013.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., au fost desfiinţate următoarele înscrisuri: actele adiţionale nr. 1 din 17.05.2012 şi nr. 2 din 01.06.2012 la contractul de închiriere din 06.03.2009, 50 de chitanţe de plată a chiriei şi 15 declaraţii de primire a chiriei .

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen. care se referă la situaţia în care "a existat un caz de incompatibilitate", motiv care a fost avut în vedere de instanţă când a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, acest motiv nu este aplicabil în prezenta cauză în raport de următoarele considerente.

În analiza ce se va efectua se va porni de la structurarea motivelor de contestaţie în anulare formulată, subsumate cazului invocat, pe trei paliere.

Un prim palier vizează incompatibilitatea doamnelor judecător B. şi C., rezultată din faptul că au făcut parte din completul care a soluţionat dosarul nr. x/2013, prin decizia penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, admiţând apelurile declarate de Parchet şi de către inculpaţii D. şi E., ocazie cu care au analizat activitatea inculpatei D..

Sub acest aspect este de remarcat în primul rând faptul că magistraţii menţionaţi au formulat în cursul procesului cerere de abţinere, invocând tocmai aceste elemente.

Au susţinut în esenţă că au pronunţat decizia, penală nr. 287/A din 25 septembrie 2014, în dosarul nr. x/2013, prin care au stabilit cu titlul definitiv, participaţia penală a inculpatei D. în calitate de complice la infracţiunea de luare de mita, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, infracţiune pentru care inculpata A. este judecată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, în calitate de autor, arătând, în mod explicit, prin considerentele hotărârii că inculpata D. "a ajutat un judecător de la Curtea de Apel Bucureşti să primească 630,000 euro". Totodată, au menţionat că prin aceeaşi decizie şi-au exprimat cu caracter definitiv opinia că obiectul material al infracţiunii respective de luare de mită este de 630.000 euro, precizând prin considerentele hotărârii că această sumă este confirmată de materialul probator administrat în cauză precum şi de poziţia procesuala a inculpatei D., care a solicitat sa fie judecată în procedura simplificată, chestiune care constituie unul din motivele de apel.

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, declaraţiile de abţinere formulate au fost respinse.

În conformitate cu prevederile art. 68 alin 7 C. proc. pen.: " Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.". Pe cale de consecinţă, dispoziţia de respingere a declaraţiei de abţinere cuprinsă în încheierea menţionată se bucură de autoritate de lucru judecată şi nu este posibil ca pe calea unei contestaţii în anulare, întemeiată pe prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) teza a II-a C. proc. pen. să fie reiterate motive ce au fost cercetate de către instanţă şi în privinţa cărora s-a stabilit cu caracter definitiv.

Instanţa investită cu prezenta contestaţie în anulare nu poate realiza în acest cadru procesual o analiză a legalităţii şi temeiniciei încheierii menţionate anterior, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a acesteia, lucru incompatibil cu statul de drept, în condiţiile respectării supremaţiei Constituţiei.

În acest sens, prin decizia nr. 185/2001, Curtea Constituţională a României a stabilit, e drept în analiza textului din C. proc. pen. anterior, dar vizând dispoziţia identică cu cea din actualul cod, că această prevedere, ce consacră caracterul definitiv al încheierii prin care se respinge o declaraţie de abţinere, este constituţională şi convenţională.

Astfel, a stabilit cu caracter obligatoriu instanţa de contencios constituţional că: " dispoziţiile art. 52 alin. (6) din C. proc. pen. nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplina concordanta cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". În acest sens dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd ca "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prin urmare, este atributul legiuitorului sa stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul ca încheierea de şedinţa prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat nici unei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurala. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifica prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei.

Examinând dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate, Curtea constata ca numai prevederile art. 2 pot fi considerate ca fiind incidente în cauza. Aşadar, examinarea constituţionalităţii textelor de lege criticate urmează să fie facută cu raportare numai la acest text, celelalte norme nefiind incidente în cauză. Sub acest aspect Curtea constata că nu sunt încălcate nici prevederile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece acestea se referă la situaţiile în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare; or, în speţă încheierea de şedinţa privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecaţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei."

În esenţă, toate motivele menţionate de către contestatoare la punctul I din cererea iniţial formulată, reprezintă critici cu privire la legalitate şi temeinicia încheierii menţionate, fiind invocate, atât elemente legate de modul în care magistraţii investiţi cu soluţionarea cererilor de abţinere au înţeles să aplice dispoziţiile legale la speţa, cât şi elemente legate de modul în care aceştia au interpretat şi aplicat Decizia nr. 17 din 12.12.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii cu care fusese sesizată.

În condiţiile în care, pentru motivele anterior menţionate, nu se poate realiza o rejudecare a declaraţiilor de abţinere formulate de către magistraţii menţionaţi, acest prim temei al contestaţiei în anulare formulate nu poate fi primit, fiind stabilit cu caracter definitiv faptul că judecătorii nu s-au aflat în stare de incompatibilitate ca urmare a faptului că au soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Constanţa cu privire la coinculpaţii ce au uzat de procedura simplificată.

Sub un al doilea palier, motivele de contestaţie în anulare invocate vizează incompatibilitatea tuturor magistraţilor care au format completul de judecată ce a soluţionat cauza în apel determinată de modalitatea în care aceştia au soluţionat cauza, sub aspectul administrării probatoriului în calea de atac, precum şi în privinţa modului în care aceştia au răspuns motivelor de apel formulate de către inculpată.

A susţinut contestatoarea că modul în care aceştia au realizată cercetarea judecătorească în etapa apelului, respectiv modul în care au fost încuviinţate sau respinse probele, cum acestea au fost administrate, atitudinea pe care preşedintele completului de judecată a avut-o în ceea ce o priveşte, modul în care au fost consemnate declaraţiile martorilor audiaţi, reprezintă un element important care justifică constatarea lipsei de imparţialitate a membrilor completului de judecată, element circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Suplimentar contestatoarea a identificat ca element care demonstrează incompatibilitatea în care s-au aflat membrii completului de judecată şi modul în care în motivarea deciziei atacate au fost analizate criticile pe care le-a formulat la adresa sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Constanţa, aceasta susţinând că numai o motivare efectivă asigură caracterul echitabil al procedurii.

În particular, în motivarea contestaţiei în anulare, pentru a justifica aserţiunea anterioară, a fost analizat modul în care în decizie sunt motivate condiţiile ce au determinat instanţa să adopte măsura confiscării extinse faţă de terţii GGGGG., în condiţiile în care în accepţiunea contestatoarei această măsură nu putea fi dispusă, şi, mai mult, acesta nu a fost dispusă faţă un coinculpat.

Prin completarea depusă la termenul din 28 septembrie 2017, filele 155 -161 dosar, contestatoarea condamnată a detaliat toate aceste critici la adresa deciziei atacate, precizând că toate aceste argumente justifică ideea că magistraţii care au soluţionat cauza în apel au fost într-o vădită stare de incompatibilitate reliefată de considerentele confuze şi eliptice utilizate pentru a motiva soluţia adoptată.

În această completare, contestatoarea a realizat o analiză punctuală a deciziei penale nr. 242/A din data de 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, toate argumentele prezentate de către instanţă în motivarea soluţiei fiind analizate şi combătute de către contestatoare, prin indicarea, atât a probelor care justifică punctul de vedere expus, cât şi prin combaterea modului în care acestea au fost interpretate de către completul de judecată investit cu soluţionarea. De asemenea, contestatoarea a criticat şi faptul că instanţa a dat valenţă juridică şi unor probe administrate în mod ilegal în opinia sa.

Argumentele menţionate de către contestatoare justifică în opinia acesteia concluzia că magistraţii investiţi cu soluţionarea cauzei în care a fost implicată au fost lipsiţi în mod evident de imparţialitate, fiind într-o evidentă stare de incompatibilitate, stare care a lipsit-o în mod evident de un proces echitabil în faţa unei tribunal imparţial.

Similar primului motiv de contestaţie analizat, Înalta Curte constată că în această procedură nu se poate proceda la realizarea unei cenzuri a hotărârii atacate, calea de atac de retractare a contestaţiei în anulare fiind un mijloc procesual, prin care sunt îndreptate, în anumite cazuri limitate elemente care afectează legalitatea hotărârii atacate.

Contestatoarea, în esenţă, îşi bazează întreaga argumentaţie pe modul în care în cursul cercetării judecătoreşti, în cursul apelului, completul de judecată a procedat, din conduita adoptată, aceasta extrăgând elemente care în opinia sa demonstrează lipsa de imparţialitate a magistraţilor. Suplimentar, analiza motivării deciziei atacate, a furnizat alte elemente care în opinia acesteia justifică ideea de lipsă de imparţialitate a completului, cu consecinţa incompatibilităţii tuturor magistraţilor care îl compuneau.

Înalta Curte nu poate însă îmbrăţişa toate aceste argumente.

