Scope of cassation review: inability to challenge factual findings and civil liability when challenging criminal conviction for private document forgery under applicable law

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 841 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Buzău, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de inculpatul Şult A..

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81-82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81-82 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II a, lit. b), C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

S-a atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art. 83 C. pen. (1969).

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de S.C. C. S.A. ca nefondată.

S-a luat act că persoanele vătămate S.C. D. S.R.L. şi E. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) şi 2 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunţa în acest sens, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A. constând în aceea ca, în calitate de reprezentant al S.C. F. S.R.L. Ploieşti a emis factura nr. 2011005 datată 05 ianuarie 2011, care conţine date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii şi la calitatea persoanei care a semnat-o, folosind ulterior înscrisul la instanţa civilă, cu consecinţa obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care persoana vătămată a fost obligată să îi plătească o sumă nedatorată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Totodată, s-a reţinut că fapta coinculpatului B., constând în aceea că, în calitate de angajat al S.C. F. S.R.L. Ploieşti, a semnat factura datată 05 ianuarie 2011, care conţine date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii şi la calitatea persoanei care a semnat-o, încredinţând acest înscris celuilalt inculpat care l-a folosit în scopul şi cu consecinţele menţionate mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen.

La stabilirea legii mai favorabile, instanţa de fond a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, care a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi penale succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, precum şi prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2002 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., apreciind că tratamentul sancţionator mai favorabil pentru inculpaţi raportat la criteriile menţionate în textul de lege este cel al suspendării condiţionate din vechea reglementare, spre care s-a orientat la individualizarea pedepselor.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel inculpaţii A. şi G., persoanele vătămate E. şi S.C. D. S.R.L., precum şi partea civilă S.C. C. S.A., criticând -o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de S.C. D. S.R.L., prin Cabinet de Insolvenţă H., S.C. C. S.A. şi E., împotriva sentinţei penale nr. 841 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Buzău şi, în consecinţă, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată în sensul că s-a dispus anularea facturii din 5 ianuarie 2011 emisă de S.C. F. S.R.L. Ploieşti.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva aceleiaşi sentinţe de inculpaţii A. şi B.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare apelant inculpat la plata a câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat cu soluţionarea apelurilor, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a se pronunţa în acest sens, făcând propria analiză a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut, în esenţă, că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă şi completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, pe baza căruia a reţinut o situaţie de fapt corectă, conformă cu realitatea, pe care şi-a însuşit-o. Judecătorul fondului a dat eficienţă dispoziţiilor art. 103 C. proc. pen., apreciind şi interpretând corect probele administrate în cauză, după o prealabilă examinare a tuturor mijloacelor de probă existente la dosar, inclusiv din perspectiva susţinerilor şi apărărilor inculpaţilor punctând acele aspecte de fapt redate de acesta şi martorii audiaţi, apreciate ca relevante pentru stabilirea derulării faptice a evenimentelor.

Curtea a concluzionat că se impune tragerea la răspundere penală a celor doi inculpaţi întrucât fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în alterarea conţinutului facturii fiscale nr. 2011005 prin atestarea unor elemente necorespunzătoare adevărului, referitoare la data emiterii şi valoarea ei, precum şi la calitatea persoanei care a semnat-o (aceasta atribuindu-şi statutul de reprezentant legal al SC D. SRL Buzău), există în materialitatea ei. Totodată, fapta a fost comisă de fiecare dintre cei doi acuzaţi, prin contribuţia efectivă, dar distinctă, la modificarea materială a elementelor menţionate, acţiuni săvârşite cu intenţie, în condiţiile în care înscrisul, astfel alterat încât să fie apt de a produce consecinţe juridice, a şi fost valorificat pentru obţinerea, pe cale judiciară, a sumei reprezentând valoarea nereală înscrisă în respectivul document fiscal.

S-a arătat că hotărârea apelată este greşită doar în privinţa aplicării dispoziţiilor art. 25 alin. (3) şi art. 580 alin. (5) C. proc. pen., în conformitate cu care, instanţa chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, iar în situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află în original la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.

