Typicity of Forgery in Private Documents: Whether Signing a Fictitious Delivery Note Constitutes Forgery Under Pre-2014 Penal Code

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 43 din data de 15.06.2016 pronunţată de Judecătoria Filiaşi în Dosarul nr. x/2015, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. şi art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă de înşelăciune.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 38 alin. (2) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea sancţiunilor comunitare - B. şi Direcţiei de Tineret şi Sport Braşov pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 690 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2010 din 05.09.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Filiaşi s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor: C., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune, prev. de art. 20 C. pen. din 1969, raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi act normativ, uzul de fals, prev. de art. 291 C. pen. din 1969 şi D., pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

Prin Sentinţa penală nr. 58 din 11.09.2013 pronunţată de Judecătoria Filiaşi în Dosarul nr. x/2012, în timpul efectuării cercetării judecătoreşti s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune în forma tentativei, prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. din 1969 în infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în forma tentativei, prev. de art. 20 C. pen. din 1969, raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 din acelaşi act normativ, pentru inculpatul C. şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin Sentinţa penală nr. 561 din 04.12.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a dispus restituirea cauzei la procuror, pentru refacerea urmăririi penale cu motivarea că cercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel competent, respectiv sesizarea instanţei a fost făcută de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Filiaşi şi nu de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs, calificat de Curtea de Apel Craiova prin Încheierea nr. 32 din 6 februarie 2014 ca fiind contestaţie, în condiţiile intrării în vigoare a noului C. proc. pen., cale de atac ce a fost trimisă spre o nouă repartizare aleatorie la judecătorul de cameră preliminară.

Prin Sentinţa penală nr. 32 din 21 februarie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis excepţia de necompetenţă materială invocată în cauză şi a declinat competenţa în soluţionarea contestaţiei în favoarea Tribunalului Dolj.

Tribunalul Dolj, prin Sentinţa penală nr. 71 din 1 mai 2014, şi-a declinat la rându-i competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova, constatându-se astfel ivit conflictul negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând conflictul de competenţă, a stabilit că judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Craiova este competent să soluţioneze contestaţia.

Prin Încheierea nr. 385 din 30.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2014 a fost respinsă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, menţinându-se soluţia Tribunalului Dolj, secţia penală, prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror.

Ulterior, prin Rechizitoriul nr. x/2010 din 20.11.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Filiaşi au fost trimiţi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii C., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune, prev. de art. 32 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 323 teza a II-a din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din C. pen. şi respectiv a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la tentativă la înşelăciune prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) şi art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în final cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din C. pen. D., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (patru acte materiale), prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi complicitate la tentativă la înşelăciune prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) şi art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea în final a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Filiaşi sub nr. x/230/2015.

În raport de materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut, printre altele, următoarele:

Fapta inculpatului A. de a întocmi şi semna, în calitate de reprezentant al S.C. E. S.R.L., Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1990/14.07.2009 a unei linii de producţie ambalaje speciale şi mic mobilier în calitate de vânzător cu S.C. F. S.A. Bucureşti, în calitate de cumpărător, de a dispune menţionarea în Factura nr. 1353/15.07.2009, precum şi în Avizul nr. 177/14.07.2009 emis de S.C. E. S.R.L. către acelaşi cumpărător a menţiunii că linia de producţie este nouă, factură pe baza căreia s-au întocmit avizele de însoţire a mărfii nr. 200454, nr. 200455 din 15.07.2009, procesele-verbale de recepţie nr. x, 4, 5, 6, 11, 12, 13 din 15.07.2009, evidenţiate în Adresa nr. 2248/20.08.2009 în scopul dovedirii îndeplinirii obligaţiei contractuale de către cumpărătorul S.C. F. S.A., s-a constatat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la tentativă de înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) din C. pen., combinat cu art. 244 alin. (1), (2) din C. pen.

Astfel, a fost evident că prin intermediul martorului G., inculpatul A. a luat legătura cu inculpatul C. şi a fost de acord cu întocmirea fictivă a contractului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, dovadă au stat, coroborate, declaraţiile analizate de instanţă, dar şi faptul că celălalt asociat al E., martorul H. nu a ştiu nimic despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între E. şi F. sau cel de închiriere încheiat între I. şi E.

Or, nu doar că a semnat contractul de vânzare-cumpărare cu F., dar inculpatul A. a semnat şi contractul de închiriere cu I., aflat la dosar de urmărire penală, cu doar 5 zile înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu F.

Această împrejurare a denotat în mod clar că inculpatul A. cunoştea situaţia privatizării I. de către F., a avut discuţii cu inculpaţii C. şi D., iar despre toate aceste discuţii, celălalt acţionar al E., H., nu a fost nici măcar informat.