În primul rând, se remarcă faptul că în cursul soluţionării apelului, contestatoare nu a formulat nicio cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, cu toate că atitudinea pe care o acuză în prezenta cale de atac extraordinară era prezentă, iar impresia legată de lipsa de imparţialitate a judecătorilor în mod evident s-a format la acel moment.

Legea îi punea la dispoziţie acest mijloc procesual, iar faptul că nu a fost utilizat de către inculpată la acel moment, creează în mod evident o prezumţie legată de faptul că percepţia subiectivă pe care aceasta a avut-o cu privire la imparţialitatea magistraţilor a fost în sensul existenţei acesteia.

Susţinerea acesteia referitoare la faptul că nu a formulat o astfel de cerere deoarece declaraţia de abţinere a magistraţilor investiţi cu soluţionarea cauzei a fost respinsă, şi, pe cale de consecinţă, cererea de recuzare ar fi fost respinsă, ca inadmisibilă, nu poate fi primită, în condiţiile în care în mod evident o astfel de cerere, întemeiată pe motivele ce fac obiectul prezentei contestaţii în anulare, nu putea fi respinsă cu această motivare.

În al doilea rând, Înalta Curte nu poate verifica în procedura de faţă toate elementele reclamate de către contestatoare referitoare la conduita membrilor completului de judecată, în condiţiile în care nu există la dosarul cauzei elemente de probă care să dovedească susţinerile sale referitoare la modul perceput ca fiind agresiv al preşedintelui de complet în relaţia pe care a avut-o cu aceasta.

În această categorie, în mod evident, nu pot fi incluse, aşa cum a susţinut contestatoarea, măsurile procesuale pe care completul de judecată le-a luat în cursul soluţionării căii de atac, cu referire la încuviinţarea probelor, administrarea acestora, modul în care anumite cereri formulate de către inculpată au fost soluţionate. Acestea reprezintă în mod evident atributul exclusiv al completului de judecată, rezultatul procesului de deliberare, iar cenzurarea acestora se poate realiza numai prin intermediul căilor de atac reglementate de lege, iar din analizarea acestora nu se poate determina în mod evident existenţa lipsei de imparţialitate a membrilor completului de judecată.

În fine, Înalta Curte nu poate achiesa la susţinerea contestatoarei în sensul că din analiza modului în care a fost motivată decizia atacată rezultă faptul că imparţialitatea membrilor completului de judecată a fost afectată.

Toate elementele pe care aceasta le-a prezentat ca fiind argumente pentru constatarea acestei stări, cu consecinţa incompatibilităţii membrilor completului de judecată, reprezintă în esenţă numai critici ce ar fi putut fi valorificate prin exercitarea unei căi de atac. Cum însă decizia atacată a fost pronunţată în apel aceasta este definitivă şi nu mai poate fi atacată prin nici o cale de atac ordinară. Ca atare decizia se bucură de autoritate de lucru judecat, iar instanţa investită cu soluţionarea unei căi de atac extraordinare nu poate proceda la o analiză de natura celei solicitate de contestatoare fără a înfrânge această autoritate şi fără a afecta acest principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul justiţiei.

Faptul că în jurisprudenţă au fost identificate situaţii în care instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei în anularea a procedat la analiza modului în care a fost motivată o hotărâre definitivă şi din aceasta a determinat incompatibilitatea membrilor completului de judecată nu este de natură a conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care pe de o parte jurisprudenţa nu este izvor de drept, iar pe de altă parte punctul de vedere exprimat în hotărârea depusă la dosar nu este îmbrăţişat de acest complet.

Ultimul palier de analiză a motivelor contestaţiei în anulare vizează pretinsa incompatibilitate în care s-a aflat domnul judecător F. determinată de faptul că acesta a dispus, în cursul urmăririi penale, anterior intrării în vigoare a C. proc. pen., cu privire la recursul formulat de către inculpată împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestului preventiv.

Astfel, prin încheierea nr. 3385 pronunţată la 01.11.2013 în dosarul nr. x/2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respins, între altele, recursul declarat de inculpata A. împotriva încheierii din 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Din completul de judecată în recurs a făcut parte şi domnul judecător F..

Cu caracter preliminar, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi această stare de aparentă incompatibilitate a fost cunoscută de inculpata contestatoare încă de la debutul soluţionării cauzei în calea de atac, aceasta nu a înţeles să formuleze o cerere de recuzare a magistratului vizat. Dacă în cazul celorlalţi magistraţi, membrii ai completului, a fost oferită o justificare pentru neutilizarea acestui mijloc procesual de contestare a imparţialităţii acestora, chiar neîmbrăţişată de această instanţă, în cazul domnului judecător F. nu a fost indicat niciun motiv pentru această pasivitate.

Înalta Curte nu poate deduce din această conduită a contestatoarei decât faptul că la nivel de percepţie subiectivă aceasta nu a avut convingerea că magistratul menţionat dă dovadă de lipsă de imparţialitate, ce ar fi justificat în mod evident solicitarea constatarea incompatibilităţii acestuia.

Contestatoarea a invocat ca temei juridic al incompatibilităţii magistratului menţionat anterior prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. pen., text legal potrivit căruia: " Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac."

Înalta Curte constată că la momentul la care domnul judecător a participat la soluţionarea recursului împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti procedura penală era guvernată de prevederile codului anterior, lege care nu recunoştea separaţia funcţiilor judiciare.

Instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi, ca subiect oficial al procesului penal care exercită o funcţie distinctă în economia activităţii judiciare, a fost introdusă ca urmare a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen., până la acel moment neexistând această separaţie funcţională.

Este drept că sub imperiul C. proc. pen. anterior magistraţii investiţi cu soluţionarea cauzelor vizând măsurile preventive exercitau funcţii judiciare similare cu cele care sunt conferite în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, însă anterior nu era instituită o separaţie funcţională din acest punct de vedere, iar exercitarea atribuţiilor de verificare a legalităţii şi temeiniciei în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care se lua sau se prelungea măsura arestării preventive nu atrăgea incompatibilitatea magistratului vizat în soluţionarea altor recursuri vizând încheierea prin care se dispunea aceeaşi măsură, după cum nu devenea incompatibil să soluţioneze cauza în fond.

În acest sens s-a dispus prin decizia nr. 7/2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, admiţând recursul în interesul legii promovat a stabilit că "judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză." Prin decizia nr. 22/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite a stabilit că "Judecătorul care a soluţionat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluţioneze ulterior, în aceeaşi cauză, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive." De asemenea, prin decizia nr. 8/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a stabilit că "Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs."

Rezultă, deci că sub imperiul Codului de procedură anterior nu se putea reţine existenţa cazului de incompatibilitate în condiţiile prev. de art. 48 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior, în situaţiile anterior enumerate.

Domnul judecător F. s-a aflat în situaţia expres menţionată de deciziile în interesul legii citate şi pe cale de consecinţă acesta, din punctul de vedere al normei de procedură penală anterioară, nu era în stare de incompatibilitate.

Apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de către Curtea de Apel Constanţa nr. 3/P din 26 martir 2015 a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, însă, după momentul intrării în vigoare a C. proc. pen.

În condiţiile în care Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, nu cuprinde dispoziţii tranzitorii în materia incompatibilităţilor, judecătorul care s-a pronunţat în cursul urmăririi penale, sub imperiul vechiul C. proc. pen., cu privire la măsurile preventive, în condiţiile statuate prin deciziile în interesul legii menţionate, nu este incompatibil să exercite în condiţiile C. proc. pen. funcţia de judecător de cameră preliminară sau de judecată.

Adoptarea acestei opinii are drept punct de plecare caracterul normelor de procedură penală care sunt de strictă şi imediată aplicare, fără ca prin Constituţia României să se accepte aplicarea acestora retroactivă.

Faţă de aceste considerente teoretice, Înalta Curte consideră că în această cauză aprecierea stării de incompatibilitate a domnului judecător F. nu se poate realiză prin prisma dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C. proc. pen. aşa cum a solicitat contestatoare.

Se impune însă a se analiza incompatibilitatea domnului judecător şi prin prisma dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., text legal pe care contestatoarea l-a invocat şi cu privire la care a solicitat să fie interpretat prin prisma disp. art. 6 paragraful 1 din CEDO, în lumina jurisprudenţei instanţei europene a drepturilor omului.

Din acest punct de vedere, este de observat la nivel teoretic că în conformitate cu prevederile textului legal menţionat anterior:" Judecătorul este incompatibil dacă: există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată"

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, mecanismul de verificare a absenţei imparţialităţii implică două forme de realizare. Astfel, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraf 1 se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; există şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia.

Astfel, Curtea Europeană ridică la rang de principiu nu numai necesitatea de a exista imparţialitate, dar şi aparenţa de imparţialitate a judecătorului, ambele fiind condiţii esenţiale de care depinde încrederea publică şi, în procesele penale, încrederea acuzatului în justiţie.

