Annulment appeal rejected; bribery and influence-peddling conviction stands

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015 s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015 (1400/2015).

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie în pedepsele componente:

- 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

- sporul de 1 an închisoare.

S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 290 alin. (5) C. pen., cu referire la confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 70 euro.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 130 lei, s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a constatat că prin sentinţa penală nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1), lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

S-a menţinut măsura controlului judiciar aplicată inculpatului.

S-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestului preventiv de la 21 ianuarie 2015, la 10 iulie 2015.

În baza art. 290 alin. (5) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 70 EUR.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 EUR.

S-au menţinut măsurile asiguratorii luate prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurator a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie din data de 2.03.2014.

A fost obligat inculpatul la plata a 102.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A.

a. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa pentru următoarele motive:

- greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului

Instanţa de fond nu a atribuit semnificaţia cuvenită şi nu a evaluat corespunzător criteriile de individualizare prev.de art. 74 C. pen. Gravitatea faptelor săvârşite de inculpat rezidă din limitele de pedeapsă, dar şi din conţinutul concret al faptelor săvârşite de inculpate, ţinând cont de calitatea sa de magistrat, care presupune standard înalte de conduită, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei. În opinia Parchetului, pedepsele aplicate trebuie, totodată, adecvate şi în raport cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate şi cu şansa de reeducare pe care o prezintă.

- greşita confiscare a unei sume mai mici (2.500 de euro) în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă

Concluzia instanţei de fond, care a reţinut doar o parte din activităţile expuse în rechizitoriu ca şi conţinut al infracţiunii de trafic de influenţă este în dezacord cu materialul probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorilor B., C., D., E., precum şi convorbirile telefonice purtate între martorii C. şi E.

- omisiunea interzicerii dreptului prev.de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară

b. Inculpatul A. a criticat sentinţa pentru următoarele motive:

- hotărârea instanţei de fond este nemotivată

În cuprinsul hotărârii nu sunt analizate toate probele administrate în cauză şi nici probele înlăturate, nu se regăseşte o analiză a elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, nu sunt stabilite data şi locul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, nu este motivată menţinerea măsurii sechestrului asigurator şi nici cuantumul cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat inculpatul.

- hotărârea de condamnare a inculpatului a fost pronunţată pe baza unor probe obţinute în mod nelegal (interceptări ale unor convorbiri telefonice, înregistrări audio-video ambientale), care sunt lovite de nulitate prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016

Înregistrarea ambientală din 4.11.2014 a fost contestată atât sub aspectul conţinutului, cât şi al mijloacelor cu care aceasta a fost făcută.

- soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită este bazată pe susţinerile martorei F. făcute în faza de urmărire penală, care nu au fost verificate în şedinţă publică, nemijlocit şi contradictoriu, în condiţiile în care martora nu a fost audiată în faza de judecată;

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită

Nu a existat o promisiune reală şi certă din partea inculpatului în sensul de a o asigura pe martora F. că fiul ei va fi admis în profesia de notar, prin fraudarea examenului. Întâlnirea din 4.11.2014 a avut loc la iniţiativa martorei, iar conţinutul convorbirii purtate între cei doi a fost ignorat de instanţa de fond. Inculpatul nu avea posibilitatea reală de a promite asemenea foloase, întrucât nu exercita o funcţie în care să aibă îndatoriri de serviciu sau competenţe în materia examenului de acces în profesia de notar stagiar.

Instanţa de fond a modificat parţial obiectul judecăţii, reţinând o altă variantă normativă a infracţiunii de dare de mită, respectiv aceea de ofertă de foloase.

În realitate, inculpatul şi-a arătat disponibilitatea de a identifica şi comunica fostei sale colege informaţii privind locurile care urmau să fie scoase la concurs în anul următor şi la localizarea camerei notariale în care concurenţa este mai mică, toate acestea fiind informaţii publice oferite martorei în virtutea unei relaţii de prietenie, ca un sprijin moral, de încurajare şi solidaritate.

În ce priveşte perechea de pantofi în valoare de 70 de euro, aceasta nu a reprezentat un folos necuvenit, în condiţiile în care martora F. a achitat soţiei inculpatului contravaloarea acestui articol de încălţăminte în cadrul întâlnirii din 13.01.2015.

Inculpatul a susţinut că nu s-a dovedit că în schimbul pretinsei promisiuni de ajutor, inculpatul ar fi solicitat martorei F. să îl sprijine pentru obţinerea unei hotărâri favorabile în dosarul nr. x/2012; conform apărării inculpatul nu doar că nu a cerut, dar a respins categoric şi în mod repetat orice ajutor din partea martorei, având convingerea certă că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu era pe deplin dovedit. Inculpatul nu a luat legătura direct cu membrii completului de judecată, iar hotărârea pronunţată nu a fost rezultatul unor influenţe exercitate de inculpat prin intermediul martorei F..

- soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă este bazată doar pe declaraţiile denunţătorului B., deşi acesta era lipsit de credibilitate prin declaraţiile contradictorii date în faţa organelor judiciare

Între inculpat şi denunţător nu există convorbiri telefonice, iar din vara anului 2014 întâlnirile dintre cei doi au fost întâmplătoare.

În opinia inculpatului, faţă de denunţător nu putea fi incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 292 alin. (2) C. pen., întrucât organele de urmărire penală fuseseră anterior sesizate cu privire la această faptă.

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă

În cauză nu s-a dovedit că inculpatul ar avea vreo influenţă reală sau imaginară sau că a lăsat să se creadă că are o asemenea influenţă asupra completului de judecată de la Curtea de Apel Constanţa, chiar şi în condiţiile în care inculpatul a deţinut o scurtă perioadă de timp calitatea de secretar de stat în Ministerul Justiţiei.

Efectuarea unei expertize contabile s-a datorat motivării diferite a cererii faţă de cele susţinute anterior, iar nu pretinsei influenţe a inculpatului.

În cauză, noua cerinţă impusă de textul incriminator din C. pen. în vigoare, care presupune garantarea de către făptuitor a reuşitei intervenţiei, nu este dovedită în cauză.

Foloasele patrimoniale, constând în plata unei cazări şi a două partide de vânătoare nu au avut caracter necuvenit, întrucât au fost achitate de inculpat.

- greşita reţinere a disp.art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000

La data la care se pretinde că s-a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, inculpatul era suspendat din funcţia de judecător.

În faza apelului au fost audiaţi apelantul inculpat A., precum şi martorii B., C., E., D., G., F., H. şi I.

La solicitarea inculpatului a fost emisă o adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie pentru a se comunica organul care a pus în executare autorizaţiile, respectiv mandatele de supraveghere tehnică emise în faza de urmărire penală, răspunsul fiind înaintat şi ataşat la dosar .

De asemenea, la solicitarea inculpatului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a înaintat înregistrări ale unor convorbiri purtate între soţia inculpatului J. şi martora F., a căror copiere a fost ulterior încuviinţată de instanţa de apel .

Prin încheierea din 7 iunie 2017 a fost admisă cererea inculpatului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţie de neconstituţionalitate a disp.art. 290 alin. (1) C. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că ambele apeluri sunt întemeiate, pentru următoarele considerente.

a. în ce priveşte critica inculpatului referitoare la nemotivarea hotărârii atacate

Potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., expunerea, ca parte a hotărârii judecătoreşti, trebuie să cuprindă:

- datele privind identitatea părţilor;

- descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

- motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;

- arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

În ce priveşte motivarea unei hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel a reţinut că în cauza Boldea împotriva României din 15.02.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că " (…) dacă art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citată mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. Mai mult, instanţa trebuie să ţină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în instanţă şi de diferenţele existente în statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentare şi redactare a sentinţelor şi deciziilor. De aceea, problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citată mai sus, § 29).

În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, citată mai sus, § 60)."

Contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că hotărârea instanţei de fond este motivată atât în fapt, cât şi în drept, astfel încât critica formulată este nefondată.

În acest context, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut propria situaţie de fapt şi a analizat atât probatoriul care a stat la baza soluţiei adoptate cu privire la fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii, cât şi apărările formulate de inculpat pe fondul cauzei.

Împrejurarea că analiza probatoriului şi a apărărilor inculpatului nu este prezentată ulterior reţinerii situaţiei de fapt şi distinct de aceasta, nu poate conduce la concluzia nemotivării hotărârii judecătoreşti, fiind o chestiune care ţine de modul propriu în care judecătorul fondului, în deplin acord cu legea internă, dar şi cu jurisprudenţa CEDO, a înţeles să motiveze hotărârea atacată.

În ce priveşte nemotivarea menţinerii măsurilor asigurătorii, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a constatat prin sentinţa apelată s-a dispus confiscarea unor sume de bani reprezentând contravaloarea bunului dat cu titlu de mită, respectiv a serviciilor primite de inculpat ca preţ al influenţei traficate, astfel încât menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse în faza de urmărire penală era necesară, câtă vreme potrivit art. 249 C. proc. pen. acestea se iau, între altele, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Contrar celor susţinute de inculpat, instanţa de fond a motivat menţinerea măsurilor asigurătorii, prin raportare la sumele pentru care s-a dispus confiscarea, dar şi la soluţia de disjungere dispusă prin actul de sesizare cu privire la alte infracţiuni de corupţie care privesc persoana inculpatului.

În ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că, potrivit art. 274 C. proc. pen., în caz de condamnare inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. În condiţiile în care legea nu prevede criterii privind modul de stabilire a cheltuielilor efectuate de stat cu ocazia desfăşurării procesului penal, determinarea cuantumului acestora se face de organul judiciar corespunzător în urma unei aprecieri echitabile a costurilor pe care le-a presupus activitatea judiciară specifică desfăşurată în fiecare etapă procesuală.

Astfel, în faza de judecată, cuantumul cheltuielilor judiciare este stabilit de instanţa de fond în raport de cheltuielile judiciare efectuate de stat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, în funcţie de actele procedurale efectuate.

În speţă, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 102.000 lei cheltuieli judiciare către stat, instanţa de fond arătând în cuprinsul hotărârii că a luat în considerare inclusiv cheltuielile judecare efectuate în faza de urmărire penală, menţionate la fila 84 din rechizitoriu (100.000 lei), astfel încât susţinerile inculpatului nu sunt întemeiate.

b. în ce priveşte critica inculpatului referitoare la caracterul nelegal al interceptărilor convorbirilor telefonice şi a înregistrărilor audio-video ambientale

Inculpatul A. a fost trimis în judecată în prezenta cauză printr-un rechizitoriu întocmit în 20.04.2015, aşadar după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. (la 1.02.2014).