Faţă de aceste împrejurări, a rezultat în mod clar că inculpatul A. a cunoscut fictivitatea operaţiunilor juridice ce ar fi fost dovedite prin cele două contracte şi nu se poate apăra că nu ar fi avut cum să ştie la ce vor fi folosite aceste înscrisuri.

Fapta aceluiaşi inculpat de a atesta prin semnătură proprie primirea a şapte mijloace fixe menţionate în avizul de însoţire a mărfii emis la data de 15.07.2009 de S.C I. S.A. către S.C. E. S.R.L, operaţiune materială ce nu a avut loc. s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969, deoarece după aplicarea semnăturii l-a încredinţat pentru a fi evidenţiat în contabilitate martorei J., iar la data de 22.10.2010 l-a prezentat organului de cercetare penală, pentru dovedirea desfăşurării operaţiunii de primire a celor şapte mijloace fixe.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute la art. 74 din C. pen.

În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. şi art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, iar ca modalitate de executare, fiind îndeplinite condiţii prev. de art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

S-a reţinut că inculpatul nu are antecedente penale, este o persoană tânără, fiind la primul conflict cu legea penală, iar de la data săvârşirii faptelor nu a mai săvârşit alte infracţiuni, toate aceste împrejurări fiind apreciate de instanţă ca făcând posibilă îndreptarea inculpatului fără executarea pedepsei în regim de detenţie.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a declarat apel, printre alţii, inculpatul A.

Apelul inculpatului A. a privit nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond, determinată de greşita interpretare a probelor administrate.

S-a menţionat că în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, deşi nu s-a făcut dovada întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, astfel încât în cauză erau aplicabile dispoziţiile fie ale art. 16 lit. b) fie art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Starea de fapt reţinută în rechizitoriu, cât şi de către instanţa de fond porneşte de la premisa încheierii contractului de vânzare-cumpărare al liniei de producţie, în mod fictiv, susţinere ce ar fi impus reţinerea şi a infracţiunii de evaziune fiscală în sarcina societăţii conduse de apelant, S.C. E. S.R.L.

Atâta timp cât nu s-a reţinut şi această infracţiune în sarcina societăţii inculpatului nu poate fi susţinută nici starea de fapt expusă de instanţa de fond.

Hotărârea se întemeiază pe mijloace de probă excluse de către judecătorul de cameră preliminară, aceasta ducând la nelegalitatea soluţiei pronunţate.

În prima fază procesuală, anterior pronunţării Sentinţei nr. 561 din 04 decembrie 2013, sentinţă prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, cercetarea penală fiind efectuată de un organ necompetent, apelantul inculpat A. a avut calitatea de martor, abia cu prilejul reluării urmăririi penale acesta dobândind calitatea de inculpat, pentru ca în procedura camerei preliminare, procedură instituită de noul C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară să admită cereri şi excepţii formulate de părţi, să constate neregularitatea rechizitoriului, emis la 20 noiembrie 2015, în măsura în care se referă la probe şi mijloace de probă administrate în perioada 22 octombrie 2010 - 7 aprilie 2015.

Soluţia primului judecător de cameră preliminară a fost modificată de către Tribunalul Dolj, care a respins ca nefondate cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii C. şi D., fără însă a menţiona situaţia inculpatului apelant A. Or, soluţia primului judecător de cameră preliminară semnifică înlăturarea probelor şi mijloacelor de probă administrate, astfel cum s-a arătat în încheierea din 09 ianuarie 2016. De aceea utilizarea probelor prohibite de primul judecător de cameră preliminară faţă de apelantul inculpat, inclusiv depoziţia dată în calitate de martor este nelegală, determinând lipsa de fundament a acuzaţiilor.

Referitor la temeinicia acuzaţiei de complicitate la infracţiunea de înşelăciune s-a adus şi o altă critică de către apelant, respectiv inexistenţa probelor în săvârşirea acestei fapte, respectiv a unei înţelegeri între apelant şi reprezentanţii S.C. F. S.A. în vederea inducerii în eroare a statului în procesul de privatizare.

Atâta timp cât nu s-a dovedit că inculpatul apelant a înlesnit săvârşirea infracţiunii de înşelăciune având reprezentarea că fapta sa va constitui un ajutor dat autorului în comiterea acestei infracţiuni, dorind producerea acelui rezultat sau acceptând eventualitatea producerii sale, instanţa nu poate reţine această infracţiune în sarcina sa în absenţa oricărui mijloc de probă.

Nu au fost administrate dovezi care să probeze înţelegea dintre apelant şi inculpatul C., cu atât mai mult cu cât rezoluţia infracţională a acestuia din urmă s-a manifestat la 20 august 2009, odată cu depunerea actelor necesare în procesul de privatizare şi asumat în acest scop, cu mult peste data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi s-a stornat factura aferentă, respectiv 15 iulie 2009.