De asemenea, Curtea a decis că imparţialitatea instanţei poate fi pusă sub semnul întrebării, iar temerile acuzatului sunt obiectiv justificate atunci când, pronunţându-se asupra măsurilor preventive, judecătorul arată că există o suspiciune confirmată în mod deosebit că persoana a comis infracţiunile de care este acuzată, şi apoi acelaşi judecător participă la judecarea fondului cauzei. Simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate nu împiedică participarea aceluiaşi judecător la rezolvarea fondului cauzei decât dacă este însoţită de o atitudine subiectiv parţială a instanţei. (Cauza Hauschildt c. Danemarcei, Hotărârea din 24 mai 1989).

De asemenea, atunci când, menţinând arestarea preventivă a reclamantului, judecătorii fondului şi cei ai apelului au apreciat că acesta "probabil a săvârşit infracţiunea de care este acuzat", sunt justificate în mod obiectiv temerile reclamantului cu privire la imparţialitatea judecătorilor.(Cauza Ionuţ - Laurenţiu Tudor c. României, Hotărârea din 24 iunie 2014).

Aplicând toate aceste consideraţii teoretice, izvorâte şi din analiza jurisprudenţei CEDO, la cauza de faţă, Înalta Curte consideră că se impune a fi analizată în primul rând aparenţa de imparţialitate a magistratului menţionat anterior prin prisma modului în care acesta a analizat activitatea inculpatei A. atunci când a soluţionat recursul pe care acesta l-a declarat împotriva încheierii din 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, încheiere prin care se admisese propunerea parchetului şi se dispusese prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăriri penale.

Din analiza încheierii penale nr. 3385 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, completul de judecată care a pronunţat această încheiere fiind condus de domnul judecător F., rezultă că pasajele esenţiale pentru a determina dacă acest magistrat şi-a format anterior opinia cu privire la vinovăţia inculpatei sunt cele aflate la filele 119 - 121. În penultimul paragraf din fila 119 se menţionează că: " Din examinarea actelor dosarului rezultă indicii că inculpata A. a exercitat acte de luare de mită şi, respectiv, de trafic de influenţă în legătură cu facilitarea obţinerii unor hotărâri judecătoreşti de la instanţa de recurs ...".

În continuarea motivării încheierii menţionate sunt evidenţiate pe de o parte faptele ce îi erau imputate la momentul respectiv procesual inculpatei, iar pe de altă parte elementele care au format convingerea instanţei cu privire la gradul de pericol social al faptelor pretins comise de către aceasta.

Modul în care această încheiere a fost redactată şi considerentele care au fost prezentate în cuprinsul acesteia ca justificând adoptarea soluţiei de respingere a căii de atac pe care inculpata a exercitat-o împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, nu justifică, în opinia Înaltei Curţi, concluzia că imparţialitatea domnului judecător F. a fost afectată, acesta neexprimând în niciun mod opinii cu privire la posibila comitere a infracţiunilor ce făceau acuzării de către inculpată. Mai mult acesta nu a realizat nicio analiză a probelor care erau administrate până la acel moment procesual, limitându-se la a le enumera, fără a realiza judecăţi de valoare cu privire la relevanţa acestora.

Toate aceste conduc Înalta Curte la concluzia că imparţialitatea magistratului menţionat anterior nu a fost în mod cert afectată, modul în care acesta a soluţionat recursul împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestului preventiv, precum şi considerentele pentru care a fost adoptată această soluţie, nerelevând o atitudine subiectivă, de natură a determina temerile contestatoarei cu privire la afectarea imparţialităţii acestuia.

În aceste condiţii, având în vedere inclusiv jurisprudenţa CEDO, faptul că un judecător care soluţionează cauza în primă instanţă şi a luat decizii în aceeaşi cauză, în special în privinţa detenţiei preventive, nu poate justifica per se temerile reclamantului cu privire la imparţialitatea magistratului, ci este necesar a fi analizate circumstanţele concrete ale cauzei prin prisma art. 6 paragraful 1 CEDO, Înalta Curte consideră că în analiza anterior realizată confirmă inexistenţa unor elemente care să confirme afectarea imparţialităţii domnului judecător F., atât din punct de vedere subiectiv, cât şi din punct de vedere obiectiv.

În fine, este de remarcat faptul că această constatare a instanţei este confirmată şi de aspectul reţinut preliminar, atunci când s-a pornit la analiza acestui palier din motivele de contestaţie în anulare. În cursul soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, inculpata A. nu a formulat nicio cerere de recuzare a magistratului, deşi toate motivele care au fundamentat prezenta contestaţie în anulare îi erau cunoscute. Per a contrario nu se poate considera decât că atât conduita magistratului, cât şi modul în care acesta a soluţionat şi motivat cauza anterioară cu care fusese investit, nu au indus în percepţia inculpatei temerea că judecătorul F. ar avea o atitudine părtinitoare.

Reverificând toate aceste aspecte, raportat la argumentele detaliate în precedent, Înalta Curte constată, cu majoritate, că nu este fondată calea extraordinară de atac, nefiind întrunit cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., în măsură să determine retractarea soluţiei de condamnare şi reluarea judecăţii căii ordinare de atac, astfel încât, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată, fără ca elementele menţionate de către intimaţii G. şi H. să poate fi verificate.

Văzând şi prevederile art. 275 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 68 alin. (2) din C. proc. pen.

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

II. Cu majoritate:

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 242/A din 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 iunie 2018.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

În opinie separată asupra contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 242/A din 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014 considerăm că se impunea admiterea contestaţiei în anulare a contestatoarei şi rejudecarea apelurilor pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, însuşindu-ne sub aspectele arătate argumentele opiniei majoritare care au fundamentat compatibilitatea doamnelor judecător B. şi C., în judecarea apelurilor prin decizia mai sus menţionată şi care au formulat declaraţii de abţinere, ca urmare a participării la judecata unei alte cauze, care ar fi avut legătură cu apelurile declarate în cauza în care a fost formulată prezenta contestaţie în anulare, declaraţii, care au fost respinse, prin încheierea din camera de consiliu din 14 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Astfel, dispoziţiile art. 68 alin. (7) C. proc. pen., în sensul că " Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac."nu lasă loc de interpretare, ceea ce conduce la concluzia că aspectele constatate prin încheierea de respingere a declaraţiilor de abţinerea a celor doamne judecător B. şi C., nu pot fi rejudecate pe calea contestaţiei în anulare, prin prisma dispoziţiilor art. 426 alin. (1) lit. d) teza a-II-a din C. proc. pen., întrucât s-ar înfrânge voinţa legiuitorului prin norma statuată în art. 68 alin. (7) din C. proc. pen.

Mai mult, nici în accepţiunea dispoziţiilor art. 6 § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu s-ar putea interpreta că ar exista un proces inechitabil prin participarea la soluţionarea apelurilor a unor judecători care au formulat declaraţii de abţinere, cărora le-au fost respinse, de către un alt complet de judecată, pentru considerentele expuse în mod clar şi punctual cu privire la motivele de fapt care ar fi condus la incompatibilitate, întrucât tocmai a fost realizat un control de către alţi judecători, care îndeplinesc standardele de tribunal independent şi imparţial care au analizat potenţialele situaţii de incompatibilitate, constatându-se că acestea nu au existat, aşa cum rezultă din încheierea din cameră de consiliu din 14 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală ceea ce a conferit celor două doamne judecător, compatibilitatea de a participa la judecarea apelurilor, iar prezumţia de imparţialitate nu a fost afectată.

În opinie minoritară considerăm că motivele de contestaţie în anulare invocate de contestatoarea A. care vizează pretinsa incompatibilitate a tuturor magistraţilor care au format completul de judecată ce a soluţionat cauza în apel determinată de modalitatea în care aceştia au judecat cauza, în apel sub aspectul administrării probatoriului în calea de atac, în privinţa modului în care aceştia au răspuns motivelor de apel formulate de către inculpată, şi cele suplimentar referitor la modul în care a fost soluţionată confiscarea extinsă privind pe soţii GGGGG. în cauza pretinsă care ar fi avut legătură cu apelurile ce fac obiectul contestaţiei în anulare nu pot fi examinate, întrucât se confundă obiectul şi natura căii contestaţiei în anulare, cu judecarea apelului, criticile practic vizând modul de judecată a căii de atac a apelului, decizia pronunţată fiind definitivă.

Altfel spus, în stadiul aprecierii asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, respectiv a constatării existenţei cazului de incompatibilitate invocat, care vizează o situaţie de incompatibilitate, aceasta nu poate fi analizată ca o critică de reexaminare a modului de judecare a apelurilor, precum şi motivarea soluţiei pronunţate în apel, întrucât s-ar schimba natura căii de atac a contestaţiei în anulare, din cale extraordinară în cale ordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

În opinie minoritară considerăm că cel de-al treilea motiv al contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A. privind incompatibilitatea domnului judecător F. la judecarea apelurilor ce au fost soluţionate prin decizia mai sus menţionată, întrucât a participat la judecarea unui recurs privind măsura preventivă, respectiv a prelungirii arestării sale preventive, în cursul urmăririi penale, anterior intrării în vigoare a C. proc. pen., încheiere prin care şi-a spus părerea cu privire la acuzaţiile aduse, în sensul vinovăţiei sale, prin analiza probelor şi ulterior a participat la judecarea apelurilor, pronunţând o soluţie de condamnare, se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) din C. proc. pen., art. 64 alin. (1) lit. f) şi art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în judecarea apelurilor de către domnul judecător, ceea atrage incidenţa cazului de contestaţie în anulare invocat, art. 426 alin. (1) lit. d) teza a-II-a din C. proc. pen., şi în consecinţă admiterea contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A.