În aceste condiţii, mai înainte de a se începe propriu-zis faza de judecată în primă instanţă, cauza a parcurs faza camerei preliminare, ce are ca obiect, între altele, şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin urmare, eventualele critici referitoare la nelegalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio-video, ca procedee probatorii concretizate în transcrierile convorbirilor purtate de inculpat cu terţe persoane, mai exact în procesele-verbale de redare aflate la dosarul de urmărire penală, puteau fi formulate exclusiv în cadrul camerei preliminare, iar nu şi ulterior pe parcursul judecăţii. Raţiunea instituirii acestei faze prealabile judecăţii în primă instanţă a constat în necesitatea de a statua cu titlu preliminar şi definitiv asupra legalităţii desfăşurării urmăririi penale în cauza dedusă judecăţii, evitându-se astfel repunerea în discuţie în diferite faze procesuale ulterioare (judecată în fond şi în căile de atac) a unor chestiuni anterioare, care nu mai aveau legătură cu stadiul în care cauza se găsea şi care, prin soluţia pusă în discuţie (de multe ori fiind vorba despre restituirea cauzei la procuror), făceau inutilă judecata desfăşurată până la acel moment procesual.

În speţă, inculpatul a invocat în faţa instanţei de apel nelegalitatea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice ori purtate în mediu ambiental, invocându-se decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16.02.2016 pronunţată şi publicată ulterior finalizării fazei camerei preliminare (prin încheierea nr. 1352 din 6.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă ca nefondată contestaţia inculpatului împotriva încheierii prin care Curtea de Apel a respins cererile şi excepţiile formulate de acesta şi a dispus începerea judecăţii).

Prin decizia sus-amintită, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a constatat că în faza camerei preliminare inculpatul a invocat nelegalitatea interceptărilor şi a înregistrărilor efectuate în cauză, susţinând între altele, că "nu există nici un act procedural care să constate efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate (…) de către organele competente funcţional şi material să administreze acest mijloc de probă" şi că din cuprinsul proceselor-verbale de redare şi a mandatelor de supraveghere tehnică nu rezultă "cine sunt persoanele care au pus în executare activitatea de supraveghere tehnică", cu referire la Serviciul tehnic din cadrul D.N.A sau la S.R.I.

Mai mult, invocând dispoziţiile art. 102 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a solicitat judecătorului de cameră preliminară să constate că "în prezenta cauză nu pot fi folosite probele constând în datele rezultate din convorbirile telefonice, precum şi din mesajele tip SMS interceptate şi înregistrate nelegal".

Ulterior, în faţa instanţei de apel, invocând decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, inculpatul a invocat nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate în cauză, întrucât acestea au fost efectuate de organe specializate necompetente material, iar nu de către procuror personal sau de organul de cercetare penală delegat de acesta.

Aşa cum a rezultat din precizările D.N.A. făcute în urma unei adrese emise de instanţa de apel la cererea inculpatului, cvasitotalitatea autorizaţiilor (emise conform 91<SUP>1</SUP> din C. proc. pen. anterior) şi a mandatelor de supraveghere tehnică (emise conform art. 140 din C. proc. pen. în vigoare) au fost puse în aplicare chiar de D.N.A., prin propriul Serviciu tehnic, atât în ce priveşte interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, cât şi a redării acestora în procese-verbale, nefiind incidentă astfel decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016.

În ce priveşte convorbirea purtată de inculpat în mediu ambiental în data de 04.11.2014, aceasta a fost interceptată şi înregistrată autorizat cu sprijinul tehnic al S.R.I., constând în amplasarea tehnicii de înregistrare conform indicaţiilor procurorului de caz, pentru ca ulterior procesul-verbal de redare a convorbirii respective, ce constituie mijloc de probă, să fie întocmit de organul de urmărire penală.

Inculpatul nu a arătat în ce a constat vătămarea care i s-a adus prin implicarea S.R.I. (în limitele menţionate anterior) în această activitate, în condiţiile în care în declaraţia dată în faţa instanţei de apel inculpatul a recunoscut că discuţia purtată cu martora F. "a fost redată aproape integral în actele dosarului", că " în proporţie însemnată transcrierea convorbirii care se află la dosar corespunde realităţii", aspecte confirmate de martora F., care a declarat în faţa instanţei de apel că discuţia redată la dosar reflectă în mod fidel realitatea. În privinţa aşa-ziselor neregularităţi invocate de inculpat, acestea au în vedere lipsa unor pasaje din respectiva convorbire, considerate nerelevante de procurorul de caz (constând pe de o parte în explicaţii date martorei cu privire la modul în care funcţionează aparatura, mai înainte de întâlnirea cu inculpatul, iar pe de altă parte în amănunte regăsite în discuţie referitoare la examenul de notar), aspecte care nu au nicio legătură cu sprijinul tehnic (amplasarea aparaturii de înregistrare) dat de S.R.I.

Prin urmare, acest motiv de apel formulat de inculpat nu poate fi primit, susţinerile sale fiind nefondate.

c. în privinţa criticilor inculpatului referitoare la soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită constând în aceea că, în ziua de 4.11.2014 a promis numitei F., judecător la Tribunalul Bistriţa care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluţionare un dosar civil al soţiei inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin fraudarea acestuia, în schimbul unei soluţii favorabile în dosarul civil.

Prin apelul declarat în cauză inculpatul a contestat soluţia de condamnare, atât sub aspectul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de dare de mită, cât şi sub aspectul probatoriului avut în vedere la pronunţarea acesteia.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte a analizat anterior criticile inculpatului referitoare la înregistrările unor convorbiri telefonice sau purtate în mediu ambiental, cele din urmă constând de fapt în discuţia purtată de inculpat şi martora F. în ziua de 04.11.2014.

Spre deosebire de prima instanţă, în apel, Înalta Curte a procedat la audierea directă şi nemijlocită în calitate de martor a numitei F., considerând că dispoziţiile art. 118 din C. proc. pen. nu se opun unei asemenea măsuri, ci reglementează imposibilitatea folosirii împotriva sa (iar nu a altei persoane) a declaraţiei dată de martorul care, anterior sau ulterior, a avut/va avea calitatea de suspect sau inculpat. Fiind audiată de instanţa de apel, martora F. a recunoscut că transcrierea aflată la dosar reflectă cu fidelitate realitatea discuţiei din 4.11.2014 sub toate aspectele (conţinut, tonalitatea vocii fiecărui interlocutor şi termenii folosiţi). Martora F. a încercat să bagatelizeze prima parte a discuţiei purtate cu inculpatul pe tema examenului de notar stagiar, arătând că nu a urmărit să obţină de la inculpat admiterea în profesia de notar a fiului său, afirmaţie explicabilă prin interesul martorei de a nu se autoincrimina (chiar dacă ea beneficiază de protecţia legii, în condiţiile menţionate anterior):

"Ştiam că admiterea la examenul de notar se face pe relaţii şi influenţe, în condiţiile în care prima probă era cea orală, eliminatorie, nesupusă contestaţiei şi avea o pondere de 50 la sută din media finală. Nu am urmărit să obţin de la inculpat admiterea în notariat a fiului meu. Din punctul meu de vedere, ceea ce am discutat cu inculpatul pe tema examenului de notar sunt nişte nimicuri, atâta timp cât ele nu conţin o ofertă şi o acceptare a ofertei în termeni la fel de clari".

La rândul său, inculpatul nu a negat convorbirea avută cu martora F., însă a susţinut că el doar a ascultat-o şi a încurajat-o, în condiţiile în care oricum nu putea să o ajute în vreun fel prin prisma atribuţiilor pe care le avea în Ministerul Justiţiei:

"Discuţia era despre examenul de intrare în profesie, ca notar stagiar, în organizarea căruia Ministerul Justiţiei nu are nicio atribuţie (…). Practic, eu doar am ascultat-o şi am încurajat-o pe ideea de a participa în altă Cameră decât una din centrele mari, gen Bucureşti sau Cluj, unde candidaţii erau mai bine pregătiţi şi concurenţa mai mare. Ea m-a întrebat dacă cunosc un preşedinte de Cameră, însă eu nu i-am dat vreun răspuns, practic eu neintervenind în discuţie".

Analizând discuţia din 04.11.2014, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a constatat, mai întâi, că aceasta are două părţi distincte, corespunzătoare interesului fiecărui protagonist: pe de o parte interesul martorei F. referitor la promovarea de către fiul său a viitorului examen de notar stagiar, iar pe de altă parte interesul inculpatului de a obţine o soluţie favorabilă în dosarul civil în care soţia sa avea calitate de parte şi care fusese repartizat completului de judecată din care făcea parte şi martora F..

În ce priveşte prima parte a convorbirii, conduita inculpatului nu a fost una pasivă, aşa cum a încercat acesta să acrediteze în faţa instanţei de apel. Dimpotrivă, din conţinutul acesteia rezultă că inculpatul era la curent cu modul în care se desfăşurase examenul pentru notarii stagiari la care participase fiul martorei F., dintr-o altă sursă decât relatarea acesteia. Esenţial pentru discuţia purtată între cei doi este concluzia la care aceştia au ajuns, anume aceea că admiterea la examenul pentru notari stagiari se face pe relaţii şi influenţe, aspect confirmat de martora F. în declaraţia dată în faţa instanţei de apel şi susţinută, de asemenea, de martorele G. şi H. în declaraţiile date în faţa aceleiaşi instanţe.

Ideea că promovarea examenului de notari stagiari se face pe relaţii şi influenţe, nu a reprezentat doar o simplă concluzie a discuţiei purtate între inculpat şi martora F., ci şi cheia rezolvării în viitor a problemei de care aceasta era direct interesată, respectiv accederea fiului său în profesia de notar, ca stagiar.

În acest sens, inculpatul a expus foarte clar modul în care trebuia procedat în continuare, rezultând fără dubii contribuţia sa viitoare în rezolvarea acestei probleme, respectiv prin exercitarea unei influenţe, în mod direct (în calitatea sa de secretar de stat, funcţie pe care era foarte posibil să o ocupe din nou, potrivit susţinerilor sale) sau prin intermediul unui terţ. Din conversaţiile purtate a rezultat pe de o parte atât interesul martorei F. de a rezolva, prin folosirea influenţei, problema admiterii fiului ei la următorul examen pentru notari stagiari ("Cineva s-a interesat unde se mai poate merge. Şi s-ar putea interveni într-un singur loc, în prealabil cu…"), cât şi întrebarea repetată adresată inculpatului privind implicarea sa în rezolvarea, în această modalitate, a problemei martorei F. ("spune-mi tu cum facem", "O poţi face tu fără niciun fel de problemeş").

În consecinţă, susţinerile făcute de martora F. în faţa instanţei de apel, explicabile probabil prin dorinţa sa de a nu se autoincrimina, potrivit cărora nu a existat o înţelegere cu inculpatul şi nu a urmărit obţinerea de la acesta a admiterii în notariat a fiului său, nu sunt adevărate.