Apelantul A. a învederat absenţa calităţii subiectului activ la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, atâta timp cât calitatea de inculpat o are C. şi nu societatea comercială S.C. F. S.A., societate angajată în procesul de privatizare a societăţii din Filiaşi.

De asemenea, apelantul a arătat că atâta timp cât inculpatul C. nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile asumate cu ocazia încheierii contractului, respectiv neplata preţului, faptul neexecutării are consecinţe numai pe planul răspunderii civile contractuale şi nu pe plan penal, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Atâta timp cât nu există probe sub aspectul conivenţei în săvârşirea faptelor penale, se va privi contractul de vânzare-cumpărare numai din punct de vedere al răspunderii civile contractuale.

Menţiunea existentă în contractul de vânzare-cumpărare privind linia de producţie este nouă corespunde întru totul realităţii, atâta timp cât utilajele nu au fost incluse în procesul de producţie.

De aceea, apelantul A. caracterizează participaţia sa ca fiind o tentativă absolut improprie în condiţiile în care nu există dovada transmiterii liniei de fabricaţie în actele înaintate O.P.S.P.I., factura storno a fost înregistrată în contabilitatea S.C. F. S.A. din iniţiativa acestuia din urmă, iar notificările prin care se solicită plata s-au regăsit de asemenea în contabilitatea şi evidenţele S.C. F. S.A.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în sarcina sa, apelantul a invocat diferenţa de regim juridic a infracţiunilor reglementate de dispoziţiile vechiul C. pen., art. 290, faţă de dispoziţiile actualului C. pen. art. 322.

Dacă în reglementarea anterioară elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu era definit prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals intelectual, ci doar la cel al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, în actuala reglementare falsul în înscrisuri sub semnătură privată se raportează la ambele infracţiuni, respectiv atât la elementul material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, cât şi la elementul material al infracţiunii de fals intelectual.

Or, reţinându-se în sarcina inculpatului infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în condiţiile vechiul C. pen., semnarea avizului nu poate fi calificată ca alterare, contrafacerea scrierii sau a subscrierii, ceea ce impune achitarea inculpatului în condiţiile art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Cu prilejul soluţionării apelului declarat în cauză, inculpatul A. a arătat că l-a cunoscut pe inculpatul C. în primăvara anului 2009, iar în luna iulie 2009, la sediul societăţii sale s-au prezentat două persoane interesate de cumpărarea liniei tehnologice deţinute, persoanele susţinând că inculpatul C. este cel care le comunicase intenţia de vânzare.

Detaliile operaţiunii de vânzare-cumpărare au fost stabilite de către asociatul său, astfel încât inculpatul a menţionat că nu le cunoaşte în mod detaliat, arătând totodată că s-a întâlnit cu inculpatul D. şi a discutat despre încheierea spaţiului comercial, dar nu poate preciza împrejurările în care cei doi au intrat în contact, telefonic sau în mod direct, prin intermediul inculpatului C. sau al altor persoane.

Vânzarea utilajelor nu este detaliată de inculpatul A. în măsura în care de încheierea contractului s-a ocupat asociatul firmei şi martora J.

Martorul H., asociat al S.C. E. S.R.L. Bucureşti la data faptelor detaliate, a arătat că împreună cu inculpatul A. au hotărât să vândă utilajele de producţie şi să închirieze hala de producţie, însă în vânzarea utilajelor inculpatul A. este cel care a purtat tratativele cu reprezentanţii S.C. F. S.A., tot acesta fiind cel care a hotărât închirierea spaţiului.

Martorele K. şi L., în declaraţiile date, au relatat aspectele expuse şi anterior în cauză.

De asemenea martora M. şi martorul N. au relevat aspecte susţinute şi anterior în cauză, împrejurări legate de realizarea investiţiilor în cel de-al treilea an.

Raportul de expertiză criminalistică întocmit în cauză a concluzionat că semnătura existentă pe avizul de însoţire a mărfii aparţine inculpatului A.

Analizând motivele de apel invocate, hotărârea instanţei de fond, precum şi probele administrate în apel, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor 417 şi următoarele C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

S-a apreciat că sunt lipsite de temeinicie criticile inculpatului A. privind nelegalitatea fazei de urmărire penală, modul de administrare a probelor şi efectuării actelor procedurale.

În condiţiile în care, în primul ciclu procesual al urmăririi penale, în care inculpatul A. a figurat ca martor, pentru ca numai după reluarea urmăririi penale să dobândească calitatea de inculpat, se poate uşor observa că soluţia luată de primul judecător de cameră preliminară, odată cu pronunţarea încheierii din 30 septembrie 2014 prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale, nu-l vizează pe acest inculpat, atâta timp cât acesta nu are calitatea de parte în prim ciclu procesual.