Prin Încheierea nr. 3385 din 1 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A., J., K. şi I. împotriva încheierii din 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2013, fiind obligaţi recurenţii la câte 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, de câte 25 lei s-au avansat din fondul Ministerului Justiţie, completul de judecată fiind format din domnul judecător F. - preşedinte, doamna judecător L., doamna judecător M.

La soluţionarea apelurilor prin decizia penală nr. 242/A din 2 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014 din compunerea completului de apel, au făcut parte doamna judecător B. preşedinte, doamna judecător C. şi domnul judecător F., care a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi de apelanţii inculpaţi A., I. şi J. împotriva sentinţei penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. A extins efectele apelului declarat de apelanţii inculpaţi şi asupra intimatei inculpate N. A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând: I. În baza art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru instigare la infracţiunea de spălare a banilor. În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969 a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012. S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei prin sentinţa penală în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a contopit pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatei prin prezenta decizie pentru instigare la infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 din C. pen., cu pedepsele aplicate aceleiaşi inculpate prin sentinţa penală apelată de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din C. pen., din 1969, cu aplic. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., de câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplic art. 5 din C. pen.

şi de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., stabilind pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 ani, urmând ca inculpata A. să execute, în final, pedeapsa de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969. În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, a interzis inculpatei, a pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2010. S-a dedus din durata pedepsei aplicată inculpatei A. reţinerea din data de 09.08.2013 şi arestul preventiv de la 10.08.2013 la 02.09.2014. În baza art. 254 alin. (3) din C. pen. din 1969 a obligat inculpata A. la plata sumei de 490.000 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii. A menţinut măsurile asigurătorii dispuse faţă de inculpata A. până la concurenţa sumelor de 490.000 de euro şi 156.351 lei asupra imobilelor şi sumelor de bani astfel cum au fost dispuse prin ordonanţele parchetului din 22.08.2013, 26.08.2013, 23.09.2013 şi 30.08.2013. În baza art. 33 din Legea nr. 656/2002 rep., confiscă imobilul (apartament şi loc de parcare nr.

41) situat în Bucureşti, Calea X, nr. 213-217, tronson 2, et. 3, ap. 9, sector 4 şi a menţinut măsura asigurătorie instituită asupra acestuia prin ordonanţa din data de 09.09.2013. În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. a desfiinţat următoarele înscrisuri: actele adiţionale nr. 1 din 17.05.2012 şi nr. 2 din 01.06.2012 la contractul de închiriere din 06.03.2009 (f. 252, 253 vol. 24 d.u.p.), 50 de chitanţe de plată a chiriei (f. 257-366 vol. 24 d.u.p.) şi 15 declaraţii de primire a chiriei (f. 371-400 vol. 24 d.u.p.). A fost obligată A. la plata sumei de 156.351 lei, din care în solidar cu inculpata N. până la concurenţa sumei de 119.584 lei, despăgubiri civile către partea civilă Curtea de Apel Bucureşti…". Prin decizia menţionată au mai fost dispuse şi alte măsuri faţă de ceilalţi inculpaţi arătaţi, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale care nu contravin prezentei decizii.

Potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior "Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă: a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale", aşa cum a fost modificat prin art. I, pct. 22 din Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006.

Prin decizia nr. VII din 6 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în dosarul nr. x/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30 octombrie 2007 s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi "În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. a) teza ultimă din C. proc. pen., stabilesc: Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză".

În considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte, secţiile unite, a arătat "Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există stare de incompatibilitate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit.

a) din C. proc. pen.. S-a argumentat că prin dispoziţiile menţionate s-a reglementat, ca incompatibilitate de a judeca, doar cazul în care judecătorul a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale, iar nu şi situaţia în care a participat, anterior, la judecarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care a fost luată o asemenea măsură în aceeaşi cauză. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În reglementarea dată "altor cauze de incompatibilitate", prin art. 48 alin. (1) lit.

a) din C. proc. pen. se prevede, între altele, că "judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă (…) a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale". Pe de altă parte, dispoziţiile art. 385<SUP>15</SUP> din titlul II al C. proc. pen., aplicabile şi în cazul judecării recursurilor în materia luării măsurilor preventive, nu conţin norme derogatorii, instanţa sesizată cu judecarea unui recurs, urmând a se pronunţa asupra acestuia, fie prin respingere, fie prin admiterea lui.

Din această reglementare de ansamblu, fără echivoc, că atunci când instanţa soluţionează recursul nu are de examinat fondul propunerii de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra motivelor de casare invocate, astfel cum acestea sunt prevăzute în legea organică. Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au respins un recurs declarat împotriva unei încheieri privind măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, să devină incompatibili a judeca un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus asupra unei alte propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive şi pentru că în acest caz, dat fiind caracterul periodic al verificării măsurii arestării preventive, s-ar ajunge frecvent în situaţia ca, la instanţele cu un număr mai redus de judecători, să nu existe la un moment dat posibilitatea de a se soluţiona asemenea recursuri decât prin delegarea de judecători de la alte instanţe, ceea ce ar fi inadmisibil."

Prin decizia nr. 8 din 6 iunie 2011 dată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 727 din 14 octombrie 2011 a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi stabileşte că:"Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs."

În considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii a menţionat că"Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o reprezintă independenţa şi imparţialitatea instanţei. În jurisprudenţa curţii europene de contencios al drepturilor omului, imparţialitatea este definită ca absenţă a oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces.

Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imparţialitatea se analizează şi se apreciază atât sub aspect subiectiv (fiind prezumată până la proba contrarie), cât şi sub aspect obiectiv (dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa), stabilindu-se, de principiu, că un judecător care a pronunţat hotărâri şi într-o fază premergătoare judecării fondului cauzei nu conduce, în sine, la o bănuială de imparţialitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că un complet de judecată care judecă în fond sau apel este format din judecători care anterior s-au pronunţat asupra măsurii arestării preventive şi nu constituie, în sine, o încălcare a prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului cu privire la imparţialitatea instanţei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că la momentul dezbaterii privării de libertate, judecătorul analizează în mod sumar date existente în dosar în scopul stabilirii dacă există temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracţiuni de către acuzat. Pe de altă parte, în cazul în care este pronunţată o hotărâre, instanţa trebuie să aprecieze dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăţia acuzatului. Prin urmare, suspiciunea şi stabilirea formală a vinovăţiei nu pot fi tratate ca asemănătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Hauschildt vs. Danemarca, hotărâre din 24 mai 1989 paragraful 48) a statuat că atunci când un judecător s-a pronunţat cu privire la necesitatea luării măsurii arestării preventive, înainte de judecarea pe fond a cauzei, această împrejurare nu duce la încălcarea obligaţiei de imparţialitate, decât în măsura în care ar exista bănuieli deosebit de puternice că persoana în cauză a săvârşit fapta de care este acuzată. În consecinţă, din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeană a drepturilor omului în materia imparţialităţii obiective funcţionează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate, punerea sub acuzare nu împiedică un judecător de a participa la soluţionarea fondului aceleiaşi cauze.

Pe de altă parte, problema de drept supusă acestui recurs în interesul legii a făcut obiectul dezbaterilor din cadrul întâlnirilor organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, dintre membrii Comisiei "Unificarea practicii judiciare", preşedintele Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel, iar minuta întâlnirii din data de 3 martie 2010 s-a consemnat faptul că opinia corectă este în sensul că judecătorul care a soluţionat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă sau prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale nu este incompatibil să soluţioneze cauza în apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit.

a) din C. proc. pen., deoarece textul de lege se referă la judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale şi nicidecum la judecătorul care soluţionează recursul declarat împotriva acestei încheieri, astfel că acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. VII din 5 februarie 2007, pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că nu constituie motiv de recuzare faptul că judecătorul a participat în cursul judecăţii la soluţionarea unor cereri sau a unor recursuri privitoare la arestarea preventivă a inculpatului, motivând soluţia pronunţată în limitele prevăzute de lege. Această constatare ar trebui raportată şi la art. 48 alin. (1) lit.

a) din C. proc. pen., fiind valabilă, deoarece aceste dispoziţii se referă numai la soluţionarea propunerii de arestare preventivă sau de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale."

La data de 1 februarie 2004 a intrat în vigoare noul C. proc. pen., care a introdus în art. 3 separarea funcţiilor judiciare, printre care şi funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală. Potrivit art. 3 alin. (5) din C. proc. pen. se prevede că"Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege."