Pe de altă parte, acelaşi dialog demonstrează fără dubiu disponibilitatea inculpatului de a se implica în rezolvarea pe căi ilicite a dorinţei martorei F. (admiterea fiului ei la examenul de notari stagiari), prin exercitarea influenţei direct sau indirect. Prin urmare, inculpatul nu doar că a fost de acord să o ajute pe martoră, ci a arătat şi modalitatea concretă în care acest ajutor se va materializa, având bine stabilit "traseul" de urmat.

Această conduită afirmată de inculpat echivalează cu o promisiune de exercitare în viitor a influenţei pentru rezolvarea problemei martorei F., adică a unui folos, faptă care este incriminată ca infracţiune de dare de mită, cu condiţia îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe impuse de textul incriminator.

În acest context, împrejurarea că inculpatul avea sau nu vreo atribuţie în legătură cu organizarea examenului de admitere în profesia de notar, este lipsită de relevanţă, căci autorul promisiunii de foloase, ca element material al infracţiunii de dare de mită, nu este circumstanţiat. În ce priveşte credibilitatea unei asemenea promisiuni, ea nu este o condiţie pentru existenţa infracţiunii, cu atât mai mult cu cât aceasta subzistă şi în ipoteza în care promisiunea nu a fost urmată de executare, fiind suficient faptul promiterii. Chiar şi aşa, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, deşi s-a ferit să afirme explicit că inculpatul putea favoriza promovarea examenului, martora F. a arătat că din punctul său de vedere acesta putea influenţa un asemenea examen, însă în sensul de a nu fi promovat, percepţie pe care martora şi-a format-o prin tangenţele acestuia, ca secretar de stat sau director la direcţia contencios din cadrul Ministerului Justiţiei, cu profesia de notar.

Concluzionând, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a constatat că inculpatul A. a promis martorei F. că îşi va exercita influenţa direct sau printr-o altă persoană pentru a asigura promovarea de către fiul martorei a viitorului examen pentru notari stagiari.

În ce priveşte cea de-a doua parte a convorbirii din 04.11.2014, aceasta s-a purtat aproape în exclusivitate pe tema dosarului civil pe care martora F. trebuia să-l soluţioneze într-un complet din care mai făceau parte martorele G. şi H., dosar având ca obiect recursul declarat de soţia inculpatului împotriva soluţiei nefavorabile a instanţei de fond.

În cadrul discuţiei, martora F. i-a relatat inculpatului opinia pe care martora G., în calitate de preşedinte al completului, o expusese până la acel moment şi care prefigura o soluţie defavorabilă soţiei inculpatului. La rândul său, inculpatul a încercat să o convingă pe martora F. despre justeţea pretenţiilor soţiei sale, cei doi analizând împreună situaţia de fapt din dosar şi aspectele de drept ale cauzei. În acest context, este real faptul că în mai multe rânduri inculpatul a cerut martorei F. ca împreună cu colegele sale să citească şi să dea soluţia din dosar, fiind convins că aceasta rezultă din actele dosarului, arătând că vrea să se dea o soluţie legală şi că nu are nevoie de ajutor de la nimeni. Cu alte cuvinte, inculpatul a cerut pronunţarea unei soluţii favorabile în dosarul civil în care soţia sa era recurentă, care în opinia sa îşi găsea pe deplin sprijin în probele aflate la dosar.

Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că infracţiunea de dare de mită nu are în vedere doar ipoteza unor foloase promise/oferite/date pentru neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu a celui mituit, ci ea subzistă şi în ipoteza în care aceste foloase au în vedere îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale acestuia. Din această perspectivă, împrejurarea că soluţia favorabilă solicitată implicit de inculpat (şi obţinută în final) era şi cea legală, nu are relevanţă pentru reţinerea infracţiunii de dare de mită, câtă vreme respectiva soluţie se află în directă legătură cu anumite foloase promise/oferite/date de mituitor judecătorului care a instrumentat cauza în care aceasta a fost pronunţată. Că această legătură a existat, o dovedeşte nu doar delimitarea strictă a celor două părţi ale discuţiei din 4.11.2014. Astfel, după ce s-a vorbit despre problema martorei, a cărei rezolvare depindea de conduita (ilicită) a inculpatului, cei doi au tratat problema acestuia din urmă (mai exact, a soţiei sale), a cărei rezolvare legală depindea de conduita martorei şi a colegelor sale. Împrejurarea că între cele două părţi ale discuţiei există o legătură, este demonstrată chiar de finalul convorbirii, când interlocutorii revin la chestiunea tratată iniţial (problema viitorului examen pentru notarii stagiari şi influenţa exercitată de inculpat, potrivit planului expus anterior), însă în egală măsură convin să ţină în continuare legătura permanent (în principal, cu referire la soluţionarea dosarului civil) exact prin soţia inculpatului, recurentă în cadrul acestuia.

De asemenea, instanţa de apel, a reţinut că în cauză nu este vorba doar despre încălcarea de către inculpat a interdicţiei expres prevăzută în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit căreia, în cauzele personale sau ale soţilor lor, magistraţilor "nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia." În realitate, discuţia purtată de inculpat şi martora F. concretizează o formă mai rafinată a corupţiei, aceea în care nu este vorba despre sume de bani date/primite, ci de "serviciu contra serviciu", cunoscută de altfel de ambii interlocutori şi cu care ambii par a fi de acord, fapt ce rezultă explicit din prima parte a dialogului, care se referă la "rezolvarea" examenului pentru notarii stagiari în beneficiul fiului martorei (Că lucrurile astea nu se fac pe bani, ci se fac prin influenţa majoră…trebuie să ai influenţă extraordinar de mare la un preşedinte al camerei, indiferent pe unde o fi…şi atunci, dacă ajungi la acel preşedinte şi el spune: Da, o fac,..că o faci pentru o chestie de prietenie, pe…P.O.:Da, da, pe obligaţie…I.C.:…da, pe obligaţie, ăăă, el îţi rezolvă. El îţi rezolvă lucrurile astea").

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că nu are relevanţă faptul că inculpatul nu s-a pronunţat "in terminis", explicit, în sensul că serviciul promis de el este în directă legătură cu serviciul pe care îl aştepta din partea martorei F., câtă vreme aceasta rezultă în mod subtil, dar neechivoc, potrivit celor expuse anterior, din conţinutul şi modalitatea în care s-a purtat convorbirea din 4.11.2014.

Împrejurarea că doar unul dintre "servicii", respectiv cel asumat de inculpat, este ilicit (influenţarea de către acesta a viitorului examen al fiului martorei, direct sau printr-o persoană interpusă), este lipsită de relevanţă pentru reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de dare de mită, în condiţiile în care "celălalt serviciu", în considerarea căruia inculpatul şi-a asumat promisiunea sus-arătată, consta în îndeplinirea de către martora F. a unei atribuţii de serviciu, dar şi în influenţarea de către aceasta a membrilor completului de judecată din care făcea parte, toate în sensul pronunţării unei soluţii favorabile soţiei inculpatului, fie ea şi în concordanţă cu probele dosarului şi cu practica completului respectiv. Această formă de corupţie, chiar dacă este poate mai puţin uzuală, nu este însă mai puţin socialmente periculoasă, fiind mai greu de probat, în condiţiile în care faptele nu privesc remunerarea bănească/materială a celui mituit (cum este îndeobşte situaţia în cazul infracţiunilor de corupţie), ci un alt folos promis/oferit/dat acestuia, constând într-un "serviciu" prestat de mituitor în beneficiul funcţionarului public ale cărui atribuţii sunt vizate de mituitor.

Prin urmare, contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte a reţinut că fapta acestuia care, în ziua de 4.11.2014 a promis numitei F., judecător la Tribunalul Bistriţa care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluţionare un dosar civil al soţiei inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin influenţa pe care şi-o va exercita, direct sau indirect, în schimbul obţinerii unei soluţii favorabile în respectivul dosar civil, eventual rezultată din probatoriul acestuia, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită pentru care a fost condamnat, astfel încât criticile formulate sunt nefondate.

d. în privinţa criticilor inculpatului referitoare la soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă

Contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte a constatat că probatoriul administrat în cauză demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate acestuia există, constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi au fost săvârşite de inculpat, cu amendamentul că valoarea foloaselor primite de inculpat este mai mică decât cea menţionată în actul de sesizare. Este necontestat faptul că inculpatul era la curent cu problemele penale ale martorului B., aspect recunoscut chiar de inculpat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, în care a arătat că în seara de 12.11.2013 la Sinaia martorul i-a povestit că are o problemă cu un dosar penal aflat în apel la Constanţa având ca obiect evaziune fiscală, dar că nu i-a cerut să intervină ori să-l ajute în vreun fel, fiind singura discuţie purtată pe această temă.

Înalta Curte, în apel, a constatat că vinovăţia inculpatului rezultă însă din declaraţiile martorilor B., C., E., D., procesele-verbale de redare a unor convorbiri telefonice şi înscrisurile emise de hotelurile K. din Sinaia şi L. din Mamaia. Din aceste mijloace de probă rezultă atât sprijinul promis de inculpat pentru obţinerea unei soluţii favorabile pentru martorul B. în dosarul penal pe care acesta îl avea la Curtea de Apel Constanţa, cât şi primirea de către inculpat a unor foloase din partea martorului, constând în contravaloarea unor partide de vânătoare şi a unui sejur la mare. Din această perspectivă, susţinerile inculpatului potrivit cărora soluţia de condamnare dispusă de instanţa de fond s-ar întemeia exclusiv pe declaraţiile lipsite de credibilitate ale martorului B. nu sunt întemeiate, căci susţinerile acestuia sunt confirmate de declaraţiile celorlalţi martori menţionaţi anterior (chiar dacă aceştia nu au avut o conduită constant sinceră) şi de convorbirile telefonice purtate îndeosebi între aceştia din urmă, precum şi de înscrisurile aflate la dosar.

Astfel, din declaraţiile martorului B. date atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii în fond şi apel rezultă nu doar faptul că inculpatul A. era la curent cu problemele judiciare ale martorului (mai exact, cu dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa în care acesta era cercetat pentru evaziune fiscală), ci şi împrejurarea că i-a promis că îl va ajuta pentru a obţine soluţia favorabilă dorită (achitare sau măcar o pedeapsă cu suspendare), prin intervenţia la judecătorii care instrumentau la acel moment cauza respectivă.