Curtea a constatat, în dezacord cu apelanţii persoane vătămate SC D. SRL Buzău şi E., dar şi cu partea civilă C. SA Bucureşti, că obiect material al infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată săvârşite de inculpaţi este, potrivit actului de trimitere în judecată, exclusiv factura fiscală datată 5 ianuarie 2011, astfel că solicitarea comună a acestor apelanţi de a se anula şi factura proformă din 6 decembrie 2010, precum şi situaţiile de lucrări şi utilaje-anexe la acestea, excede limitelor judecăţii, aceste înscrisuri nefiind vizate de acuzaţiile formulate în cauză şi nici nu constituie documente subsecvente facturii fiscale declarate false, ci anterioare şi precedente emiterii acesteia, în cronologia stării de fapt stabilite prin decizia de faţă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi arătând că fapta de emitere a facturii din 05 ianuarie 2011, ce conţine date nereale cu privire la valoarea facturii, data emiterii şi semnătura inculpatului B., ca reprezentant al S.C. D. S.R.L., nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, având în vedere, pe de o parte, că, la data emiterii, acest inculpat nu mai avea calitatea de angajat al respectivei societăţi, iar, pe de altă parte, întrucât nu s-a demonstrat că inculpatul A. a contrafăcut scrierea, subscrierea ori a alterat înscrisul în orice mod (ştersătură, adăugire, suprapunere de scriere, etc).

Sub acest din urmă aspect, s-a arătat că, spre deosebire de reglementarea actuală, care în art. 322 C. pen. prevede că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârşită prin una din modalităţile prevăzute de art. 320 şi art. 321 C. pen. (fals material în înscrisuri oficiale şi fals intelectual), în vechea codificare, dispoziţiile art. 290 C. pen. (1969) prevăd că fapta se poate comite doar prin acţiunile specifice falsului material în înscrisuri oficiale, reglementat de art. 288 C. pen. (1969). Or, în cauză, cele două instanţe au reţinut că falsificarea facturii a constat în înscrierea în conţinutul său a unor date nereale, modalitate care este specifică falsului intelectual, iar nu infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Ca urmare, în condiţiile în care s-a apreciat de instanţele inferioare că legea penală mai favorabilă este vechea codificare, iar aceasta nu prevede posibilitatea comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi prin acţiunile specifice infracţiunii de fals intelectual, s-a apreciat că fapta reţinută în sarcina celor doi inculpaţi nu este prevăzută de legea penală.

Hotărârea a mai fost criticată şi din perspectiva modalităţii de soluţionare a laturii civile a cauzei, recurenţii arătând că, în mod greşit, s-a constatat calitatea de parte civilă a S.C. C. S.A, în condiţiile în care, din cuprinsul actului de sesizare rezultă că această societate nu a avut niciun fel de raport juridic cu S.C. F. S.R.L. Ploieşti şi cu atât mai puţin cu vreunul dintre cei doi inculpaţi. Totodată, s-a arătat că, soluţia instanţei de apel privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen. şi desfiinţarea facturii din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploieşti, este greşită, având în vedere că fapta pentru care inculpaţii au fost condamnaţi nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, numai în ceea ce priveşte dispoziţia de desfiinţare a facturii din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploieşti, până la soluţionarea recursului în casaţie.

Prin încheierea din 2 februarie 2017 pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constatându-se întrunite cerinţele art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casaţie, completului C4.

Totodată, având în vedere că recurenţii inculpaţi nu au indicat, în concret, motivele ce fundamentează solicitarea de suspendare a executării deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte, în baza art. 441 C. proc. pen., a respins cererea recurenţilor sub acest aspect.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. ca fiind nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei, pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În speţă, se constată că, prin recursurile în casaţie formulate, inculpaţii B. şi A. au invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că, în condiţiile în care primul inculpat, la data emiterii facturii din 5 ianuarie 2011 de către S.C. F. S.R.L. Ploieşti, nu era angajat al persoanei juridice pentru care a semnat în calitate de reprezentant, respectiv S.C. D. S.R.L., iar cel de-al doilea nu a comis acţiuni care să poată fi circumscrise elementului material al infracţiunii, fapta pentru care au fost condamnaţi nu este prevăzută de legea penală.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, prin actul de sesizare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., pentru aceea că, în calitate de reprezentant al S.C. F. S.R.L. Ploieşti, a emis factura datată 05 ianuarie 2011, care conţine date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii şi la calitatea persoanei care a semnat-o, folosind ulterior înscrisul în faţa instanţei civile, cu consecinţa obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care persoana vătămată a fost obligată să îi plătească o sumă nedatorată, şi B., pentru aceea că, în calitate de angajat al S.C. F. S.R.L. Ploieşti, a semnat factura nr. 2011005 datată 05 ianuarie 2011, care conţine date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, la data emiterii şi la calitatea persoanei care a semnat-o, încredinţând acest înscris celuilalt inculpat care l-a folosit în scopul şi cu consecinţele menţionate mai sus, cele două fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. (1969).