În conţinutul art. 53 din C. proc. pen. este reglementată competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi astfel: "Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate;g) alte situaţii expres prevăzute de lege".

Legiuitorul a reglementat în mod expres cazurile de incompatibilitate ale judecătorului în conţinutul art. 64 din C. proc. pen., prevăzând în mod expres în alin. (4) al normei menţionate că "Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac".

Ulterior intrării în vigoare a C. proc. pen., Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ionuţ-Laurenţiu Tudor contra României (hotărârea în cererea nr. 34013/05 dată la 24 iunie 2014, rămasă definitivă la 24 septembrie 2014, netradusă în limba română, întrucât nu s-a făcut nicio cerere din partea părţii, neexistând obligativitatea traducerii în această ipoteză de către Agentul Guvernamental, potrivit regulamentul acestuia, dar direct aplicabilă în virtutea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, jurisprudenţa Curţii Europene făcând parte din dreptul intern) a statuat printre altele încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a obligat statul român să-i plătească reclamantului, în trei luni de când hotărârea a rămas definitivă suma de 12.500 euro convertită în moneda naţională.

Agentul Guvernamental a trimis către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adresa nr. L1 2918 R/AG din 30 martie 2015 de diseminare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ionuţ-Laurenţiu Tudor împotriva României.

În considerentele acestei hotărâri, referitor la art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat (traducerea noastră din limba franceză) " pct.

78. El expune (referindu-se la reclamant) că judecătorii O.C.D., M.M. şi E.B. că au statuat asupra fondul cauzei în primă instanţă şi în apel, în aceeaşi măsură pronunţându-se asupra arestării preventive. Pe de altă parte a pretins că judecătorii nu prezintă garanţii de imparţialitate pentru a participa apoi în proces. Pct.

81. Curtea reaminteşte faptul că un judecător în primă instanţă sau în apel a luat decizii înainte de proces, în mod special cu privire la arestarea preventivă, nu poate justifica în sine aprecierea reclamantului asupra imparţialităţii acelui judecător. (Hauschildt c. Danemarca, 24 mai 1989;§50, seria A nr. 154; Nortier contra Olandei, 24 august 1993§ 33 seria A nr. 267; Saraiva de Carvalho contra Portugaliei, 22 aprilie 1994,§ 35, seria A nr. 286-B şi Alony Kate contra Spaniei nr. 5612/08, §49 şi următoarele, 17 ianuarie 2012). Pct.

82. În speţă, Curtea constată că judecătorii O.C.D., M.M. şi E.B. au jucat un rol important în raport cu arestarea preventivă a reclamantului. Ei, pe de-o parte, au dispus menţinerea acestei măsuri şi, pe de altă parte, au respins cererile de revocare. Ţinând cont de consecinţele deciziile lor privind arestarea reclamantului, Curtea apreciază că nu există niciun argument valabil pentru a distinge între măsurile luate cu privire la arestare înainte şi după recursul reclamantului în hotărâre (paragrafele 15 şi 16 mai sus citate). Pct. 83 Curtea evidenţiază apoi că judecătorii O.C.D., M.M. şi E.B au invocat existenţa "indiciilor temeinice" contra reclamantului. Cu certitudine, această constatare nu este în măsură în sine să justifice temerile referitoare la imparţialitate lor, având în vedere formala verificare a acestora, atâta timp cât acuzaţia ministerului public contra reclamantului priveşte date concrete (mutatis mutandis, Nortier, precitat, § 35). Or, nimic din acestea nu se regăseşte în speţă. Pct.

84. Pentru aplicarea art. 148 lit.

f) C. proc. pen., judecătorii susmenţionaţi au apreciat că aceste indicii permit să se concluzioneze că reclamantul a "comis probabil faptele de care este cauzat". Curtea apreciază că o asemenea concluzie nu poate fi rezultatul unei aprecieri sumare asupra datelor disponibile până la finalul arestării. Aceasta presupune un examen mai aprofundat asupra elementelor produse în vederea stabilirii vinovăţiei reclamantului. Pe de altă parte, intervalul între aprecierea privind oportunitatea menţinerii arestării şi stabilirea vinovăţiei în cursul procesului a devenit minimă (mutatis mutandis, Hauschildt, precitată, § 52;

Adamkiewicz contra Poloniei, nr. 54729/00, § 102, 2 martie 2010 şi Cardona Serrat contra Spaniei nr. 38715/06, § 33 şi următoarele, 26 octombrie 2010). Teza Guvernului, conform căreia, că nu este vorba decât de folosirea unor formule standardizate, nu sunt în măsură să schimbe nimic cu privire la această constatare în această cauză, întrucât atribuţia lor a demonstrat o depăşire a sferei simplei suspiciuni care poate justifica arestarea preventivă faţă de condiţia de a se raporta la datele valabile. Pct.

85. Pe de altă parte, Curtea notează că, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea ce viza imparţialitatea judecătorilor de la fond şi apel, fără a răspunde cu adevărat argumentelor reclamantului (paragraful 21 de mai sus). Pct.

86. În condiţiile concrete ale cauzei, Curtea apreciază că aprecierea judecătorilor fondului şi din apel asupra datelor disponibile până la finalul menţinerii arestării preventive poate face subiectul creării şi justificării într-o manieră obiectivă a temerilor reclamantului cu privire la imparţialitatea acelor judecători. Pct.

87. În consecinţă, există încălcarea art. 6 § 1 a Convenţiei."

În contextul concret al cauzei, în raport, cu art. 64 alin. (4) din C. proc. pen., considerăm că din perspectiva conţinutului efectiv al acestei dispoziţii, care nu retroactivează, fiind o normă de procedură, conţine pe fondul atribuţiei de verificare a măsurii preventive de către judecător o echivalenţă cu dispoziţia ieşită din vigoare art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior.

Constatăm că nu se poate face o analiză formală asupra normelor invocate respectiv art. 64 alin. (4) din C. proc. pen. şi vechea reglementare anterioară, conţinută în art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior, întrucât s-ar aduce atingere procesului penal cu privire la garanţiile procesuale referitoare la imparţialitatea judecătorilor care participă la judecarea cauzei.

De asemenea, apreciem că nu sunt aplicabile nici deciziile în interesul legii mai sus invocate, în special a deciziei nr. 8 din 6 iunie 2011, în raport, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului intervenită ulterior, acesteia, respectiv cauza Ionuţ Laurenţiu Tudor contra României, care a fost pronunţată ulterior intrării în vigoare a C. proc. pen. de la 1 februarie 2014, dar vizează reglementarea anterioară cu privire la imparţialitatea judecătorilor atunci când s-au pronunţat pe măsura arestării preventive şi au participat la judecarea pe fond şi în apel a cauzei, constatând lipsa de imparţialitate şi încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, cauza rămânând definitivă la 29 septembrie 2014 în raport cu 6 iunie 2011 data deciziei în interesul legii şi statuând de o manieră evidentă incompatibilitatea aceloraşi judecători care s-au pronunţat pe măsura preventivă şi ulterior, în fond şi în apel asupra acesteia.

Altfel spus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza mai sus menţionată, prin constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, din perspectiva incompatibilităţii judecătorilor care s-au pronunţat asupra măsurilor preventive şi apoi, fie în fond, fie în apel a făcut inoperabilă decizia în interesul legii nr. 8 din 6 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Pornind de la standardul pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a arătat în cauza mai sus menţionată cu privire la verificarea condiţiilor asupra dispunerii măsurii preventive şi pronunţarea unei hotărâri de către acelaşi judecător, fie în fond, fie în apel, apreciem că în cauza de faţă, domnul judecător F. era incompatibil, în raport, cu argumentele expuse asupra condiţiilor arestării preventive a inculpatei A. în încheierea mai sus menţionată să participe la judecarea apelurilor, iar contestaţia în anulare formulată de aceasta şi care vizează decizia pronunţată în apel este fondată.

Astfel, prin încheierea nr. 3385 din 1 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2013 rezultă că domnul judecător F. care a făcut parte din completul de judecată alături de doamna judecător L. şi doamna judecător M., s-a pronunţat de o manieră evidentă asupra vinovăţiei inculpaţilor, prin raportare la mijloacele de probă.