Inculpatul a făcut referire chiar la preşedintele completului de judecată (care la acea dată era şi preşedintele Curţii de Apel Constanţa, calitate în care avea legături cu Ministerul Justiţiei în cadrul căruia inculpatul era secretar de stat) şi i-a spus martorului B. "să stea liniştit", afirmaţie pe care acesta din urmă a interpretat-o în sensul că solicitarea sa adresată inculpatului de a-l ajuta în respectivul dosar se va rezolva. Mai mult, percepţia martorului că inculpatul avea o influenţă reală asupra judecătorilor care soluţionau cauza sa şi astfel va obţine o soluţie favorabilă pentru el a fost întărită în momentul în care, după o discuţie între inculpat şi martor, instanţa de judecată a admis o nouă cerere a acestuia de efectuare a unei expertize (în condiţiile în care o cerere similară fusese anterior respinsă). Potrivit martorului B., acesta a avut mai multe discuţii cu inculpatul pe tema dosarului său penal, însă în principal a ţinut legătura cu acesta prin intermediul martorului C., prieten de-al său, care de altfel le şi făcuse cunoştinţă celor doi în anul 2013. În privinţa acestui din urmă martor, chiar dacă el a încercat să ascundă adevărul în declaraţiile date în cauză (inclusiv în faţa instanţei de apel), arătând doar că inculpatul era la curent cu dosarul penal al martorului B. şi îi dădea sfaturi în legătură cu acesta, convorbirile telefonice purtate între martorii B. şi C., precum şi între acesta şi martorul E. demonstrează preocuparea tuturor privind implicarea inculpatului în rezolvarea problemelor legate de dosarul penal al martorului B.. S-au reţinut ca fiind relevante în acest sens convorbirile telefonice din datale de 17.03.2014, 19.03.2014, 24.03.2014, 25.03.2014 ora 10:25, 25.03.2014 ora 15:26, 29.05.2014.

Spre deosebire de martorul C., martorul E. a recunoscut că în toate convorbirile purtate între cei doi se folosea un limbaj codat, în realitate nefiind vorba despre probleme de sănătate, ci despre problemele penale ale martorului B., iar "doctorul" la care se face referire în aceleaşi convorbiri era persoana care trebuia să rezolve aceste probleme, respectiv inculpatul A. sau o persoană pe care acesta trebuia să o găsească şi care să acţioneze în acelaşi scop.

Martorul E. a mai arătat că martorul C. i-a solicitat să ia legătura cu inculpatul (în virtutea relaţiilor de prietenie în care se afla cu acesta), în contextul în care martorul C. era nemulţumit de implicarea inculpatului în rezolvarea problemelor penale ale martorului B., întrucât atunci când martorul C. discuta cu inculpatul, acesta îi spunea să stea liniştit, iar ulterior îl evita.

Înalta Curte, în apel, a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, nu are relevanţă dacă influenţa afirmată de făptuitor este una reală sau doar pretinsă, după cum este lipsit de importanţă dacă intervenţia în favoarea cumpărătorului de influenţă s-a produs sau nu.

În acest context, din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpatul a pretins că poate obţine o soluţie favorabilă pentru martorul B. prin intervenţia la judecătorii care instrumentau la acel moment cauza respectivă, neavând relevanţă dacă acesta a întreprins măsuri concrete în această direcţie. Nemulţumirea sau reproşurile legate de gradul de implicare a inculpatului în rezolvarea problemelor penale ale martorului B. nu pot conduce la concluzia nevinovăţiei inculpatului, în contextul în care cu ocazia discuţiilor avute atât cu acest martor, cât şi cu martorul C., el a încercat să-i liniştească cu privire la modul de soluţionare a dosarului penal. Or, dacă inculpatul nu ar fi pretins că poate obţine o soluţie favorabilă pentru martorul B., dacă atitudinea inculpatului ar fi fost una corectă, lipsită de orice echivoc, în sensul respingerii oricărei implicări în rezolvarea problemelor penale ale martorului B., discuţiile citate anterior nu ar mai fi avut loc sau ar fi avut un alt conţinut. Dimpotrivă, expresiile folosite de inculpat, redate ca atare de martorul C., de genul "toate sunt conform programului, facem, dregem, nu-i problemă", "garanţia este de mie la sută şi că nu ştiu ce…" sau "a zis să stau nu liniştit, foarte liniştit" conturează acea parte a conduitei inculpatului care întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, echivalând cu promisiunea acestuia de a face demersuri pe lângă membri completului de judecată pentru a pronunţa o soluţie favorabilă martorului B.. Este adevărat că din aceleaşi mijloace de probă rezultă preocuparea persoanelor menţionate anterior că inculpatul nu acţionează conform celor promise, însă împrejurarea că inculpatul s-a ţinut sau nu promisiune, că a intervenit sau nu efectiv pe lângă judecătorii cauzei este lipsită de relevanţă pentru reţinerea infracţiunii pentru care este cercetat. Mai mult, modalitatea codată în care aceste discuţii s-au purtat (cel puţin în parte) demonstrează că persoanele implicate erau conştiente de ilicitul situaţiei despre care vorbeau, respectiv obţinerea unei soluţii favorabile pentru martorul B. pe alte căi decât cele legale, ca efect al conduitei inculpatului, mai exact prin "cunoştinţe, relaţii" ale sale, la care acesta ar fi trebuit să apeleze.

Pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză demonstrează, contrar susţinerilor inculpatului, că acesta a primit foloase necuvenite din partea martorului B., constând în plata de către acesta a cazării şi a două partide de vânătoare la care inculpatul a participat, precum şi plata unui sejur la mare în perioada 29 mai-1 iunie 2014, aspecte care rezultă din declaraţiile martorilor B., D. şi C., coroborate cu înscrisurile aflate şi transcrierea convorbirilor telefonice din 29.05.2014 aflate la dosar.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă este legală şi temeinică, astfel încât criticile acestuia sub acest aspect sunt neîntemeiate. În acelaşi context al examinării criticilor inculpatului referitoare la soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curtea a analizat şi susţinerile acestuia ce pun în discuţie greşita reţinere a disp.art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu motivarea că, la data la care se pretinde că s-a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, inculpatul era suspendat din funcţia de judecător.

Potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, faptele de luare de mită sau de trafic de influenţă săvârşite de o persoană care este judecător sau procuror se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.

Înalta Curte a apreciat în apel că în cazul acestei variante agravate a infracţiunii de influenţă, autorul are calitatea de judecător sau procuror şi se prevalează de ea atunci când pretinde că are o influenţă asupra unui funcţionar public şi promite că-l va determina pe acesta să aibă acea conduită care să satisfacă cerinţele cumpărătorului de influenţă. Cu alte cuvinte, pentru reţinerea variantei agravate a infracţiunii de trafic de influenţă nu este suficient ca subiectul activ să aibă calitatea prevăzută de lege, ci este necesar ca el să o folosească în raportul său cu cumpărătorul de influenţă. Credibilitatea susţinerilor sale referitoare la influenţarea funcţionarului public în sensul dorit de cumpărătorul de influenţă derivă tocmai din această calitate afirmată de făptuitor, doar într-o asemenea ipoteză fiind justificată sancţionarea mai severă a infracţiunii de trafic influenţă. În caz contrar, s-ar ajunge la o răspundere penală agravată obiectivă, determinată de o anumită calitate a făptuitorului, independent de relevanţa acesteia în raport de fapta comisă.

În speţă, Înalta Curte a constatat pe de o parte că în perioada 2013-2014 când se reţine că a fost săvârşită infracţiunea de trafic de influenţă, inculpatul A. avea calitatea de secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei, funcţie pe care a ocupat-o ca urmare a detaşării sale de la Tribunalul Bistriţa Năsăud, unde activa ca judecător.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorului B. rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în vara anului 2013, iar în contextul în care a aflat că acesta este secretar de stat în Ministerul Justiţiei, a avut mai multe întâlniri cu el în care a discutat despre posibilitatea de a-l ajuta în legătură cu dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa în care martorul era cercetat pentru evaziune fiscală, în sensul obţinerii unei soluţii favorabile. Totodată, martorul a arătat că a perceput faptul că inculpatul avea o influenţă reală asupra judecătorilor, în condiţiile în care acesta i-a spus că "toţi vin la el la Minister şi au nevoie de el", inclusiv preşedintele completului de judecată din dosarul de la Curtea de Apel Constanţa, care era şi preşedintele instanţei, fapt de care s-a convins atunci când, după o discuţie cu inculpatul, i s-a admis o cerere de efectuare a unei expertize, deşi una similară fusese anterior respinsă.

Prin urmare, traficându-şi influenţa, inculpatul nu s-a prevalat de calitatea sa de judecător detaşat de la Tribunalul Bistriţa Năsăud, ci de aceea de secretar de stat în Ministerul Justiţiei, situaţie în care în sarcina sa nu poate fi reţinută varianta agravată a infracţiunii de trafic de influenţă prev.de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplic.art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Sub acest aspect, Înalta Curte a apreciat că apelul inculpatului este întemeiat şi a fost admis, fiind înlăturată aplicarea disp. art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

e. în privinţa criticilor Parchetului referitoare la individualizarea pedepselor

Analizând acest motiv de apel formulat de Parchet, Înalta Curte a reţinut mai întâi faptul că, urmare a înlăturării variantei agravate prevăzută de art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, se impune o nouă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, între limitele de pedeapsă prev.de art. 291 alin. (1) C. pen.

În acest context, chiar dacă în sarcina inculpatului nu poate fi reţinută varianta agravată a infracţiunii prevăzută de art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cuantumul pedepsei aplicată acestuia nu se impune a fi redus faţă de cel la care s-a orientat instanţa de fond, lucru care este posibil în condiţiile existenţei căii de atac a Parchetului care vizează între altele şi individualizarea pedepselor.

Chiar dacă inculpatul nu s-a folosit de calitatea sa judecător în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului nu se poate face abstracţie de pregătirea juridică superioară şi de profesia sa (inculpatul nu pierduse calitatea de judecător prin detaşarea sa la Ministerul Justiţiei), exclusiv din perspectiva conduitei pe care acesta era chemat să o aibă, de respectare a legii. Calitatea de judecător presupune o conduită exemplară în exercitarea profesiei, dar şi în afara ei, astfel încât încălcarea legii penale de către un magistrat, trebuie sancţionată aspru, chiar dacă aceasta nu are legătură cu profesia sa. Această concluzie se impune cu atât mai mult atunci când faptele imputate sunt unele de corupţie, inculpatul asumându-şi influenţarea actului de justiţie într-un dosar penal aflat pe rolul unei instanţe de judecată în schimbul unor foloase pe care şi le putea asigura prin veniturile îndestulătoare încasate legal în funcţia publică ocupată.