Dobândind calitatea de inculpat abia după reluarea urmăririi penale dispusă prin încheierea din 30 septembrie 2014 de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul curţii de apel, este fără îndoială că numai acesta este momentul procesual în raport de care actele procesuale şi procedurale efectuate după această dată, pot fi contestate de inculpatul A., aspect reţinut în mod corect de judecătorul de cameră preliminară care a soluţionat contestaţia, atunci când, ca urmare a admiterii căii de atac, a admis cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii C. şi D., singurele persoane ce aveau calitatea de părţi în procesul penal la acel moment.

Pare ca lipsită de interes, în aceste condiţii, susţinerea inculpatului A. privind neregularităţile actelor de urmărire penală, în condiţiile în care, în raport de acesta nu se declanşase urmărirea penală.

Cu privire la aspectele sesizate de inculpaţi la interpretarea probatoriilor şi a dispoziţiilor legale incidente, s-au reţinut următoarele:

Infracţiunea de înşelăciune constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, acţiunea de a face să se creadă ca reală, existentă, o faptă sau împrejurarea care nu există, care a fost inventată sau scornită.

Pentru inducerea în eroare este necesar ca făptuitorul să folosească anumite mijloace apte să ducă la rezultatul pe care îl doreşte. Aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci şi de persoana victimei.

Acela care plăsmuieşte un act sub semnătură privată sau care se foloseşte de un astfel de act pe care îl foloseşte pentru inducerea în eroare a unei persoane în vederea determinării acesteia să încheiere o convenţie păgubitoare pentru ea, este autorul infracţiunii de înşelăciune.

Atunci când mijloacele folosite de inculpat, deşi apte de a induce în eroare, nu-şi produc efectul păgubitor din cauze externe inculpatului, există o tentativă la infracţiunea de înşelăciune.

În raport de aspectele impuse de reglementarea legală a infracţiunii de înşelăciune, de conceptele cristalizate de practica judiciară în materie, pe de o parte, iar pe de altă parte de starea de fapt reţinută în cauză, Curtea de Apel Craiova a constatat că prima instanţă a asigurat o interpretare judicioasă, coroborată a probelor, reflectând adevărul judiciar dedus din analiza probelor.

În realizarea procesului de privatizare, capitalul social al S.C. I. a fost dematerializat în 1.359.516 acţiuni nominative, libere de sarcini, acţiuni evaluate la valoarea de 3.398.790 RON, acţiunile formând obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului prin Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (devenit Departamentul pentru Privatizare şi Administraţia Participaţiilor Statului) şi S.C. F. S.A. Paşcani.

Potrivit contractului încheiat, cumpărătorul S.C. F. S.A. Paşcani se obliga să efectueze în societate, din surse proprii sau atrase pe numele său sau pe seama sa, pe o perioadă de trei ani începând cu data transferului de proprietate asupra acţiunilor, investiţii în valoare de 1.077.242 euro, care reprezintă aportul la capitalul social, operaţiune derulată de-a lungul a trei ani, calificaţi, investiţional.

În primii doi ani investiţionali S.C. F. S.A. Paşcani şi-a îndeplinit întocmai obligaţiunile contractuale, majorând astfel capitalul social al S.C. I. cu valorile convenite, însă în cel de-al treilea an investiţional societatea cumpărătoare nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile asumate.

Urma ca S.C. F. S.A. Paşcani să investească în societatea supusă privatizării valoarea de 344,238 euro, reprezentată de investiţii - aport în natură, sume de bani, dividende, operaţiuni de leasing, parte din profit şi altele.

Pentru a nu opera rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a acţiunilor, în contract fiind prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, în condiţiile în care nu sunt realizate investiţiile convenite, spre finele anului III investiţional (19 iulie 2008 - 19 iulie 2009), au fost prezentate de către reprezentantul cumpărătorului, menţionat în contract, inculpatul C. către autoritatea statului, o serie de documente menite a face dovada realizării planului investiţional, contrar însă realităţii.

Astfel, a fost depusă la autoritatea contractantă de către inculpatul C. documentaţia privind transferul celor şapte utilaje de la S.C. F. S.A. Paşcani la S.C. I. - contractul de vânzare-cumpărare, factura aferentă, avizele de însoţire a mărfii, procesele-verbale de recepţie, cele 14 bilete la ordin girate în favoarea S.C. I., Anexa completată de inculpatul D., directorul societăţii comerciale supusă privatizării prin care se atestă realizarea corespunzătoare a investiţiilor pe anul III, certificatul din 20 iulie 2009 întocmit de comisia de cenzori, emis în baza Anexei, adresa din 28 septembrie 2009 a S.C. O. S.A. Paşcani, prin care se confirmă realizarea sarcinilor contractuale, declaraţia autentică pe propria răspundere a inculpatului C. privind realizarea investiţiilor prevăzute în contract, datată 24 august 2009.