Astfel, la filele 116-121; 123-124 din încheierea mai sus menţionată se arată "…Înalta Curte constată că, probatoriul administrat până la acest moment procesual şi anume: procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 18.04.2013, privind pe K., O. şi P., cercetaţi pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 C. pen. şi la art. 7 alin. (2) din Legea 78/2000; procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 24.05.2013, privind pe D., cercetată pentru infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

şi, respectiv, pe E., cercetat pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 257 C. pen. şi la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; procesul-verbal privind efectuarea actelor premergătoare în prezenta cauză; procesele-verbale de redare, conform art. 91 3 C. proc. pen., a conţinutului unor convorbiri telefonice şi purtate în mediul ambiental, în temeiul măsurilor dispuse în cauză de către Curtea de Apel Bucureşti, şi anume: prin încheierea de şedinţă nr. 131 şi autorizaţia nr. 128 din data de 12.04.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 140 şi autorizaţia nr. 137 din data de 18.04.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 145 şi autorizaţia nr. 142 din data de 23.04.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 157 şi autorizaţia nr. 154 din data de 09.05.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 161 şi autorizaţia nr. 157 din data de 16.05.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 171 şi autorizaţia nr. 167 din data de 27.05.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 182 şi autorizaţia nr. 177 din data de 04.06.2013; prin încheierea de şedinţă nr. 198 şi autorizaţia nr. 193 din data de 17.06.2013; precum şi prin încheierea de şedinţă nr. 214 şi autorizaţia nr. 208 din data de 09.07.2013; procesele-verbale de identificare a utilizatorilor unor posturi telefonice; procesele-verbale de identificare a utilizatorilor unor posturi telefonice; procesele-verbale de identificare a locuinţelor făptuitorilor; procesele-verbale de identificare a anumitor dosare înregistrate pe rolul instanţelor de judecată şi fotocopiile unora dintre acestea, procesele-verbale de supraveghere operativă a făptuitorilor; declaraţiile denunţătorilor Q., R.

şi S., precum şi a martorilor cu identitate protejată "T." şi "U."; declaraţiile martorilor V., S., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., Q., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD.,EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT. şi UUUU.; procesele-verbale şi declaraţiile investigatorului sub acoperire VVVV.; procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor care au compus sumele de bani pretinse şi primite de către făptuitoarea D., de la investigatorul sub acoperire VVVV.; procesele-verbale de ridicare de la denunţătoarea Q. a unor înscrisuri, atât în format întreg, cât şi fragmentat; ordonanţele de autorizare a folosirii unui investigator sub acoperire; planşele fotografice, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţiile învinuiţilor D., WWWW., O., XXXX., E. şi EE.

şi ale inculpaţilor YYYY., K. şi I.; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, privind detecţia comportamentului simulat, privind pe învinuita D.; rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică (grafoscopică şi dactiloscopică); procesul-verbal de ridicare, cf. art. 96 şi 97 C. proc. pen., a sumei de 400.000 euro de la învinuita D.; procesele-verbale privind predarea de înscrisuri de către martorii II., ZZZZ., învinuiţii E. şi AAAAA. şi de către inculpatul I.; procesele-verbale de conducere în teren; procesele-verbale de confruntare; documentele predate de S.C.

BBBBB. S.A.;documentele şi înscrisurile bancare; procesele-verbale de efectuare a percheziţiei informatice, suporţii optici pe care sunt înregistrate convorbirile telefonice şi cele purtate în mediul ambiental, interceptate în baza autorizaţiilor emise de către Curtea de Apel Bucureşti, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele pentru care aceştia sunt cercetaţi penal, fiind îndeplinită exigenţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen.

Pentru inculpaţii A., J., K. şi I. temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive l-au constituit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând, pe de o parte că probatoriul administrat conduce la concluzia că există temeiuri suficiente care justifică bănuiala legitimă în sensul că inculpaţii sunt autorii infracţiunilor pentru care au fost puşi sub acuzare, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani iar lăsarea în libertate a inculpaţilor creează pericol concret pentru ordinea publică, acesta rezultând din pluralitatea infracţională şi de făptuitori, modul de operare, cuantumul sumelor vizate, perseverenţa infracţională dedusă din durata activităţii ilicit penale.

De asemenea, se apreciază că aceste temeiuri subzistă şi la acest moment procesual şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, întrucât, în raport de actele de urmărire penală efectuate în cauză rezultă că pericolul concret pentru ordinea publică existent la data luării măsurii arestării faţă de inculpaţi se menţine în continuare, acesta nu s-a atenuat, împrejurare faţă de care nu se justifică a se dispune o altă măsură restrictivă de libertate.

Înalta Curte constată în deplin acord cu judecătorul fondului că în cauză există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive şi a fost prelungită această măsură, fără a fi necesar ca la momentul luării/prelungirii măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).

… Pe de altă parte, însă, acest motiv al protecţiei ordinii publice nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea sau lăsarea persoanei în libertate ar crea un pericol real pentru ordinea publică. Instanţa trebuie, deci, să justifice în termeni concreţi prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (cauza Dumont-Maliverg c. Franţei).

Nu există dispoziţii legale, care să consacre criterii în funcţie de care să se stabilească existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza aprecierii - dacă punerea în libertate a inculpatului prezintă un atare pericol pentru ordinea publică nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social generic al infracţiunii săvârşite, pericol ce este pus în evidenţă de legiuitor prin însăşi pedeapsa stabilită în text şi, un alt criteriu este cel legat de circumstanţele personale ale inculpatului. Procedând la analiza pericolului concret pentru ordinea publică, instanţa va descoperi, fie că unul din cele două criterii poate acea un rol determinant, astfel încât uneori, spre exemplu, gravitatea deosebită a faptei săvârşite este suficientă pentru a justifica - prin ea însăşi - luarea măsurii preventive, chiar dacă circumstanţele personale ale inculpatului ar înfăţişa aspecte pozitive.

Pericolul concret pentru ordinea publică nu se referă doar la săvârşirea unor acte de violenţă, pentru că dacă ar fi aşa, legea ar consacra posibilitatea luării măsurii arestării preventive în baza acestui temei numai în cazul infracţiunilor săvârşite prin recurgerea la acte de violenţă.

Acest gen de pericol este relevat nu numai de temerea că, odată puşi în libertate, inculpaţii ar comite fapte penale, dar - în speţă - s-ar declanşa puternice reacţii în rândul opiniei publice determinate de faptele săvârşite de cei doi inculpaţi.

… Astfel, există indicii că inculpata A. şi-a folosit profesia de judecător pentru a crea împrejurările favorabile pentru a pretinde sau primi sume de bani în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, promovând astfel un interes personal în scopul obţinerii în mod ilicit a unor foloase patrimoniale, afectând imaginea instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea, precum şi a justiţiei ca sistem de protecţie socială, cu atât mai mult cu cât, avea obligaţia să vegheze la respectarea prevederilor legale în virtutea funcţiei pe care o îndeplinea.

Din examinarea actelor dosarului rezultă indicii că inculpata A. a exercitat acte de luare de mită şi, respectiv, de trafic de influenţă în legătură cu facilitatea obţinerii unor hotărâri judecătoreşti de la instanţa de recurs, tocmai pentru a oferi beneficiarilor soluţiilor încrederea că actul dorit nu mai putea fi supus ulterior controlului judiciar, dar şi cu consecinţa sporirii gradului de vulnerabilitate a sistemului judiciar; caracterul repetitiv al actelor materiale de corupţie, dar şi conlucrarea, în acest scop, cu persoane dispuse în diverse "filiere", unele dintre acestea având calitatea de avocaţi, sunt de natură să potenţeze efectele negative produse, prin creşterea riscului de popularizare în masă a ideii că dreptatea s-ar putea "cumpăra" şi că doar cei "neîndemânatici" mai cred în justiţie.

Totodată, aceeaşi inculpată şi-a utilizat experienţa profesională de judecător în domeniul dreptului penal, ar nu pentru înfăptuirea actului de justiţie, ci pentru a spori conspirativitatea acţiunilor infracţionale desfăşurate şi pentru înlăturarea posibilităţilor de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă, utilizând diferite metode de protecţie, cum ar fi: evitarea folosirii telefonului pentru stabilirea prealabilă a unei întâlniri şi chiar respectarea regulii (impusă şi complicilor) de a nu avea telefonul asupra lor în momentul realizării întâlnirii; purtarea discuţiilor în şoaptă şi doar în spaţii private; contracararea unor eventuale activităţi judiciare de supraveghere operativă etc.

Un grad ridicat de periculozitate a inculpatei A. se desprinde din modul de operare utilizat în comitere celor două infracţiuni de corupţie pentru care a fost pusă sub învinuire.

Astfel, se reţine că, atât în cazul inculpatului YYYY., cât şi al inculpatului CCCCC., inculpata A. a "racolat" clienţii dornici de obţinere a unor hotărâri judecătoreşti favorabile prin intermediul învinuitei D.. Mituitorii şi cumpărătorii de influenţă au fost selectaţi, conform expresiilor utilizate chiar de persoanele învinuite în cauză, din rândul "gulerelor albe", fiind vizate soluţiile instanţelor de recurs, beneficiul real urmărit fiind nu doar obţinerea unor soluţii favorabile, ci, în special, a unor hotărâri judecătoreşti definitive. În ambele cauze penale, sumele de bani pretinse

(2.000.000 euro şi, respectiv, 100.000 euro) au fost calculate în raport cu prejudiciul cauzat 8 în cazul inculpatului YYYY., partea vătămată avea pretenţii civile de circa 4.000.000 euro, iar, în ceea ce îl priveşte pe CCCCC., acesta prejudiciase bugetul de stat cu circa 200.00 euro). De fiecare dată, învinuita D., în calitate de emiţător al pretenţiilor formulate de judecătorul A., a transmis faptul că norma de prudenţă era a sumele de bani pretinse să fie remise cu circa o lună înainte de termenul la care se judeca respectiva cauză penală, explicaţia oferită mituitorilor şi cumpărătorilor de influenţă fiind aceea că în preajma pronunţării soluţiei trebuia evitată orice legătură între aceştia şi magistratul corupt, pentru a preveni eventuale legături relaţionale pe care organele judiciare ar fi putut să le facă între persoanele implicate în acele acte de corupţie.