În egală măsură, nu se poate face abstracţie de persistenţa inculpatului în nesocotirea legii penale, în condiţiile în care traficarea influenţei s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp, după cum nu poate fi ignorată conduita sa procesuală. Din această perspectivă, procedând la o reindividualizare a pedepsei ca efect al reţinerii variantei tip a infracţiunii de trafic de influenţă, Curtea apreciază că reeducarea inculpatului nu se poate face prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special, astfel încât, ca urmare a admiterii apelului declarat de Parchet, inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru această infracţiune.

În ce priveşte pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a valorificat corespunzător criteriile de individualizare prevăzută de art. 74 C. pen., cuantumul acesteia, de 4 ani închisoare, reflectând în mod corespunzător gravitatea faptei comise şi circumstanţele personale ale inculpatului.

f. în ce priveşte critica Parchetului referitoare la confiscarea specială

Înalta Curte a constatat că această critică este circumscrisă exclusiv infracţiunii de trafic de influenţă, existând o deosebire între valoarea foloaselor menţionată în actul de sesizare (30.000 de euro, constând în contravaloarea unor partide de vânătoare, a unor sejururi la mare, plata unor servicii sexuale, a unui costum de vânătoare, precum şi suma de 30.000 de lei) şi cea considerată ca dovedită de instanţa de fond (2.500 de euro, constând în plata cazării şi a două partide de vânătoare, precum şi a unui sejur la mare).

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că probatoriul administrat în cauză, inclusiv în faza apelului, nu a confirmat valoarea foloaselor primite de inculpat ca preţ al influenţei traficate, menţionată în faza de urmărire penală, pentru diferenţa dintre această valoare şi suma confiscată de prima instanţă existând un dubiu care profită inculpatului. În acest sens, susţinerile martorului B. cu referire la valoarea foloaselor primite de inculpat în schimbul traficării influenţei nu sunt confirmate decât în parte de probatoriul administrat în cauză. Din acesta rezultă astfel că inculpatul a participat la 4 partide de vânătoare, însă doar două dintre acestea au presupus costuri care au fost suportate de martorul B. O primă vânătoare, singura la care au participat şi alte persoane decât inculpatul şi martorul D. (fiind vorba despre martorii B. şi C.) a avut loc în perioada 12-13.11.2013 la Sinaia, iar costurile acesteia (constând exclusiv din contravaloarea serviciilor hoteliere, în condiţiile în care nu s-a vânat nimic), în cuantum de 5.295 lei au fost suportate de martorul B., care a achitat factura emisă cu acest prilej şi aflată la dosarul cauzei, fapt confirmat de martorii B. şi D. La cea de-a doua vânătoare, care s-a desfăşurat după circa o lună, a participat doar inculpatul, ocazie cu care s-a vâna un mistreţ. Contrar susţinerilor făcute de martorul D. în faţa instanţei de apel, contravaloarea acestui trofeu, de circa 5.000 de lei, a fost suportată tot de martorul B., distinct de costurile celei dintâi vânători. Acest fapt rezultă de altfel chiar din declaraţiile martorului D. date în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond, dar şi din factura emisă la 14.11.2013 pentru prima vânătoare, care cuprinde menţiuni doar cu privire la serviciile hoteliere.

Prin urmare, suma de 5.295 lei reprezentând contravaloarea celei dintâi vânători (în fapt, a cazării) este distinctă de suma de 5.000 de lei reprezentând contravaloarea mistreţului vânat la cea de-a doua vânătoare, ambele sume fiind supuse confiscării.

În privinţa celorlalte două vânători, martorul D. a confirmat existenţa lor, însă acestea fie nu au presupus costuri (pentru că nu s-a vânat nimic şi nu a existat cazare), fie acestea nu au fost achitate de nimeni până la începerea cercetărilor penale (la cea dea-a patra vânătoare inculpatul a vânat un urs, nu a existat cazare, a fost emisă factură de martorul D. pe numele inculpatului, pe care nu i-a înmânat-o pentru că între timp acesta a fost arestat).

În ce priveşte suma de 1.620 reprezentând contravaloarea cazării inculpatului şi a unei persoane de sex feminin la hotelul L. din Mamaia în perioada 29.05-1.06.2014, aceasta a fost plătită de martorul B. prin intermediul uneia dintre societăţile comerciale care îi aparţineau, împrejurare dovedită atât de declaraţiile acestuia, cât şi de înscrisurile aflate la dosar.

În ce priveşte suma de 30.000 de lei presupus a fi fost înmânată inculpatului de către martorul B. în anul 2014, susţinerile acestuia din urmă nu au fost confirmate de martorul C., indicat ca fiind prezent la acea întâlnire . Împrejurarea că la percheziţia domiciliară efectuată în 20.01.2015 în locuinţa inculpatului s-au găsit sume mare de bani în valută (80.970 euro şi 966 dolari) nu poate conduce după sine la concluzia că acestea au legătură cu cei 30.000 de lei presupuşi a fi fost înmânaţi inculpatului în anul 2014 de martorul B., neexistând nicio probă în acest sens.

În ce priveşte contravaloarea unui costum de vânătoare acţionat de martorul D. pentru inculpat, probatoriul administrat în cauză nu dovedeşte că aceasta ar fi fost suportată de martorul B. În acest sens, susţinerile martorului B. potrivit cărora acesta ar fi plătit cu ordin de plată contravaloarea unui costum de vânătoare procurat inculpatului de martorul D. nu sunt confirmate nici cu înscrisuri, nici cu vreun alt mijloc de probă, fiind relevante în acest sens declaraţiile date în cauză de acesta din urmă. Astfel, în declaraţiile date în cauză (urmărire penală, fond şi apel), martorul D. a susţinut că a procurat un costum complet de vânătoare din Austria pentru care inculpatul a achitat cash suma de 1.200 de euro (sau echivalent în lei). În faţa instanţei de apel martorul a făcut referire şi la un al doilea costum de vânătoare procurat inculpatului de la o firmă din România, achitat parţial de inculpat (cu referire la bocanci), cu precizarea că în ce priveşte costumul propriu-zis, acesta a fost achitat anterior cash sau prin virament, iar doar în această ultimă ipoteză (plata prin virament) este posibil ca respectivul costum să fi fost achitat de martorul B., neexistând aşadar nicio certitudine în acest sens.

Concluzionând, în ce priveşte contravaloarea foloaselor primite de inculpat ca preţ al influenţei traficate, în mod corect prima instanţă a reţinut că aceasta are în vedere doar costurile primelor două partide de vânătoare şi plata cazării sejurului de la Mamaia, fiind vorba doar despre suma de 2.500 de euro confiscată prin sentinţa apelată.

În acelaşi context al confiscării speciale, dar şi al criticilor inculpatului vizând greşita condamnare pentru infracţiunea de dare de mită, Curtea constată ca fiind întemeiate susţinerile inculpatului cu referire la suma de 70 de euro reprezentând contravaloarea pantofilor M. cumpăraţi de soţia inculpatului la Roma şi remişi martorei F. Audiată în faţa instanţei de apel, martora F. a confirmat primirea bunului, precum şi faptul că nu a achitat contravaloarea lor, deşi a dorit acest lucru, menţionând că a crezut că gestul soţiei inculpatului de a-i cumpără acea pereche de pantofi este făcut din prietenie, fără legătură cu dosarul civil pe care îl soluţionase. Această susţinere a martorei trebuie apreciată în contextul relaţiilor existente între ea şi soţia inculpatului (relativ apropiate), dar şi a contextului în care a avut loc achiziţionarea bunului respectiv, martora confirmând că şi cu alte ocazii inculpatul i-a făcut astfel de servicii (în perioada în care fuseseră colegi), fiind sunată de la Roma de soţia inculpatului pentru a fi întrebată dacă doreşte să i se cumpere respectiva pereche de pantofi.

În aceste condiţii, neexistând alte mijloace de probă pe baza cărora să se stabilească o legătură indubitabilă între soluţionarea dosarului civil în care soţia inculpatului avea calitatea de parte şi primirea perechii de încălţăminte în valoare de 70 de euro, Curtea urmează a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 290 alin. (5) C. pen., cu referire la confiscarea de la inculpatul A. a sumei respective, consecutiv admiterii căii sale de atac.

Împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a formulat contestaţie în anulare condamnatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 05 martie 2018, fiind acordat termen de judecată, aleatoriu, la data de 17 aprilie 2018, când s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015. S-a fixat termen pentru soluţionarea contestaţiei în anulare la data de 12 iunie 2018, cu citarea contestatorului condamnat.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare formulată de condamnatul A., în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că în această etapă procesuală instanţa examinează dacă respectiva cale de atac (contestaţia în anulare) priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Analizând cererea de contestaţie în anulare formulată în cauză, Înalta Curte a constatat în etapa admisibilităţii în principiu că art. 431 alin. (2) C. proc. pen. prevede îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume aceea ca motivul pe care se sprijină contestaţia să fie dintre cele prevăzute la art. 426 din C. proc. pen. şi în sprijinul acesteia să se depună ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.

Declararea unui caz de contestaţie în anulare ca admisibil în principiu presupune nu numai invocarea motivului prevăzut de art. 426 C. proc. pen. de către partea interesată. Pentru a se putea trece la analiza temeiniciei contestaţiei în anulare, faza admisibilităţii în principiu presupune ca partea interesată să indice un motiv dintre cele prevăzute de lege şi să susţină cu argumente de drept şi de fapt temeiul invocat.

Contestatorul condamnat a invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen. (când instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau a existat un caz de incompatibilitate), susţinând că dovezile pe care se sprijină se află la dosarul cauzei, astfel că a fost îndeplintă cerinţa Codului de a fi indicat textul de lege şi probele pe care se sprijină contestaţia în anulare.

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II - a C. proc. pen. - când a existat un caz de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte lipsa de imparţialitate a unuia dintre judecătorii din apel, critică invocată de contestator în cauza de faţă, în baza dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a II - a C. proc. pen., Înalta Curte constată că lipsa de imparţialitate la care s-a făcut referire, întemeiată pe dispoziţiile art. 64 lit. f) C. proc. pen., se încadrează în cazul prevăzut de lege, cazul de contestaţie fiind motivat de contestatorul condamnat în concordanţă cu motivele de contestaţie, temeinicia motivelor invocate şi a probelor care susţin cazul de contestaţie în anulare urmând a fi analizată ulterior, la judecarea contestaţiei în anulare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen., a admis în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen pentru soluţionarea contestaţiei în anulare la data de 12 iunie 2018.

La termenul de judecată din data de 12 iunie 2018, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 286/2009, precum şi cu privire la contestaţia în anulare formulată de condamnat.

În dezbateri, contestatorul A., beneficiind de asistenţa juridică a unui apărător desemnat din oficiu, a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind modul de adoptare a Legii nr. 286/2009 (în ansamblul său), fiind încălcate dispoziţiile art. 114 şi art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie. În acest sens, a arătat că excepţia se referă la dispoziţii legale ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi care au legătură cu soluţionarea cauzei, autorul excepţiei fiind condamnat pentru dare de mită şi trafic de influenţă, fapte prevăzute de C. pen.