Întreaga documentaţie prezentată la autoritatea contractantă nu pune sub semnul întrebării activitatea inculpatului C. de a prezenta ca realizate investiţiile din ultimul an prevăzute în contract, intenţia inculpatului fiind evidentă de a atesta ca reale investiţiile sub forma utilajelor şi a biletelor la ordin, aşa cum rezultă şi din declaraţia dată de acesta în faţa notarului public.

Ceea ce contestă inculpatul C. este cunoaşterea caracterului fictiv al acestor aporturi. Însă, probele dosarului îl contrazic, în afara oricărui dubiu, cum corect instanţa de fond a interpretat probele dosarului. Coincidenţele, calificate de inculpat ca fiind accidentale, fără valoare juridică, confirmă manoperele delictuale ale inculpatului de a prezenta ca reale investiţiile.

Astfel, încheierea, la date apropiate a contractului de vânzare-cumpărare a utilajelor, a contractului de închiriere cu data ce semnifică încheierea anului investiţional, sunt operaţiuni menite de a preîntâmpina pierderea acţiunilor societăţii privatizate, odată cu neexecutarea obligaţiilor contractului de privatizare.

Deşi s-a susţinut de inculpatul C. că societatea cumpărătoare S.C. F. S.A. Paşcani deţinea la acea dată utilaje performante, capabile oricând să reprezinte investiţii la S.C. I., totuşi, nu au fost folosite aceste utilaje, ci s-a recurs la linia tehnologică aparţinând S.C. E. S.R.L. Bucureşti, care iniţial a fost cumpărată pentru a fi dusă la Filiaşi, apoi pentru a fi depozitată la Bucureşti, din lipsa spaţiului de depozitare la societatea privatizată, singurele părţi ce cunosc despre existenţa simulată a celor două contracte fiind cei trei inculpaţi, celelalte persoane, în mare parte martorii din cauza de faţă, participând numai la etape din respectivul proces.

Modalitatea în care s-a încheiat contractul de închiriere, plata chiriei urmând să se facă după cel de-al doilea an de folosire a spaţiului, contravine oricărui spirit comercial, reclamat cu vehemenţă de inculpaţi în celelalte operaţiuni comerciale derulate.

Astfel, neplata utilajelor a dus la stornarea facturii la doar câteva zile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi data depunerii adresei de către autoritatea statul, inculpatul A. afirmând că s-a temut de pierderea banilor, însă a înţeles să închirieze spaţiul în mod gratuit o bună bucată de timp.

Inculpaţii nu au explicat contradicţia evidentă existentă între operaţiunea de livrare a utilajelor, confirmată în actele de livrare false şi operaţiunea de depozitare a acestora la vânzător, evident cele două operaţiuni excluzându-se reciproc.

S-a reţinut că apărările formulate sunt de circumstanţă, fiind construite de inculpaţi pentru a crea o aparenţă de legalitate a operaţiunilor efectuare în vederea creării unei realităţi fictive.

Deşi inculpatul C. a negat, începând cu anul 2008, implicarea sa în activitatea S.C. F. S.A. Paşcani, inculpatul D. a infirmat această lipsă de interes a inculpatului, cel puţin pentru activitatea S.C. I.

Şi inculpatul A. a descris întâlnirea cu acest inculpat, discuţiile purtate despre linia de producţie, martorii G. şi P. descriind, în detaliu, contribuţia inculpatului C. în procurarea liniei de producţie.

Totodată, angajaţii S.C. I. au confirmat prezenţa inculpatului C. la societatea supusă privatizării.

Că nu este aşa cum susţine inculpatul C. a rezultat, în mod evident, din modul în care biletele la ordin au fost girate de S.C. F. S.A. Paşcani către S.C. I., deşi raportul comercial principal a fost încheiat între împrumutătoarea S.C. Q. S.R.L. şi împrumutata S.C. I.

Decizia girării biletelor la ordin a aparţinut inculpatului C., aşa cum acesta a recunoscut în declaraţia dată la instanţa de fond, în condiţiile în care cunoştea problemele financiare ale societăţii supuse privatizării.

S-a observat că, de această dată inculpatul C. şi-a recunoscut implicarea în conducerea activităţii, atât la S.C. F. S.A., dar şi la S.C. I., căci biletele la ordin au fost girate de o societate către cealaltă, decizia girului aparţinând inculpatului C.

Recurgerea la girul biletelor la ordin, interpunerea S.C. F. în raportul comercial principal şi folosirea acestor bilete la ordin pentru a demonstra aportul financiar la privatizare, nu poate demonstra decât efectuarea activităţilor de către inculpatul C., de a convinge autoritatea contractantă asupra realităţii investiţiilor, cum însuşi inculpatul a declarat atunci când a depus documentaţia aferentă.