De asemenea, pentru a oferi credibilitate "ofertelor" de furnizare a unor hotărâri judecătoreşti favorabile, inculpata A., a dat de fiecare dată posibilitatea transmiterii unui "semn" beneficiarilor intervenţiilor, fie în locuri publice (restaurantul "DDDDD.", în dosarul inculpatului YYYY., sau în salonul de înfrumuseţare "EEEEE.", în cauza penală a inculpatului CCCCC.), fie în sala de judecată. Aceste "semne" erau transmise din timp beneficiarilor "intervenţiei", prin intermediul învinuitei D., şi constau în"parole" (cuvinte sau expresii verbale care urmau să fie rostite de către judecător), o succesiune de gesturi (zâmbet urmat de aranjarea coafurii într-un anumit mod), un anumit tip de coafură (coadă împletită pe partea stângă a capului), posesia unor anumite obiecte de către membrii completului (pixuri de aceeaşi culoare) sau chiar transmiterea întrebărilor care urmau să fie adresate de judecător inculpatului. Toate aceste "semne" erau comunicate din timp mituitorilor şi compărătorilor de influenţă şi aveau un anumit grad de specificitate menit să confere un grad de seriozitate lipsit de echivoc "ofertelor" de furnizare a hotărârii judecătoreşti favorabile. În final, sumele de bani pretinse erau remise magistratului corupt prin două rânduri de intermedieri, primul filtru de "garanţie" a securităţii operaţiunii fiind constituit de către învinuita D., în timp ce fiul judecătorului A., învinuitul J., constituia un al doilea element de siguranţă în circuitul banilor.

Totodată, prin conduita profesională a inculpatei FFFFF. se consolidează curentul de opinie că pentru persoanele care au o situaţie financiară deosebită şi un sistem relaţional, justiţie funcţionează pe alte criterii decât cele prevăzute în Constituţie şi legi, aspect de natură să genereze o stare de neîncredere în actul de înfăptuire a justiţiei în rândul opiniei publice, având în vedere şi amploarea îngrijorătoare a faptelor de acest fel cu consecinţe deosebite asupra încrederii în corectitudinea instituţiilor judiciare şi impactul negativ al faptelor de corupţie în rândul cetăţenilor.

Prin urmare, exigenţelor cărora inculpata A. trebuia să se supusă prin prisma profesiei pe care o desfăşura, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, justifică pe deplin prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatei.

…Aşadar, inculpaţii A.,….., împreună, s-au folosit de sistemul judiciar pentru a obţine foloase materiale nejustificate şi pentru a împiedica buna administrare a justiţiei şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni aspect de natură să genereze o stare de neîncredere în actul de înfăptuire a justiţiei penale în rândul opiniei publice, având în vedere şi amploarea îngrijorătoare a faptelor de acest fel cu consecinţe deosebite asupra încrederii în corectitudinea instituţiilor judiciare şi impactul negativ al faptelor de corupţie în rândul cetăţenilor, gravitate extremă a acestor fapte fiind de natură să ateste pericolul concret pentru ordinea publică.

De asemenea, cu privire la existenţa pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor se constată, pe baza materialului probator administrat până în prezent că acesta nu s-a diminuat şi nici nu s-a schimbat de la data luării măsurii arestării preventive şi până în prezent.

Referitor la solicitarea inculpaţilor de a se ţine seama de circumstanţele lor personale care le sunt favorabile, Înalta Curte apreciază că într-adevăr, acestea trebuie avute în vedere la evaluarea măsurii procesuale celei mai potrivite pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, dar astfel de circumstanţe nu determină prin ele însele o punere în libertate, care nu este oportună, în raport de criteriile analizate anterior şi de stadiul în care se află urmărirea penală.

De altfel, toate circumstanţele personale la care au făcut referire inculpaţii nu constituie elemente noi,m care să nu fi fost avute în vedere la luarea, respectiv prelungirea măsurii arestării preventive a acestora:în cazul inculpatei A. împrejurarea că are o carieră juridică îndelungată, că nu este cunoscută cu antecedente penale, că are o familie şi este integrată în societate…

Prin urmare, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului, constată că temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., avute în vedere la luarea şi respectiv prelungirea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat şi nici nu au încetat în această perioadă de timp şi acestea impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor pentru a se asigura buna desfăşurare a urmăririi penale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că prelungirea măsurii preventive a inculpaţilor se impune în interesul urmăririi penale care necesită încheierea procedurii prezentării materialului de urmărire penală, formularea, eventual, a unor noi cereri de către inculpaţi pentru completarea probatoriului, soluţionarea acestora de către organul de urmărire penală şi întocmirea actului de sesizare al instanţei de judecată, rechizitoriul…."

În opinie minoritară, constatăm în examenul de convenţionalitate pe care îl efectuăm, în raport cu standardul de verificare stabilit în cauza Ionuţ Laurenţiu Tudor contra României, că domnul judecător F. alături cu ceilalţi membrii ai completului de judecată în recursul asupra măsurii preventive a prelungirii arestării inculpatei A. a examinat de o manieră concretă ambele condiţii ale măsurii preventive dispuse, respectiv art. 143 şi art. 148 lit.

f) din C. proc. pen., exprimându-se, aşa cum am arătat, în sensul constatării existenţei indiciilor temeinice care au condus la existenţa unei bănuieli legitime că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi. Or, o asemenea exprimare cu privire la "aceste temeiuri subzistă şi la acest moment" şi faptul că "există indicii că inculpata A. şi-a folosit profesia de judecător pentru a crea împrejurările favorabile pentru a pretinde sau primi sume de bani în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, promovând astfel un interes personal în scopul obţinerii în mod ilicit a unor foloase patrimoniale, afectând imaginea instituţiei în cadrul căreia îţi desfăşura activitatea, precum şi a justiţiei ca sistem de protecţie socială, cu atât mai mult cu cât, avea obligaţia să vegheze la respectarea prevederilor legale în virtutea funcţiei pe care o îndeplinea"; "din examinarea actelor dosarului rezultă indicii că inculpata A. a exercitat acte de luare de mită şi, respectiv, de trafic de influenţă în legătură cu facilitarea obţinerii unor hotărâri judecătoreşti de la instanţa de recurs, tocmai pentru a oferi beneficiarilor soluţiilor încrederea că actul dorit nu mai putea fi supus ulterior controlului judiciar, dar şi cu consecinţa sporirii gradului de vulnerabilitate a sistemului judiciar; caracterul repetitiv al actelor materiale de corupţie, dar şi conlucrarea, în acest scop, cu persoane dispuse în diverse "filiere", unele dintre acestea având calitatea de avocaţi, sunt de natură să potenţeze efectele negative produse, prin creşterea riscului de popularizare în masă a ideii că dreptatea s-ar putea "cumpăra" şi că doar cei "neîndemânatici" mai cred în justiţie"; "…aceeaşi inculpată şi-a utilizat experienţa profesională de judecător în domeniul dreptului penal, dar nu pentru înfăptuirea actului de justiţie, ci pentru a spori conspirativitatea acţiunilor infracţionale desfăşurate şi pentru înlăturarea posibilităţilor de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă, utilizând diferite metode de protecţie, cum ar fi: evitarea folosirii telefonului pentru stabilirea prealabilă a unei întâlniri şi chiar respectarea regulii (impusă şi complicilor) de a nu avea telefonul asupra lor în momentul realizării întâlnirii; purtarea discuţiilor în şoaptă şi doar în spaţii private; conlucrarea unor eventuale activităţi judiciare de supraveghere operativă, etc." "se reţine că, atât în cazul inculpatului YYYY., cât şi al inculpatului CCCCC., inculpata A. a "racolat" clienţii dornici de obţinere a unor hotărâri judecătoreşti favorabile prin intermediul învinuitei D..

Mituitorii şi cumpărătorii de influenţă au fost selectaţi, conform expresiilor utilizate chiar de persoanele învinuite în cauză, din rândul "gulerelor albe", fiind vizate soluţiile instanţelor de recurs, beneficiul real urmărit fiind nu doar obţinerea unor soluţii favorabile, ci, în special, a unor hotărâri judecătoreşti definitive. În ambele cauze penale, sumele de bani pretinse (2.000.000 euro şi, respectiv, 100.000 euro) au fost calculate în raport cu prejudiciul cauzat 8 în cazul inculpatului YYYY., partea vătămată avea pretenţii civile de circa 4.000.000 euro, iar, în ceea ce îl priveşte pe CCCCC., acesta prejudiciase bugetul de stat cu circa 200.00 euro).

