Unconstitutionality of criminal appeal deadline starting from minute rather than motivated decision; lack of relevance to case solution where reinstatement into time already granted

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 3/A din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 411 C. proc. pen., s-a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de persoana vătămată A.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana vătămată A. împotriva sentinţei penale nr. 811 din 15 septembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017.

S-a constatat absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate A. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul B. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea persoanei vătămate A. la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea persoanei vătămate A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi de atac, că:

Prin sentinţa penală nr. 811 din 15 septembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Oradea s-au hotărât următoarele:

În baza art. 196 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 83 C. pen. s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa de 200 zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 350 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 83 C. pen., s-a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa de 180 zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.

În baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 200 zile amendă, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 60 zile, astfel că în final s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa rezultantă de 260 zile-amendă.

În baza art. 61 alin. (2) C. pen. s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 15 lei, aplicându-i-se astfel inculpatului B. o amendă de 3.900 lei.

În temeiul art. 83 alin. (1) şi art. 84 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei amenzii de 3.900 lei pe un termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Satu - Mare.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 88 C. pen. privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

S-a constatat că persoana vătămată A. exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel peste termen persoana vătămată A., susţinând că nu contestă soluţia pronunţată în cauză, ci menţiunea din considerentele hotărârii privind reţinerea în sarcina sa a unei culpe în proporţie de 30 % în producerea accidentului ce a făcut obiectul acuzaţiilor, motiv pentru care demersul săi judiciar este încadrabil în dispoziţiile art. 410 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În cuprinsul declaraţiei de apel persoana vătămată a formulat, în temeiul art. 411 alin. (1) C. proc. pen., cerere de repunere în termenul de apel.

În argumentarea cererii, persoana vătămată a arătat că a declarat apel după expirarea termenului prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. pen. (de 10 zile de la comunicarea minutei hotărârii), întrucât aspectul în considerarea căruia a exercitat calea de atac nu se regăseşte în minuta hotărârii, ci în considerentele acesteia, de care a luat cunoştinţă doar la momentul comunicării, in extenso, a hotărârii atacate, împrejurare apreciată ca circumscriindu-se noţiunii de "cauză temeinică de împiedicare" prevăzută de art. 411 alin. (1) C. proc. pen.

Deopotrivă, în cuprinsul declaraţiei de apel, persoană vătămată A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen., susţinând că textul de lege invocat încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind dreptul la un proces echitabil şi la apărare, întrucât permite exercitarea apelului numai în termen de 10 zile de la comunicarea minutei hotărârii, chiar şi în situaţia în care aspectul în raport cu care se exercită calea de atac nu se regăseşte în dispozitivul, ci în considerentele hotărârii atacate (ipoteza speţei), despre existenţa căruia, în mod evident, partea poate lua cunoştinţă abia la data comunicării hotărârii in extenso.

Evaluând calea de atac exercitată de persoana vătămată, Curtea de Apel Oradea a reţinut, prioritar, că, având calitatea de parte, apelantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care se referă la alte persoane decât participanţii la procesul penal enumeraţi la lit. a)-e ale textului de lege precitat, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 410 alin. (3) C. proc. pen.

Curtea a apreciat însă că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 411 alin. (1) C. proc. pen., privind repunerea în termenul de apel, reţinând în acest sens, pe de o parte, că, raportat la obiectul criticilor formulate în calea de atac, întârzierea declarării apelului persoanei vătămate a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, întrucât partea a luat cunoştinţă de menţiunea criticată din considerentele hotărârii atacate abia la data primirii sentinţei motivate; pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că persoana vătămată a exercitat calea de atac în termen de 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare, respectiv de la momentul la care a luat cunoştinţă de menţiunea instanţei de fond privind reţinerea în sarcina sa a unei culpe de 30 % în producerea accidentului.

Reţinând, prin urmare, că apelul persoanei vătămate este declarat în termen, Curtea de Apel Oradea a procedat la evaluarea lui pe fond, notând că, deşi critica apelantei este întemeiată, raportat la soluţiile care se pot pronunţa în apel, aceasta nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate, câtă vreme soluţia pe fondul cauzei este corectă.

În consecinţă, Curtea a respins, ca nefondat, apelul persoanei vătămate, dar a constatat în cuprinsul deciziei pronunţate absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate A. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul B. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte cererea apelantei persoane vătămate de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a notat că, în condiţiile în care în cauză a fost admisă cererea persoanei vătămate de repunere în termenul de apel, constatându-se că aceasta s-a aflat într-o cauză temeinică de împiedicare a exercitării căii de atac în termenul prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. pen., excepţia invocată nu are legătură cu obiectul cauzei.

Ca urmare, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea persoanei vătămate de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen.