Că această operaţiune, departe de a fi în interesul S.C. I. a fost demonstrată de executarea silită a bunurilor acestei societăţi în urma procesului declanşat de către societatea împrumutătoare S.C. Q. S.R.L., căci indiferent de existenţa girului, S.C. I. a rămas societatea împrumutată, datoare a restitui suma acordată în condiţiile contractului de împrumut.

Operaţiunea de girare nu a făcut decât ca banii împrumutaţi în numele său să-i vină prin intervenţia şi la dispoziţia giratarului, acesta din urmă nedatorând împrumutătorului vreo sumă de bani sau alte obligaţii.

Fără a lansa supoziţii asupra intenţiei inculpaţilor, alături de martorul G., administratorul S.C. Q. S.R.L. privind soarta S.C. I., avându-se în vedere derularea contractului de privatizare, analizându-se operaţiunile specifice acestei activităţi, se observă activităţile concurente ale celor trei inculpaţi, inculpatul C. fiind ajutat de către inculpaţii D. şi A., aceştia din urmă înlesnind activitatea de inducere în eroare a autorităţii statului în derularea contractului de privatizare. Se observă astfel că inculpaţii au contribuit la realizarea manoperelor dolosive prin ajutorul acordat inculpatului C.

Inculpatul D. a participat la "livrarea" utilajelor, semnând avizele de însoţire a mărfii, deşi a cunoscut că acestea nu au fost transferate în realitate societăţii pe care o conducea, a dat dispoziţie de întocmire a notelor de recepţie angajaţilor săi, a completat anexa care a fost depusă în documentaţia către O.P.S.P.I., a încheiat contractul de închiriere pentru depozitarea aceloraşi bunuri care au format şi obiectul livrării.

Inculpatul A., împreună cu inculpatul C., aşa cum confirmat cel de-al doilea asociat al S.C. E. S.R.L. precum şi martorii G. şi P., au convenit asupra procurării liniei de producţie, aspectele întâlnirii fiind relatate de martorii L. şi R.

Acelaşi inculpat este reprezentantul S.C. E. S.R.L. Bucureşti, calitate în care semnează atât contractul de vânzare-cumpărare, cât şi contractul de închiriere, dar şi avizul de însoţire a mărfii emise de S.C. I. sub nr. 0200098 din 15 iulie 2009, potrivit căruia bunurile sunt relivrate vânzătorului, utilaje vândute şi livrate cumpărătorului cu o zi în urmă.

Deşi s-a susţinut de inculpatul A. că stornarea facturii a survenit în condiţiile neplăţii preţului, totuşi marfa a fost "livrată" fără efectuarea plăţii, pentru aceeaşi marfă fiind încheiat un contract de închiriere, în condiţii de gratuitate pe o perioadă de cel puţin 2 ani.

Niciuna din situaţiile prezentate nu o motivează, în mod real, pe cealaltă, dimpotrivă, toată această construcţie juridică (încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, închiriere, facturi, livrare de marfă, returnare, ştornare, închiriere) prin contradicţiile inerente, conduce la concluzia caracterului fals al susţinerilor inculpaţilor.

O practică apreciată de inculpaţi, în apărările formulate, este inculparea altor persoane în activităţile pe care le derulează, inculpatul C. a acuzat lucrătorii din cadrul departamentelor S.C. F. S.A. Paşcani, responsabile cu privatizarea, inculpatul D. pe cele două angajate responsabile de întocmirea actelor contabile, iar inculpatul A. pe martora J. ce singură menţionează "linie tehnologică nouă".

Însă toate aceste persoane au lucrat sub indicaţiile şi supravegherea inculpaţilor, aceştia fiind singurii care cunoşteau şi urmăreau executarea operaţiunilor, semnificaţia acestora în integralitate.

Menţiunea "linie tehnologică nouă" nu poate primi decât interpretarea dată de instanţa de fond, în măsura în care, în mod direct, unei facturi nu-i sunt proprii astfel de însemnări, iar martora J. precum şi cel de-al doilea asociat al firmei, au confirmat că menţiunea respectivă a fost trecută în acte, la sugestia inculpatului C.

Modalităţile alternative privind situaţia utilajelor au creat suspiciuni asupra realităţii operaţiunilor adevărate dintre actorii ce urmăresc patrimoniul I., ambiguitate menită a pune şi autoritatea statului, parte a contractului de privatizare, ca odată cu verificarea documentaţiei de privatizare să observe insuficienţa documentaţiei, implicit a neexecutării obligaţiilor contractuale, contrar susţinerilor reprezentantului S.C. F. S.A. Paşcani, inculpatul C., în respectiva operaţiune.

Departe de a fi o tentativă absolut improprie, activitatea inculpaţilor este menită a convinge asupra realităţii achiziţiilor, iar în măsura în care acest lucru nu este posibil, inculpaţii oferă o altă ipoteză de lucru, în încercarea vigilenţei lucrătorilor statului, explicaţie pentru actele juridice diferite încheiate cu privire la achiziţii.