Referitor la menţiunea din cererea scrisă a condamnatului în sensul că excepţia de neconstituţionalitate se referă la dosarul nr. x/2018 având ca obiect recursul în casaţie declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, apărătorul desemnat din oficiu pentru a susţinut că reprezintă doar eroare materială.

Cu privire contestaţia în anulare formulată, a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, în temeiul art. 432 C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii şi fixarea unui termen pentru judecarea apelului. În acest sens, a invocat art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., existând un motiv de incompatibilitate, ce constă în nerespectarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., vizând suspiciunea rezonabilă că în cauză a fost afectată imparţialitatea unuia dintre judecătorii care a făcut parte din completul care a soluţionat apelul. Astfel, s-a încălcat art. 6 paragraf I teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil.

Susţinerile apărării sunt consemnate pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 286/2009, Înalta Curte constată următoarele:

Influenţa asupra cauzei depinde de aplicarea unor texte din C. proc. pen. (caracterul temeinic al contestaţiei în anulare), iar excepţia de neconstituţionalitate vizează C. pen.

Cu privire la condiţia care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, Înalta Curte a statuat că această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul (Decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză (Decizia nr. 55/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet de 5 judecători).

În cererea scrisă depusă la dosarul cauzei, contestatorul A. a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate constituindu-l modul de adoptare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. (în ansamblul său), fiind încălcate dispoziţiile art. 114 şi art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie. Autorul a arătat că excepţia se referă la dispoziţii legale ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi care au legătură cu soluţionarea cauzei, autorul excepţiei fiind condamnat pentru dare de mită şi trafic de influenţă, fapte prevăzute de C. pen.

Autorul excepţiei a susţinut că angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor. La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă sau atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. Acesta a solicitat a se observa că la data angajării răspunderii exista majoritate parlamentară. Adoptarea prin angajarea răspunderii devine inoportună, în opinia condamnatului, cu atât mai mult cu cât legea nu urma să intre în vigoare de îndată. De altfel, a arătat că legea a intrat în vigoare după aproape 4 ani, în februarie 2014. Chiar legea în cuprinsul ei conţinea dispoziţia de intrare în vigoare în termen de 12 luni de la publicarea în Monitorul Oficial, fiind necesară adoptarea unei alte legi de punere în aplicare. Aşadar, procedura nu era nici oportună şi nici urgentă. Lipsa procedurii parlamentare uzuale care implica dezbateri era benefică pentru formularea de amendamente dar şi pentru implicarea societăţii civile în politica penală.

În opinia autorului excepţiei, lipsa dezbaterilor parlamentare, lipsa posibilităţii de implicare a societăţii civile, a asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, a avocaţilor, a juriştilor a creat premisele unor grave lacune într-o lege atât de importantă, cum este C. pen. Aceste lacune şi erori a necesitat modificări ulterioare, chiar şi înainte de intrarea în vigoare, făcute prin Legea 187/2012, care trebuia să fie o lege de punere în aplicare a C. pen.

De asemenea, a susţinut că Guvernul nu a efectuat niciun impact financiar asupra bugetului general consolidat (nota de fundamentarea proiectului nu este completată), lipsa consultării publice, lipsa informărilor publice, lipsa măsurilor corelative adoptării unui nou C. pen., dar şi lipsa avizelor obligatorii prevăzute de lege.

În primul rând, Înalta Curte constată că în concluziile depuse la dosarul cauzei autorul excepţiei de neconstituţionalitate (condamnatul A.) face referire la dosarul nr. x/2018 având ca obiect recursul în casaţie declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Prin decizia nr. 128/RC din 16 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015, apreciindu-se că motivele invocate de recurent, bazate pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 12 C. proc. pen., nu sunt incidente în speţă.

Având în vedere că apărătorul din oficiu al condamnatului a susţinut că ar fi o eroare materială, respectiv menţiunea din cererea scrisă a condamnatului, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate se referă la dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, întrucât Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi decizia nr. 3991 din 9.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorii realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, întrucât verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 se constată că legea a cărei neconstituţionalitate se invocă este în vigoare, nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional, iar excepţia a fost invocată în cursul unui proces penal.

În ceea ce priveşte condiţia ca norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită în speţa de faţă a cărei soluţionare depinde de C. proc. pen. şi nu de C. pen., doar acesta din urmă fiind invocat de contestator şi făcând obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Legătura dintre norma ce face obiectul excepţiei şi cauză trebuie să fie determinantă în ceea ce priveşte soluţia ce urmează a se pronunţa. Altfel spus, legătura dintre excepţia invocată şi soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiilor legale de a căror neconstituţionalitate depinde soluţia ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii. Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii, acest lucru presupunând, pe de o parte, existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Autorul excepţiei apreciază că Legea nr. 286/2009 privind C. pen. (în ansamblul său) contravine dispoziţiile art. 114 şi art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, susţinând că modul de legiferare este neconstituţional pentru următoarele motive:

1. a fost eludată procedura parlamentară uzuală care implica dezbateri pentru formularea de amendamente,

2. lipsa implicării societăţii civile, a asociaţiilor profesionale de magistraţi, a avocaţilor şi juriştilor în politica penală.

3. Guvernul nu a efectuat niciun impact financiar asupra bugetului general consolidat (nota de fundamentarea proiectului nu este completată),

4. lipsa consultării publice, lipsa informărilor publice,

5. lipsa măsurilor corelative adoptării unui nou C. pen.,

6. lipsa avizelor obligatorii prevăzute de lege.

Art. 114 alin. (1):

"Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică general sau a unui proiect de lege".

Art. 1 alin. (3):

"România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului roman şi idealurile Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate".

Art. 1 alin. (4):

"Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Art. 1 alin. (5):

"În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că excepţia de neconstituţionalitate, ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe sau a unei dispoziţii legale dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei. Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă. În cauza de faţă instanţa examinează caracterul fondat al contestaţiei în anulare în raport de art. 426 lit. d) C. proc. pen. În consecinţă, neconstituţionalitatea C. pen. nu afectează situaţia contestatorului în această fază procesuală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată şi că autorul excepţiei nu a invocat o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci critici cu privire la activitatea de legiferare privind C. pen., cu privire la oportunitatea unui anumit mod de legiferare, respectiv cu privire la angajarea răspunderii Guvernului, dar nu a motivat care este interesul propriu al neconstituţionalităţii C. pen. în soluţionarea cauzei de faţă, respectiv ce influenţă are asupra temeinicei contestaţiei în anulare faptul că a fost eludată procedura parlamentară uzuală care implica dezbateri pentru formularea de amendamente, a lipsit implicarea societăţii civile, a asociaţiilor profesionale de magistraţi, a avocaţilor şi juriştilor în politica penală, Guvernul nu a efectuat niciun impact financiar asupra bugetului general consolidat (nota de fundamentarea proiectului nu este completată), a lipsit consultarea publice, au lipsit informărilor publice, au lipsit măsurile corelative adoptării unui nou C. pen. sau avizele obligatorii prevăzute de lege în elaborarea C. pen. Cauza prezentă presupune însă examinarea compatibilităţii acţiunii promovate de contestator cu normele C. proc. pen.

În concluzie, se constată lipsa legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, dată de faptul că s-a invocat neconstituţionalitatea C. pen., iar contestaţia în anulare de faţă care a fost declarată admisibilă depinde de texte din C. proc. pen. Astfel, că nu este îndeplinită condiţia cumulativă prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, neexistând o legătură între necesitatea pronunţării unei hotărâri de instanţa de contencios constituţional şi soluţionarea prezentei cauze penale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 286/2009.

Cu privire la contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa constată următoarele:

În cererea scrisă depusă la dosarul cauzei, contestatorul condamnat A. a susţinut că, analizând modul de soluţionare a apelului, a constatat că a existat un caz de incompatibilitate, respectiv cazul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. -"există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor este afectată", aspect ce atrage motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen. Judecarea apelului în condiţii de suspiciune rezonabilă cu privire la imparţialitatea judecătorilor reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1, teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 teza II din Carta drepturilor fundamentale a U.E. Contestatorul a susţinut că modul de desfăşurare a procesului penal în apel a reprezentat o încălcare a principiului egalităţii de arme, ce presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza, inclusiv probele. în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său.

În opinia contestatorului, elemente de lipsă a imparţialităţii ce rezultă din respingerea probelor relevante solicitate de apărare, cu încălcarea art. 100 alin. (4) C. proc. pen., făcând vorbire despre Hotărârea Secţiei pentru judecători în materie disciplinară nr. 24J din 07.10.2015 privind respingerea acţiunii disciplinare împotriva judecătoarelor care au făcut parte din completul de judecată care a soluţionat dosarul civil nr. x/2012 (pentru care s-a arătat de către acuzare că ar fi dat mită acestora pentru pronunţarea soluţie. În acest sens, contestatorul invocă practică judiciară (Decizia penală nr. 69/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Decizia penală nr. 1514/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti).

Alte probatorii care au fost respinse şi care prezentau relevanţă în cauză, în opinia contestatorului, sunt: Decizia civilă nr. 99/R din 22.04.2016 a Tribunalului Maramureş, dosar civil nr. x/2015 prin care s-a respins cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 286 din 04.12.2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud (decizia pentru care s-ar fi dat mita); declaraţia autentică notarială a martorului N. (partea adversă în dosarul civil) care recunoaşte temeinicia pretenţiilor civile din dosarul civil presupus influenţat; cererea apărării de a solicita de la D.N.A. înregistrarea discuţiilor telefonice dintre martora F. şi martora J. în condiţiile în care ambele erau sub mandate de supraveghere şi ambele au recunoscut existenţa convorbirilor din octombrie 2014 şi decembrie 2014; înscrisurile constând în email-uri dintre martorii B. şi I., deşi teza apărării şi unul din motivele de apel se întemeiau pe faptul că întâlnirile şi discuţiile dintre martorul B. şi inculpat au avut alt scop şi obiect, în condiţiile în care existenta email-urilor a fost recunoscută de ambii martori; cererea de efectuare a expertizei tehnice privind autenticitatea şi integritatea înregistrării ambientale din 04.11.2014. deşi aceasta a fost contestată de inculpat deoarece este incompletă şi efectuată cu aparatură neomologată care permite editarea.

Pe lângă acestea, contestatorul a arătat că instanţa a admis depunerea de înscrisuri de către D.N.A. nesolicitate şi neîncuviinţate, care nu au fost puse în discuţiile părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 351 alin. (2) C. proc. pen. (referindu-se la declaraţii luate martorilor F., G., J. şi E., în alte dosare penale. în condiţiile în care toţi aceşti martori au fost audiaţi în prezenta cauza, în condiţii de contradictorialitate).