De fiecare dată, învinuita D., în calitate de emiţător al pretenţiilor formulate de judecătorul A., a transmis faptul că norma de prudenţă era a sumele de bani pretinse să fie remise cu circa o lună înainte de termenul la care se judeca respectiva cauză penală, explicaţia oferită mituitorilor şi cumpărătorilor de influenţă fiind aceea că în preajma pronunţării soluţiei trebuia evitată orice legătură între aceştia şi magistratul corupt, pentru a preveni eventuale legături relaţionale pe care organele judiciare ar fi putut să le facă între persoanele implicate în acele acte de corupţie.

De asemenea, pentru a oferi credibilitate "ofertelor" de furnizare a unor hotărâri judecătoreşti favorabile, inculpata A., a dat de fiecare dată posibilitatea transmiterii unui "semn" beneficiarilor intervenţiilor, fie în locuri publice (restaurantul "DDDDD.", în dosarul inculpatului YYYY., sau în salonul de înfrumuseţare "EEEEE.", în cauza penală a inculpatului CCCCC.), fie în sala de judecată. Aceste "semne" erau transmise din timp beneficiarilor "intervenţiei", prin intermediul învinuitei D., şi constau în"parole" (cuvinte sau expresii verbale care urmau să fie rostite de către judecător), o succesiune de gesturi (zâmbet urmat de aranjarea coafurii într-un anumit mod), un anumit tip de coafură (coadă împletită pe partea stângă a capului), posesia unor anumite obiecte de către membrii completului (pixuri de aceeaşi culoare) sau chiar transmiterea întrebărilor care urmau să fie adresate de judecător inculpatului.

Toate aceste "semne" erau comunicate din timp mituitorilor şi compărătorilor de influenţă şi aveau un anumit grad de specificitate menit să confere un grad de seriozitate lipsit de echivoc "ofertelor" de furnizare a hotărârii judecătoreşti favorabile. În final, sumele de bani pretinse erau remise magistratului corupt prin două rânduri de intermedieri, primul filtru de "garanţie" a securităţii operaţiunii fiind constituit de către învinuita D., în timp ce fiul judecătorului A., învinuitul J., constituia un al doilea element de siguranţă în circuitul banilor" pe baza analizei probelor pe care le-a evidenţiat în mod expres până la acel moment, respectiv "procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 18.04.2013, privind pe K., O.

şi P., cercetaţi pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 255 C. pen. şi la art. 7 alin. (2) din Legea 78/2000; procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 24.05.2013, privind pe D., cercetată pentru infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, respectiv, pe E., cercetat pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 257 C. pen.

şi la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; procesul-verbal privind efectuarea actelor premergătoare în prezenta cauză; procesele-verbale de redare, conform art. 91<SUP>3</SUP> C. proc. pen., a conţinutului unor convorbiri telefonice şi purtate în mediul ambiental, în temeiul măsurilor dispuse în cauză de către Curtea de Apel Bucureşti, şi anume: prin încheierea de şedinţă nr. 131 şi autorizaţia nr. 128 din data de 12.04.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 18.04.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 23.04.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 09.05.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 16.05.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 27.05.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 04.06.2013; prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 17.06.2013; precum şi prin încheierea de şedinţă şi autorizaţia din data de 09.07.2013; procesele-verbale de identificare a utilizatorilor unor posturi telefonice; procesele-verbale de identificare a utilizatorilor unor posturi telefonice; procesele-verbale de identificare a locuinţelor făptuitorilor; procesele-verbale de identificare a anumitor dosare înregistrate pe rolul instanţelor de judecată şi fotocopiile unora dintre acestea, procesele-verbale de supraveghere operativă a făptuitorilor; declaraţiile denunţătorilor Q., R.

şi S., precum şi a martorilor cu identitate protejată "T." şi "U."; declaraţiile martorilor V., S., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., Q., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD.,EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT. şi UUUU.; procesele-verbale şi declaraţiile investigatorului sub acoperire VVVV.; procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor care au compus sumele de bani pretinse şi primite de către făptuitoarea D., de la investigatorul sub acoperire VVVV.; procesele-verbale de ridicare de la denunţătoarea Q. a unor înscrisuri, atât în format întreg, cât şi fragmentat; ordonanţele de autorizare a folosirii unui investigator sub acoperire; planşele fotografice, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţiile învinuiţilor D., WWWW., O., XXXX., E. şi EE.

şi ale inculpaţilor YYYY., K. şi I.; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, privind detecţia comportamentului simulat, privind pe învinuita D.; rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică (grafoscopică şi dactiloscopică); procesul-verbal de ridicare, cf. art. 96 şi 97 C. proc. pen., a sumei de 400.000 euro de la învinuita D.; procesele-verbale privind predarea de înscrisuri de către martorii II., ZZZZ., învinuiţii E. şi AAAAA. şi de către inculpatul I.; procesele-verbale de conducere în teren; procesele-verbale de confruntare; documentele predate de S.C.

BBBBB. S.A.; documentele şi înscrisurile bancare; procesele-verbale de efectuare a percheziţiei informatice, suporţii optici pe care sunt înregistrate convorbirile telefonice şi cele purtate în mediul ambiental, interceptate în baza autorizaţiilor emise de către Curtea de Apel Bucureşti," sunt de natură să atragă incompatibilitatea domnului judecător care şi-a exprimat părerea cu privire la vinovăţia inculpatei A., statuând asupra vinovăţiei acesteia, iar acesta a participat şi la judecata apelurilor, inclusiv al inculpatei, reanalizând din nou ansamblul probator asupra căruia şi-a exprimat părerea cu privire la faptele comise şi a constatat vinovăţia acesteia.

De asemenea, domnul judecător a analizat împreună cu ceilalţi membrii ai completului de judecată şi cea de-a doua condiţie referitoare la "pericolul pentru ordinea publică", pe care a considerat-o ca fiind îndeplinită prin constatări exprese ca cele evidenţiate în motivare şi anume "inculpaţii A.,.. împreună, s-au folosit de sistemul judiciar pentru a obţine foloase materiale nejustificate şi pentru a împiedica buna administrare a justiţiei şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni aspect de natură să genereze o stare de neîncredere în actul de înfăptuire a justiţiei penale în rândul opiniei publice, având în vedere şi amploarea îngrijorătoare a faptelor de acest fel cu consecinţe deosebite asupra încrederii în corectitudinea instituţiilor judiciare şi impactul negativ al faptelor de corupţie în rândul cetăţenilor, gravitate extremă a acestor fapte fiind de natură să ateste pericolul concret pentru ordinea publică.

De asemenea, cu privire la existenţa pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor se constată, pe baza materialului probator administrat până în prezent că acesta nu s-a diminuat şi nici nu s-a schimbat de la data luării măsurii arestării preventive şi până în prezent.

Referitor la solicitarea inculpaţilor de a se ţine seama de circumstanţele lor personale care le sunt favorabile, Înalta Curte apreciază că într-adevăr, acestea trebuie avute în vedere la evaluarea măsurii procesuale celei mai potrivite pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, dar astfel de circumstanţe nu determină prin ele însele o punere în libertate, care nu este oportună, în raport de criteriile analizate anterior şi de stadiul în care se află urmărirea penală.

De altfel, toate circumstanţele personale la care au făcut referire inculpaţii nu constituie elemente noi,m care să nu fi fost avute în vedere la luarea, respectiv prelungirea măsurii arestării preventive a acestora:în cazul inculpatei A. împrejurarea că are o carieră juridică îndelungată, că nu este cunoscută cu antecedente penale, că are o familie şi este integrată în societate…"

Aşadar, domnul judecător F. a făcut un examen asupra materialul probator administrat, în raport, cu cele două condiţii ale măsurii preventive, ceea ce echivalează cu pronunţarea asupra vinovăţiei inculpatei A. şi s-a aflat într-o stare de incompatibilitate, în condiţiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ionuţ Laurenţiu Tudor contra României.

Astfel, în raport, cu cele mai sus menţionate, considerăm că în contextul cauzei şi cel de-al doilea caz de incompatibilitate, invocat de contestatoarea inculpată A., respectiv art. 64 alin. (1), lit. f) din C. proc. pen. cu referire la art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale este incident, domnul judecător F. participând şi la judecarea apelurilor, în care a reanalizat materialul probator şi prin soluţia în apel a condamnat-o pe inculpată în condiţiile arătate, ceea ce atrage incidenţa cazului de contestaţie în anulare invocat, respectiv art. 426 lit. d) teza a II-a din C. proc. pen., fiind nerespectate dispoziţiile legale privind compunerea completului de judecată, în apel, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei pronunţate.

Faţă de considerentele opiniei separate exprimate, considerăm că se impunea admiterea contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 242/A din 02 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi rejudecarea apelurilor.