Nullification challenge to final harassment conviction inadmissible for misapplication of ne bis in idem and unproven statutory grounds for termination

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 241/A din 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă în principiu, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1573 din 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Pentru a se pronunţa în acest sens Curtea de Bucureşti, secţia I Penală a reţinut că urmare a cererii formulate la data de 29 ianuarie 2018 de către petentul condamnat A., s-a format pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală Dosarul nr. x/2018, având ca obiect contestaţie în anulare îndreptată împotriva Deciziei penale nr. 1573 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în Dosarul nr. x/2016, prin care petentului i-a fost respins apelul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 331 din data de 20 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Prin contestaţia în anulare formulată, petentul contestator, invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a susţinut că prin decizia în contestată a fost menţinută condamnarea sa pentru infracţiunea de hărţuire prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., deşi la dosarul cauzei existau probe cu privire la incidenţa unor cauze de încetare a procesului penal, potrivit art. 16 alin. (1), lit. e), i) şi h) C. proc. pen.

În concret, cu privire la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 lit. i) C. proc. pen., petentul a arătat că există patru hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti care reglementează dreptul şi obligaţia de a exercita autoritatea părintească faţă de minore împreună cu partea civilă, astfel că hotărârile penale prin care s-a dispus condamnarea sa, respectiv menţinerea acestei condamnări pentru infracţiunea de hărţuire, încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor ce reglementează raporturile de familie, în sensul în care limitează exercitarea autorităţii părinteşti, deşi s-a stabilit a fi exercitată în comun.

Referitor la cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., petentul contestator a susţinut că acţiunea penală a fost pusă în mişcare în urma unei plângeri prealabile formulată după trecerea termenului de 3 luni ce a început să curgă din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, conform art. 296 alin. (1) C. proc. pen.

În privinţa cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a arătat că instanţele care au dispus, respectiv validat condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de hărţuire au ignorat dreptul şi interesul legitim al supravegherii copiilor săi, dreptul şi interesul părintesc de a supraveghea copiii fiind reglementate de lege. Sub acelaşi aspect, petentul contestator consideră că încetarea procesului penal se impune şi ca urmare a nedovedirii existenţei vreunei stări de temere în care să se fi aflat persoana vătămată.

În vederea judecării acestei contestaţii în anulare, a fost ataşat Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 1573 din 8 noiembrie 2017 a cărei anulare s-a solicitat prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

În şedinţa din camera de consiliu din 15 februarie 2018, Curtea a pus în discuţie, în temeiul art. 431 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare formulată de contestatorul condamnat A.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că nu există temei pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, întrucât nu au fost depuse dovezi în sprijinul motivelor pe care aceasta se întemeiază.

Astfel, Curtea a reţinut că prin Decizia penală nr. 1573 din data de 8 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în Dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de partea civilă B. şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 331/20.06.2017 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. x/2016.

Curtea, a reamintit că dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. reglementează în mod expres şi limitativ care sunt cazurile când împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

De asemenea, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., contestaţia în anulare este admisibilă numai dacă aceasta este formulată în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se întemeiază este dintre cele prevăzute în art. 426 din acelaşi cod şi, în sprijinul său, se depun ori se invocă dovezi care există la dosar.

Din perspectiva acestor cerinţe de admisibilitate, dacă îndeplinirea condiţiei privitoare la termenul introducerii contestaţiei este neîndoielnică, întrucât, în raport cu cazul de contestaţie indicat strict formal, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., introducerea cererii nu este subordonată respectării vreunui termen, motivele invocate în susţinerea acesteia nu se încadrează cazului de contestaţie reglementat prin dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., care se referă la situaţia existenţei vreunei cauze de încetare a procesului penal care nu a fost observată de către instanţele ordinare la pronunţarea hotărârii de condamnare ori a fost greşit soluţionată.

Motivele invocate nu se subsumează niciunuia dintre cazurile de contestaţie în anulare reglementate de art. 426 C. proc. pen. Astfel, în ceea ce priveşte cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., Curtea a amintit că, potrivit art. 6 din C. proc. pen., pentru aplicarea principiului "ne bis in idem", trebuie să existe o primă procedură penală care să se fi finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală ("elementul bis"), pentru aceeaşi faptă ("elementul idem") cu privire la aceeaşi persoană. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabilă garanţia instituită de principiul "ne bis in idem", ambele proceduri trebuie să fie desfăşurate în urma formulării unei "acuzaţii în materie penală".