Alte aspecte din care rezultă lipsa de imparţialitate a judecătorului rezultă din modul de aplicare a dispoziţiilor legale privind audierea martorilor, cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, dar şi modul de consemnare a declaraţiilor martorilor era favorabil acuzării şi nu conform relatării, cu încălcarea art. 123 alin. (1) şi art. 110 C. proc. pen.

O altă critică a contestatorului vizează faptul că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 5 C. proc. pen., privind aflarea adevărului, întrucât nu a solicitat dosarul penal nr. x/2010 a Curţii de Apel Constanţa pentru a verifica starea de fapt legată de modul în care s-a dispus efectuarea expertizei financiar contabile în cauză şi expertiza extrajudiciară care a stat la baza admiterii expertizei judiciare. Aceasta, în condiţiile în care preşedintele completului a respins întrebarea apărării adresată martorului B., legată de modul cum s-a admis expertiza cu motivarea că acest lucru se dovedeşte cu acte. De asemenea, contestatorul critică şi faptul că nu s-a făcut nicio verificare privind calitatea martorului B. faţă de S.C. O. S.R.L., reţinându-se fără nicio probă că aceasta este o societate "deţinută de martor". Din informaţiile de la Registrul Comerţului rezultă că martorul nu a avut nici calitatea de asociat şi nici cea de administrator în perioada 2013-2014. astfel că reţinerea instanţei este profund nereală. Instanţa nu a solicitat nicio dovadă de plată a facturii de 5.295 lei de la Sinaia şi nici a vreunui mistreţ împuşcat în decembrie 2013, deşi plata către persoane juridice se poate face doar pe bază de chitanţă sau documente bancare, care de altfel sunt proba plăţii şi sunt obligatorii. Nu a analizat deloc probele administrate în cursul urmăririi penale şi în fond, dar necontestate şi readministrate în apel. Nu a analizat deloc probele readministrate în apel cum sunt declaraţiile celor două judecătoare colege de complet, ale martorei F., respectiv H. şi G., declaraţia martorei P. (aşadar trei judecători în funcţie), dar nici a martorilor Q. şi R. (experţi judiciari), toţi declarând că niciodată nu au fost influenţaţi în activitatea lor de către contestator, cu atât mai puţin în speţa în discuţie.

Totodată, elemente de lipsă de imparţialitate, în opinia contestatorului condamnat rezultă din faptul că instanţa de apel nu a respectat deciziile Curţii Constituţionale, a înlăturat efectele obligatorii ale Deciziei nr. 51/2016 referitoare la obţinerea nelegală a unei probe concludente cum este înregistrarea ambientală din 04.11.2014, efectuată de organe necompetente material (S.R.I.), cu motivul că inculpatul nu a dovedit nicio vătămare. În acest sens, pe lângă motivele de nulitate absolută arătate în faţa instanţei, invocă şi Decizia nr. 302 din 4.05.2017 a Curţii Constituţionale din care rezultă că vătămarea este prezumată iuris et de iure, iar dovedirea acesteia ar echivala cu o veritabilă probatio diabolica şi implicit determină încălcarea dreptului la un proces echitabil (paragraful 62 al Deciziei).

De asemenea, contestatorul a susţinut că elemente de lipsă de imparţialitate rezultă din faptul că instanţa de apel nu a înlăturat probele obţinute nelegal, respectiv: convorbirile telefonice dintre martorii C. şi E. care sunt lovite de nulitate, pentru încălcarea competenţei materiale. Convorbirile telefonice menţionate sunt obţinute în alt dosar de urmărire penală şi mutate fără nicio procedură juridică în dosarul în care a fost condamnat. Înregistrarea convorbirii ambientale din 04.11.2014 efectuată de către S.R.I., aspect recunoscut chiar de către D.N.A. în adresa din 23.05.2017 către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aflată în dosarul cauzei. Declaraţia martorului B. este o probă obţinută nelegal deoarece această a făcut declaraţia în urma promisiunii (urmată de executare) de a i se aplica dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. pen. privind clauza de nepedepsire pentru cumpărare de influenţă; declaraţia martorului este evident nesinceră, fapt ce rezultă chiar din susţinerea în faţa instanţei - "nu am avut niciun beneficiu" în situaţia în care chiar în baza declaraţiei sale a beneficiat de clauza de nepedepsire.

Contestatorul a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel, deşi cea mai mare parte dintre acestea erau motive de nelegalitate, respectiv motivul referitor la încălcarea ari. 371 C. proc. pen. privind limitele judecăţii; motivul referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 403 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. referitor la indicarea probelor analizate, indicarea probelor înlăturate, motivarea înlăturării unor probe; motivul referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 403 lit. b) C. proc. pen. privind stabilirea timpului (datei) şi locului săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa imposibilităţii stabilirii competenţei instanţei după calitatea persoanei; motivul referitor la lipsa analizării elementelor constitutive ale infracţiunilor, inclusiv a laturii subiecte; motivul referitor la lipsa motivării necesităţii măsurilor asigurătorii.

Alte elemente de lipsă de imparţialitate rezultă din existenţa unor nelegalităţi prin omisiuni în dispozitivul Deciziei instanţei de apel, arătând că nu s-a dispus restituirea bunurilor/obiectelor ridicate cu ocazia perchiziţiei domiciliare, operând practic o confiscare nelegală, nu s-a dispus restituirea sumelor de bani ce reprezintă diferenţa dintre suma confiscată şi suma sechestrată, deşi aceste referiri sunt obligatorii potrivit art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., nu a stabilit data şi locul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, obligaţie ce rezultă din art. 403 lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, s-au aplicat pedepse complementare nelegale şi netemeinice, respectiv s-au aplicat pedepse complementare de 5 ani în condiţiile în care acestea sunt limitate de termenul de reabilitare la 4 ani, conform art. 166 lit. a) C. pen., (reabilitarea atrage încetarea interdicţiilor şi decăderilor). S-a aplicat pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. h) C. pen., respectiv dreptul de deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, fără nicio motivare şi legătură cu laptele din dosar (dare de mită, trafic de influenţă).

Totodată, a susţinut că s-au stabilit pedepsele fără trimitere la criteriile generale de individualizare ale pedepselor [prevăzute de art. 74 lit. b). c). d), f), g) C. pen.].

Contestatorul a mai susţinut încălcarea regulilor de bază de judecare a apelului, respectiv admiterea formală a apelului Parchetului doar pentru a putea justifica menţinerea pedepsei de 3 ani pentru trafic de influenţă.

În acelaşi timp, a arătat că s-a admis apelul şi în ce priveşte infracţiunea de dare de mită şi a fost înlăturat unui act material din conţinutul acesteia, respectiv remiterea de încălţăminte (s-a dispus şi înlăturarea confiscării a 70 de euro contravaloarea acestora). În aceste condiţii se impunea reindividualizarea pedepsei, aspect care nu s-a realizat în cauză. Mai mult, menţinerea aceleiaşi pedepse de 4 ani reprezintă o agravare a situaţiei în propriul apel, contrar art. 418 C. proc. pen.

A mai susţinut că s-a respins apelul referitor la cheltuielile judiciare motivat de faptul că nu există criterii de stabilire a acestora.

Totodată, a mai criticat, ca motiv de contestaţie în anulare ce ţine de lipsa de imparţialitate a judecătorilor care au soluţionat apelul, şi neanalizarea caracterului de răsplată sau nu a foloaselor în cazul traficului de influenţă, în condiţiile relaţiilor de prietenie dintre martorul B. şi inculpat (recunoscută de amândoi), dar şi a lipsei caracterului special al vreunei plăţi pentru inculpat. A susţinut că nu există caracterul de răsplată şi inculpatul nu a urmărit primirea unor foloase pentru a-şi trafica influenţa. În acest sens, a invocat practica Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care arată că nu există infracţiune în lipsa probelor care să indice că persoana a urmărit acest lucru (Decizia penală nr. 676/2013). Totodată, chiar şi existenţa dubiului cu privire la titlul ilicit cu care inculpatul ar 11 primit aceste foloase impun adoptarea unei soluţii de achitare (Decizia penală nr. 10/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Un ultim aspect criticat de contestator a vizat modul de administrare a probelor, modul de interpretare al acestora, dar şi modul de soluţionare a cauzei care demonstrează lipsă de imparţialitate ce are ca rezultat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii de arme.

Contestatorul condamnat a mai transmis o completare la contestaţia în anulare formulată, arătând că după înregistrarea contestaţiei, în spaţiul public şi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a apărut informaţia referitoare la existenţa unui protocol secret între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, care nu a fost desecretizat pentru a cunoaşte conţinutul acestuia, însă existenţa acestuia atrage o evidentă incompatibilitate cel puţin a preşedintelui de complet care a soluţionat apelul în dosarul penal nr. x/2015 Această incompatibilitate rezultă din faptul că preşedintele completului, a exercitat funcţia de vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi calitatea de şef al Structurii de securitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste aspecte, în opinia condamnatului, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat de art. 6 din C.E.D.O şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a U.E.

Examinând, pe fond, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, în raport cu motivele invocate, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate prin alte mijloace procedurale, fiind o cale de anulare, pentru vicii şi nulităţi relative la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

În susţinerea cazului de contestaţie în anulare invocat s-a arătat de către contestatorul condamnat A. că a existat un caz de incompatibilitate, respectiv cazul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. potrivit căruia există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, iar judecarea apelului în aceste condiţii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO şi art. 47 teza a II-a din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În opinia contestatorului această suspiciune de lipsă de imparţialitate ar rezulta din următoarele împrejurări: respingerea probelor relevante solicitate de apărare; modul de aplicare a dispoziţiilor legale privind audierea martorilor, cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, dar şi modul de consemnare a declaraţiilor martorilor care era favorabil acuzării şi nu conform relatării; instanţa de apel nu a respectat deciziile Curţii Constituţionale; instanţa de apel nu a înlăturat probele obţinute nelegal; instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel, deşi cea mai mare parte dintre acestea erau motive de nelegalitate; au existat omisiuni în dispozitivul deciziei penale pronunţate de instanţa de apel cu privire la restituirea bunurilor/obiectelor ridicate cu ocazia perchiziţiei domiciliare, operând practic o confiscare nelegală, nu s-a dispus restituirea sumelor de bani ce reprezintă diferenţa dintre suma confiscată şi suma sechestrată, nu s-a stabilit data şi locul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă; instanţa de apel a aplicat pedepse complementare nelegale şi netemeinice, respectiv s-au aplicat pedepse complementare de 5 ani în condiţiile în care acestea sunt limitate de termenul de reabilitare la 4 ani; s-au stabilit pedepsele fără trimitere la criteriile generale de individualizare ale pedepselor; instanţa de apel a încălcat regulile de bază de judecare a apelului; criticând în final şi modul de administrare a probelor, modul de interpretare al acestora, dar şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a II a C. proc. pen., invocate de contestator în susţinerea cererii, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când (...) a existat un caz de incompatibilitate.

Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 64 C. proc. pen., potrivit căruia:

(1) Judecătorul este incompatibil dacă:

judecătorul este incompatibil dacă:

a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;

b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din C. pen. cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c) a fost expert sau martor, în cauză;

d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;

e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;

f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din C. pen.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac (alin. (4) a fost modificat prin punctul 33. din Lege nr. 255/2013 începând cu 01.02.2014)

(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac (alin. (5) a fost introdus prin punctul 34. din Lege nr. 255/2013 începând cu 01.02.2014)

(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei (alin. (6) a fost introdus prin punctul 34 din Lege nr. 255/2013 începând cu 01.02.2014).

Analizând cauza, instanţa reţine că niciunul dintre aceste motive nu este incident. Motivele contestaţiei în anulare au în vedere modul în care s-a desfăşurat judecata în apel, contestatorul apreciind că procesul în integralitate a avut un caracter părtinitor.

Reţinerea existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen. poate fi invocată pe calea acestei căi extraordinare de atac în scopul garantării imparţialităţii instanţei şi a respectării dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, una dintre garanţiile procesului echitabil fiind accesul la un tribunal imparţial. Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces, jurisprudenţa instanţei de contencios european analizând imparţialitatea judecătorilor, atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv.

Astfel, în Hotararea De Cubber contra Belgiei, printre altele, se arată posibilitatea testării imparţialităţii în numeroase căi, fiind necesar a fi făcută o distincţie între o abordare subiectivă, referitoare la părerea personală a judecătorului şi o abordare obiectivă, în care să se aibă în vedere suficienţa garanţiilor pe care le poate oferi acesta. Sub raport subiectiv, se impune a se determina dacă părerile, convingerile personale ale unui judecător pot influenţa soluţionarea unei anumite cauze, imparţialitatea judecătorului fiind prezumată până la proba contrarie (cauzele Padovani contra Italiei, Wettstein contra Elveţiei). Ca probe contrarii, se pot avea în vedere, printre altele, ostilitatea sau reaua-intenţie manifestata de către judecător, din motive personale, convingerile intime ale acestuia. Sub aspect obiectiv trebuie analizat dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. Chiar şi aparenţele pot prezenta o anumită importanţă (De Cubber contra Belgiei; Meznaric contra Croaţiei).

Aceste principii sunt valorificate prin art. 64 din C. proc. pen. care enumeră strict cazurile în care judecătorul este incompatibil.

Bazându-se pe articolul 426 lit. d) teza a doua C. proc. pen., contestatorul a invocat faptul că:

(a) decizia din apel nu a fost motivată în mod corespunzător şi a fost condamnat pe baza unor dovezi viciate care au fost vădit neapreciate;

(b) dreptul său la egalitate de arme a fost încălcat prin faptul că instanţele naţionale nu au acordat atenţia cuvenită obiecţiilor şi cererilor de apărare privind admiterea probelor şi desfăşurarea procedurilor;

În speţă, se constată, deci, că se invocă de către condamnat lipsa de imparţialitate a completului de apel ca urmare a nemulţumirii faţă de soluţiile pronunţate de completul de apel cu privire la cererile formulate în cadrul căii ordinare de atac şi chiar de soluţia de condamnare, dar şi cu privire la atitudinea completului de judecată din timpul cercetării judecătoreşti.

Completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu poate aprecia cu privire la pertinenţa, concludenţa sau utilitatea unor cereri de probatorii solicitate în cursul judecării apelului. Această analiză reprezintă atributul instanţei de control judiciar şi nu se încadrează în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen.

Într-o contestaţie în anulare fondată pe lipsa de imparţialitate a completului instanţa nu poate analiza temeinicia probelor pe care s-a fondat soluţia contestată, ci doar dacă a fost respectat caracterul obiectiv al administrării probelor.

Pentru a analiza lipsa de imparţialitate a completului care a soluţionat cauza vor fi analizate condiţiile în care s-a desfăşurat judecata în apel, respectiv analiza conduitei completului de judecată în ceea ce priveşte timpul alocat apărării pentru formularea concluziilor şi accesul la dosar, atitudinea faţă de părţi.

Cu privire la modalitatea de audiere a martorilor de către instanţa de apel, Înalta Curte, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, constată că au fost respectate dispoziţiile legale în această materie. Imparţialitatea judecătorului se prezumă, iar sarcina probei cazului de incompatibilitate aparţine celui care o invocă. Astfel, condamnatul nu a administrat probe din care să rezulte ameninţări la adresa martorilor sau o atitudine părtinitoare a instanţei de apel faţă de acuzare, completul consemnând întrebările respinse. De asemenea, nu există probe din care să rezulte împrejurarea că martorii ar fi fost chemaţi la D.N.A. anterior termenului de judecată pentru a le fi influenţate declaraţiile.

Susţinerile contestatorului cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din apel sunt nefondate:

a) apărarea a avut posibilitatea să pună întrebări, iar răspunsurile la întrebări au fost consemnate

Apărarea a avut dreptul să formuleze întrebări, iar răspunsurile la întrebări au fost consemnate în declaraţii (de exemplu, declaraţiile de martori aflate la filele 338-347, vol. I, dosar apel);

b) au fost admise probe inculpatului sau doar acuzării

Apărarea a propus probe care au fost încuviinţate şi administrate de instanţa de apel (încheierea din 10 martie 2017, filele 235-237, vol. I, dosar apel). O anumită opinie adoptată de instanţa de apel cu privire la admisibilitatea probelor nu poate fi considerată ca dovedind lipsă de imparţialitate decât dacă cel care o invocă dovedeşte un mod de soluţionare diferit a aceleiaşi probleme de drept de alte persoane.

c) există o motivare a instanţei cu privire la cererile respinse apărării

În ceea ce priveşte lipsa de motivare, astfel cum rezultă din cele ce preced, răspunsul instanţei de apel motivele de apel fiind consemnat la lit. a)-f) din decizia penală nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

d) instanţa a acordat suficiente timp şi acces la dosar pentru formularea apărării

Se constată că apărarea a avut acces la consultarea dosarului astfel cum rezultă din cererile de fotocopiere a înscrisurilor din acesta;

e) apărarea a beneficiat de înlesnirile necesare formulării concluziilor

În urma examinării dosarului, se constată că au fost depuse motive de apel de către inculpat, fiind depuse şi motive suplimentare de apel, s-au formulat concluzii orale cu ocazia dezbaterilor consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 14 iunie 2017 (aflată la filele 1-8, vol. III, dosar apel) şi s-au depus concluzii scrise

f) inculpatul a beneficiat de ultimul cuvânt

Se constată că instanţa a acordat ultimul cuvânt inculpatului, acesta fiind consemnat în încheierea de amânare a pronunţării din data de 14 iunie 2017 (aflată la filele 1-8, vol. III, dosar apel);

g) apărarea nu a recuzat judecătorii care au procedat la ascultarea martorilor pe considerente ce ţin de conduita acestora în timpul audierii.

Totodată, o anumită opinie, privind incidenţa unui text de lege sau a unei jurisprudenţe nu este, prin ea însăşi, un caz de incompatibilitate. Instanţa de apel a arătat că probele a căror înlăturare se cere nu sunt dintre cele vizare de decizia Curţii Constituţionale invocată de apărare, astfel că nu se poate susţine lipsa de imparţialitate a instanţei prin încălcarea egalităţii de arme dintre apărare şi acuzare.

Toate celelalte argumente aduse în sprijinul cererii de contestaţie în anulare formulată în cauză (faptul că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel, că au existat omisiuni în dispozitivul deciziei penale pronunţate de instanţa de apel cu privire la restituirea bunurilor/obiectelor ridicate cu ocazia perchiziţiei domiciliare, că s-au aplicat pedepse complementare nelegale şi netemeinice sau s-au stabilit pedepsele fără trimitere la criteriile generale de individualizare ale pedepselor) nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen.

În ce priveşte presupusa incompatibilitate a unuia dintre judecătorii care au intrat în compunerea instanţei de apel, determinată de împrejurarea că acesta a deţinut o funcţie de conducere în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu poate atrage incompatibilitatea judecătorului de a participa la soluţionarea apelului promovat împotriva hotărârii pronunţate în fondul cauzei. Argumentele condamnatului nu constituie motiv care să conducă la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului a fost afectată în soluţionarea apelului. O funcţie administrativă, fără a avea legătură cu judecarea dosarului, nu împiedică judecătorul să soluţioneze cauza într-un mod obiectiv atunci când, ca şi în speţa de faţă, nu există un conflict de interese între modul de exercitare a funcţiei administrative şi funcţia de judecată.

În realitate, faţă de cele ce preced, condamnatul invocă lipsa de imparţialitate a completului de judecată fiind nemulţumit de soluţia pronunţată de acest complet cu privire la cererile formulate în cadrul căii ordinare de atac, dar şi cu privire la soluţia de condamnare, aspecte ce depăşesc competenţa instanţei investite cu soluţionarea contestaţiei în anulare în care se susţine lipsa de imparţialitate a completului de apel.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat ca fiind eficace decât în cazul în care observaţiile părţilor sunt, în mod corespunzător, luate în considerare de către instanţa de judecată. Curtea notează, în raport de aspectele reţinute mai sus, că instanţa de apel a acordat importanţa cuvenită pentru organizarea apărării contestatorului (apelant la acel moment procesual), care a avut acces la încheierile de şedinţă. Concluzia Curţii este în sensul că există o evidentă lipsă de plauzibilitate a susţinerilor contestatorului, iar atitudinea instanţei de apel nu este nerezonabilă sau arbitrară. Apelantul a avut posibilitatea de a pune la îndoială autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora, iar instanţa de apel a oferit răspuns susţinerilor apărării.

Având în vedere consideraţiile de mai sus, Înalta Curte constată că drepturile apelantului de a obţine o hotărâre motivată şi de a pune la îndoială credibilitatea martorilor nu au fost încălcate. Dovezile favorabile apărării nu au fost respinse nici în mod sistematic, nici pe baza unor motive necorespunzătoare şi nici într-un mod evident nerezonabil şi anume fără o motivare, astfel încât nu există motive de a se considera că, în soluţionarea apelului, completul de judecată nu a dat dovadă de imparţialitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 lei, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 286/2009.

II. Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 lei, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 12 iunie 2018.