De aceea, s-a apreciat că starea de fapt şi dispoziţiile legale corelative acesteia au fost corect reţinute de instanţa de fond, ce şi-a argumentat soluţia în detaliu, realizând o analiză a probelor, apreciate că se circumscriu variantei de interpretare, cea mai apropiată adevărului judiciar.

Faptul că o serie de probe, declaraţii de martori, au o greutate probatorie mai mare, nu demonstrează decât îndeplinirea rolului de către judecător, acela de a discerne şi a-şi forma convingerea asupra faptelor penale cercetate, a întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor asupra vinovăţiei inculpaţilor, a temeiniciei antrenării răspunderii penale.

S-a susţinut de inculpatul D. că există o singură infracţiune de fals, atâta timp cât cele patru acte materiale au fost realizare în scopul înşelării părţii civile, contrar însă stării de fapt.

Fiecare act material îndeplinit s-a constituit însă în fapte distincte, realizate în baza unor rezoluţii infracţionale unice. Este adevărat, actele false sunt prezentate odată cu adresa ce atestă în mod real realizarea investiţiilor, dar fiecare act a fost întocmit nu în baza unei unităţi a actului de conduită, ci a unei pluralităţi de acte sau activităţi.

Astfel, actele ce privesc livrarea mărfurilor au fost întocmite în condiţiile încheierii contractului de vânzare-cumpărare, avizele de însoţire a mărfii, transportul mărfii către vânzător, ce par a infirma prima livrare şi a afirma existenţa altor raporturi comerciale, iar anexa prezentată la autoritatea statului a fost realizată în scopul evident de a confirma investiţiile.

Tocmai caracterul complex al realităţii create prin concursul inculpaţilor a lipsit de unitate infracţiunea de fals ca unitate materială, idee acreditată de inculpatul D. şi i-a asigurat caracterul de infracţiune continuată.

S-a subliniat că, în ceea ce priveşte temeinicia acţiunii penale deduse judecăţii, activităţile desfăşurate de inculpatul D. sunt acte evidente de complicitate, contrar motivelor de apel invocate.

Inculpatul a participat atât la derularea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi la încheierea contractului de închiriere, deşi a cunoscut caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale, cum ştia şi faptul că a împrumutat sumele de bani de la S.C. Q. S.R.L., în baza contractului de împrumut şi actului adiţional, semnând în calitate de reprezentant al S.C. I., a acceptat şi primit banii prin intermediul girului, cunoscând că respectivele bilete la ordin sunt prezentate ca dovezi ale investiţiei financiare, atunci când a întocmit anexa prezentată autorităţilor statului.

Deşi criza economică şi financiară declanşată în anul 2008 poate justifica înstrăinarea unei afaceri, inclusiv a utilajelor de producţie, modalitatea în care reprezentantul S.C. E. S.R.L. Bucureşti, inculpatul A., a înţeles să înstrăineze mijloacele de producţie dovedeşte că intenţia înstrăinării nu a fost respectivul eveniment economic, ci acţiunea frauduloasă, de conivenţă cu inculpaţii C. şi D. de a folosi bunurile societăţii sale cu titlu de aport în natură pentru societatea supusă privatizării, însă în mod fals.

Fără a mei relua multitudinea operaţiunilor efectuate cu respectivele mijloace de producţie, în realitate bunurile nepărăsind incinta depozitului aparţinând S.C. E. S.R.L. Bucureşti, probele cauzei au demonstrat că inculpatul A. a folosit respectivele bunuri pentru a înlesni activităţile celorlalţi doi inculpaţi în demonstrarea realităţii investiţiilor.

În cazul inculpatului A. devenit parte în proces, după reluarea urmăririi penale, s-a observat că împotriva acestuia nu au fost folosite probe nelegale, deci nici declaraţia dată de acesta în calitate de martor, dimpotrivă toate probele cauzei, începând cu reluarea urmăririi penale, au fost administrate în condiţii de contradictorialitate, inculpatul având pe parcursul procesului penal posibilitatea de administrare a probelor şi readministrare, drept la care, de altfel a recurs.

Infracţiunea de înşelăciune nu este condiţionată de existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, nici din punct de vedere legal şi nici etiologic, fiecare având o existenţă de sine stătătoare, independentă.

S-a apreciat că este neîntemeiată susţinerea inculpatului A., în sensul că reglementarea diferită a falsului în înscrisuri sub semnătură privată în vechea reglementare (art. 290 C. pen. din 1969 - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. (fals material în înscrisuri oficiale) dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice) faţă de dispoziţiile actuale (art. 322 C. pen. - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute în art. 320 (fals material în înscrisuri oficiale) sau art. 321 C. pen. (fals intelectual) dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat, ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice) este de natură a-l exonera pe acesta de răspunderea penală pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

S-a reţinut că noua reglementare a fost determinată de raţiuni practice, când înscrisurile sub semnătură privată adeseori sunt întocmite pe formulare tipizate, îndeosebi în materie comercială, cum este şi speţa dedusă judecăţii, fiind falsificat un aviz de însoţire a mărfii.