Ori în speţa contestatorul condamnat A. nu numai că nu a făcut dovada, dar nici măcar nu a invocat existenţa unei proceduri penale anterioare în cadrul căreia autorităţile judiciare să fi formulat împotriva sa o acuzaţie privitoare la aceleaşi fapte pentru care a fost judecat şi condamnat prin hotărârea a cărei anulare o solicită şi care să se fi finalizat printr-o hotărâre definitivă, ci acesta invocă incidenţa autorităţii de lucru judecat prevalându-se de existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele civile în materia raporturilor de familie, care, de altfel, potrivit art. 52 alin. (3) C. proc. pen. se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.

Referitor la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., relevată de către contestatorul condamnat prin invocarea tardivităţii plângerii prealabile formulate de persoana vătămată B., Curtea a constatat că nici aceasta nu este incidentă.

Infracţiunea de hărţuire constituie, potrivit art. 208 C. pen., este o infracţiune al cărei element material al laturii obiective se realizează prin acţiuni cu caracter repetitiv. În cauza analizată, astfel cum rezultă din situaţia de fapt, activitatea infracţională comisă de inculpatul A. a continuat şi în cursul lunii februarie 2015, iar persoana vătămată B. a formulat plângerea prealabilă la data de 19 februarie 2015, adică în termen legal.

Cu privire la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., Curtea a observat că petentul contestator a invocat cu titlu de cauze de nepedepsire aspecte ce ţin de examinarea fondului, în sensul că instanţele care au dispus, respectiv validat condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de hărţuire ar fi ignorat dreptul şi interesul său legitim de a-şi supraveghea copii, precum şi împrejurarea nedovedirii existenţei vreunei stări de temere în care să se fi aflat persoana vătămată. Toate aceste chestiuni, ce ţin de soluţia laturii acţiunii penale, tind către contestarea realizării conţinutului constitutiv al infracţiunii pentru care a fost angajată răspunderea penală şi au intrat deja în puterea lucrului definitiv judecat, fiind inadmisibil a fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare. De altfel, în cazul infracţiunii de hărţuire, prevăzute de art. 208 C. pen., legiuitorul nu a edictat nicio cauză specială de nepedepsire, în corpul normei de incriminare, ca în cazul altor infracţiuni - e.g. dare de mită (denunţarea faptei de către mituitor) sau mărturie mincinoasă (retragerea mărturiei mincinoase).

Faţă de aceste considerente s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare cu care a fost sesizată, în raport cu motivele invocate în susţinerea acesteia

Împotriva Deciziei penale nr. 241/A din 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I Penală a declarat apel contestatorul A.

Examinând excepţia inadmisibilităţii invocată de reprezentatul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorul A. a declarat apel împotriva deciziei penale prin care s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată.

Înalta Curte reaminteşte că decizia prin care se respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă este definitivă.

În acest sens, în Decizia nr. 5/1HP din 4 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinut că:

"În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţii alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

De asemenea, practica Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit în cazul în care contestaţia în anulare exercitată împotriva unei sentinţe definitive a fost respinsă, ca inadmisibilă, în procedura reglementată în art. 431 C. proc. pen., sentinţa este definitivă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 599/2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 817/2014. pronunţată în Dosarul nr. x/2014 şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa nr. 892/2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014).

Înalta Curte reţine că este adevărat că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilesc faptul că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, şi anume admiterea în principiu, reglementată în art. 431 C. proc. pen. Aşadar, dispoziţiile art. 432 C. proc. pen. nu sunt aplicabile speţei, nefiind depăşit momentul procedural al admisibilităţii în principiu.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Acelaşi text (alin. 2) prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi conform jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, instanţa naţională este cea care apreciază necesitatea adresării întrebării preliminare, este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol. Curtea de Justiţie a recunoscut instanţei naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, acesteia revenindu-i obligaţia de a înainta o cerere preliminară chiar şi atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebările preliminare trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte de drept material sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiului aflat pe rol, se pune probleme interpretării sau validităţii unei norme comunitare

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Înalta Curte apreciază că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o astfel de decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Înalta Curte constată că pentru a putea dispune sesizarea Curţii Europene de Justiţie este necesar ca aspectele solicitate să se realizeze într-o cauză pendinte, în faţa unei instanţe naţionale, învestite legal, ale cărei decizii sunt definitive, respectiv nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Or, în prezenta cauză această condiţie nu este îndeplinită, contestatorul solicitând sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în afara unui cadru procesual legal declanşat, respectiv într-o cauză în care a formulat o cale de atac neprevăzută de lege. În concluzie, inadmisibilitatea căii de atac în care a formulat întrebarea preliminară se va răsfrânge asupra sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru cele ce preced şi văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

II. Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 iunie 2018.

Procesat de - MM