*

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat "apel" persoana vătămată A., cale de atac care, în virtutea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în M.Of. nr. 580 din 20 iulie 2017), a fost înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca "recurs".

Recurentul persoană vătămată A. a motivat în scris calea de atac (prin memoriul aflat la filele 11-14 ale prezentului dosar), susţinând, prin apărător ales, în esenţă, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este netemeinică, întrucât soluţionarea cauzei depinde de soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

În acest sens, a arătat că excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 410 alin. (1) C. proc. pen. vizează situaţia unui apel principal, adică a unui apel formulat în termen legal, care nu se confundă cu instituţia repunerii în termenul de apel. Altfel spus, fiind învestită cu cererea sa de repunere în termenul de apel, Curtea de Apel Oradea trebuia să verifice mai întâi dacă apelul formulat în cauză a fost exercitat în termen legal. Or, în raport cu o astfel de obligaţie, este evidentă legătura dintre excepţia invocată şi soluţia pe fondul cauzei, întrucât, în cazul admiterii excepţiei, apelul său ar fi fost considerat ca fiind exercitat în termen, fapt ce ar fi presupus, corelativ, constatarea că cererea sa de repunere în termen ar fi rămas fără obiect.

Cu titlu conex, persoana vătămată a menţionat şi că, prin soluţia dată cererii sale de repunere în termenul de apel, Curtea de Apel Oradea a dat o dezlegare de principiu problemei de drept dacă există motiv temeinic de împiedicare a exercitării apelului atunci când necesitatea declarării acestei căi de atac rezultă din considerentele hotărârii atacate, iar nu din dispozitivul acesteia, atribut care este rezervat doar legiuitorului şi instanţei supreme, prin mecanismul hotărârilor prealabile.

În fine, învederând că, în mod evident, clarificarea faptului dacă în cauză s-a exercitat un apel în termen sau un apel tardiv este strâns legată de dezlegarea pe care Curtea Constituţională trebuie să o pronunţe cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 410 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată a susţinut că cererea sa de sesizare a instanţei de contencios constituţional îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea este netemeinică.

În cuprinsul motivelor de recurs, persoana vătămată şi-a prezentat şi opinia pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate invocate, susţinând că aceasta este întemeiată.

În raport cu argumentele prezentate, persoana vătămată a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea, în parte, a hotărârii atacate, iar în rejudecare, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalittae invocată.

Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de persoana vătămată A., pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de persoana vătămată A., iniţial, în cuprinsul declaraţiei de apel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori (care cuprinde şi cererea de repunere în termenul de apel a aceleiaşi părţi), dezvoltată ulterior în memoriul aflat la filele 39-41 din acelaşi dosar, vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen.

Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591 din 21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de persoana vătămată A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere soluţia Curţii de Apel Oradea de admitere a cererii de repunere în termenul de apel formulată de parte, în incidenţa căreia, considerând apelul acesteia ca fiind formulat în termen, instanţa a trecut la judecarea fondului căii de atac, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.

Persoana vătămată A. susţine că dispoziţile art. 410 alin. (1) C. proc. pen. sunt neconstituţionale întrucât, stabilind că termenul de apel expiră înainte de a lua cunoştinţă de motivarea hotărârii, încalcă dreptul părţii de a contesta considerentele prejudiciabile cuprinse în aceasta. De asemenea, susţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată are legătură cu soluţionarea cauzei întrucât, în cazul admiterii acesteia, apelul său ar fi fost considerat ca fiind în termen.

Or, în cauză, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 411 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de persoana vătămată şi, ca urmare, apreciindu-l ca fiind exercitat în termen, a procedat la judecarea lui pe fond, atingându-se, astfel, finalitatea urmărită de persoana vătămată prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Suţinerile persoanei vătămate privind diferenţele funcţionale existente între apelul declarat în termen, denumit principal, şi instituţia repunerii în termenul de apel, invocate ca argumente suplimentare în dovedirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu judecarea cauzei, sunt simple aserţiuni, infirmate chiar de conţinutul disp. art. 411 alin. (1) C. proc. pen.

În considerarea acestor dispoziţii legale, în cazul admiterii cererii de repunere în termenul de apel, calea de atac este considerată ca fiind exercitată în termen legal, având aceleaşi efecte ca şi apelul declarat în termenul prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte notează că, prin finalitatea urmărită, autorul excepţiei urmăreşte, în realitate, modificarea soluţiei legislative criticate, în sensul stabilirii că termenul de declarare a apelului curge de la momentul comunicării sentinţei penale, in extenso.

Înalta Curte subliniază, în acest sens, că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Or, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de persoana vătămată A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, soluţia dispusă prin hotărârea apelată fiind, în aceste limite, legală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana vătămată A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 3/A din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul persoană vătămată la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana vătămată A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 3/A din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul persoană vătămată la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2018.