Această situaţie de fapt a fost reţinută ulterior atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, stabilindu-se, cu titlu definitiv, că faptele există, au fost comise de cele două persoane, cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, iar încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă, în condiţiile în care inculpaţii au săvârşit cu intenţie directă acţiuni de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, ce a fost ulterior folosit de unul dintre ei (A.) în vederea producerii de consecinţe juridice.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţele inferioare, întrunesc, în persoana condamnaţilor, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată ori au fost dezincriminate ca urmare a succesiunii în timp a actelor normative.

Sub acest aspect, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 290 C. pen. (1969), constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată falsificarea unui astfel de înscris prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. (1969) (respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a documentului de natură să producă efecte juridice), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii de efecte juridice.

Pornind de la această definiţie, în doctrina şi jurisprudenţa anterioară, s-a stabilit, referitor la contrafacerea semnăturii, că aceasta are un înţeles larg, o semnătură urmând a fi considerată contrafăcută ori de câte ori nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie, neprezentând importanţă dacă aceasta este o semnătură reală sau nu.

Totodată, s-a apreciat că, prin sintagma "alterarea în orice mod", ca modalitate reglementată de art. 288 C. pen. (1969), la care face trimitere art. 290 C. pen. (1969), legiuitorul a avut în vedere orice alterare a înscrisului sub semnătură privată, inclusiv inserarea în cuprinsul acestuia a unor aspecte nereale menite să producă consecinţe juridice. Alterarea prin adăugire, inserare, presupune cu necesitate o contrafacere a scrierii, care înseamnă şi o imitare prin reproducerea conţinutului obişnuit al înscrisului falsificat, fără o astfel de reproducere înscrisul fals neputând avea aparenţa unui înscris adevărat.

Făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 288 C. pen. (1969), în doctrină s-a arătat că, datorită specificului înscrisurilor oficiale de a fi confecţionate prin folosirea unor mijloace de imprimare mecanică (în prezent şi înscrisurile sub semnătură privată sunt întocmite astfel), expresiei "contrafacerea scrierii" trebuie să i se acorde un sens mai larg, şi anume acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a conţinutului său.

Aşadar, contrafacerea scrierii include şi confecţionarea unui înscris sub semnătură privată, care conţine menţiuni necorespunzătoare adevărului (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011).

Noua codificare, respectiv art. 322 C. pen., a menţinut conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (1969), introducând o nouă modalitate normativă constând în falsificarea unui înscris sub semnătură privată de către o persoană prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice, legiuitorul înţelegând să conformeze, astfel, textul incriminator cu jurisprudenţa în materie. Ca urmare, noua reglementare nu a dezincriminat infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în modalitatea reţinută în hotărârea atacată (săvârşită prin inserarea unor date nereale cu privire la valoarea lucrărilor facturate, data emiterii şi calitatea persoanei care a semnat-o), ci doar a clarificat conţinutul constitutiv al acesteia.

În aceste condiţii, se constată că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi, ulterior, condamnarea celor doi inculpaţi, ce au fost expuse anterior, întrunesc elementele de tipicitate ale laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, astfel cum este prevăzută de norma de incriminare, neputând fi primite susţinerile acestora în sensul neprevederii în legea penală.

Pe de altă parte, în raport cu consideraţiile preliminare mai sus expuse, având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, verificarea corespondenţei dintre fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii se face exclusiv pe baza situaţiei de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte nu va putea proceda la analiza susţinerilor apărării în sensul că nu s-a dovedit efectuarea de către inculpatul A. a unor acţiuni care să se încadreze în verbum regens al infracţiunii reglementate de art. 290 C. pen. (1969), reinterpretarea probatoriului şi modificarea situaţiei de fapt (solicitate în realitate) fiind excluse din sfera de cenzură a instanţei supreme, astfel cum este stabilită aceasta prin dispoziţiile art. 447 C. proc. pen.

Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi în legătură cu modalitatea de soluţionare a laturii civile şi anularea facturii nr. 2011005 din 5 ianuarie 2011, emisă de S.C. F. S.R.L. Ploieşti, cu atât mai mult cu cât aceştia nici nu le-au circumscris vreunui caz de recurs în casaţie din cele expres enumerate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că faptele de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care au fost condamnaţi inculpaţii B. şi A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de aceştia împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de faptul că recurenţii se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe aceştia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1192 din 14 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2017.