Or, în condiţiile în care fapta a fost săvârşită sub regimul vechiul C. pen., când falsificarea presupunea modalităţile falsului material în înscrisuri oficiale, se observă că falsificarea operaţiunii comerciale menţionată în avizul de expediţie, livrarea mărfii atestată în mod fals, îmbracă forma falsului intelectual, modalitate care însă la data săvârşirii faptei nu intra între elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În absenţa dispoziţiilor legale ce sancţionează falsul în înscrisuri sub semnătură privată în modalitatea falsului intelectual, inculpatul A. a solicita achitarea, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerea inculpatului este contrazisă de practica judiciară şi de reglementarea legală, atâta timp cât art. 288 C. pen. din 1969 sancţiona atât acţiunea de falsificare ce poate fi executată prin contrafacere, imitare, scriere sau a semnăturii înscrisului oficial, prin alterare, dar şi fapta de plăsmuire întru totul a unui înscris prin inserarea unor elemente false.

Reţinând infracţiunile în sarcina inculpaţilor în modalitatea arătată, în cauză găsindu-şi aplicare principiul legii mai favorabile, s-a reţinut că nu prezintă relevanţă în cauză criticile privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale cu privire la infracţiunea de fals, căci legea penală nouă este mai favorabilă, inclusiv sub aspectul prescripţiei răspunderii penale.

S-a reţinut că sunt întemeiate criticile aduse de parchet şi inculpaţi privind durata termenului de supraveghere, în condiţiile în care acesta a fost stabilit în mod nelegal de către instanţa de fond, ceea ce impune reducerea termenului de supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 92 C. pen.

S-a apreciat că sunt nefondate criticile de netemeinicie invocate de parchet privind regimul sancţionator aplicat fiecărui inculpat în parte, fiind vorba de infracţiuni deosebit de grave, prin consecinţe, atât din punct de vedere economic cât şi social, iar modalitatea în care s-a conlucrat şi s-a acţionat de inculpaţi denotă un grad de pericol social sporit.

În acelaşi timp, s-a avut în vedere că de la data săvârşirii faptelor penale cercetate - iulie 2009, a trecut o perioadă relativ lungă, timp în care impactul social al faptelor s-a atenuat într-o oarecare măsură, iar persoana fiecărui inculpat în parte, gradul ridicat de instrucţie, nivelul ridicat de inserţie socială, responsabilităţile asumate de inculpaţi la nivel social cât şi familial, întemeiază individualizarea judiciară realizată de către prima instanţă atunci când a aplicat pedepsele inculpaţilor, în cuantumul arătat, dar şi în alegerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ca modalitate de executare a pedepselor.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 1254 din 07 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, printre altele, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Filiaşi şi de inculpaţii C., A. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 43 din data de 15.07.2016 pronunţată de Judecătoria Filiaşi în Dosarul nr. x/2015, s-a desfiinţat în parte sentinţa instanţei de fond şi s-a redus la 2 ani durata termenului de supraveghere stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 92 C. pen. pentru inculpatul A.

Împotriva Deciziei penale nr. 1254 din 07 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a făcut o prezentare a situaţiei de fapt şi a materialului probator administrat în cauză, efectuând o analiză proprie a probelor.

În esenţă, s-a considerat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea (complicitate la tentativă de înşelăciune prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) şi art. 244 alin. (1) şi (2) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) nu sunt prevăzute de legea penală, în sensul că nu întrunesc elementele de tipicitate pentru a fi considerate fapte prevăzute de legea penală, sub aspectul subiectului activ, a elementului material al laturii obiective, a urmării imediate şi a raportului de cauzalitate, precum şi sub aspectul laturii subiective, nefiind întrunite condiţiile cerute de legea penală sub aspectul formei de vinovăţie apte să angajeze răspunderea penală.

Cu privire la infracţiunea la înşelăciune, rămasă în forma tentată, faptă comisă în forma de participaţie a complicităţii, a arătat recurentul că i se impută două acţiuni: întocmirea şi semnarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cumpărătoarea S.C. F. S.A. şi vânzătoarea S.C. E. S.R.L. şi împrejurarea că ar fi dispus menţionarea, în cuprinsul Facturii fiscale nr. x/15.07.2009, precum şi în cuprinsul Avizului nr. 177/14.07.2009 emis de S.C. E. S.R.L. către acelaşi cumpărător, că linia de producţie este nouă.

Recurentul a apreciat că i se impută o situaţie de fapt perfect legală, care nu poate întruni elementele constitutive nici ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, nici ale unei alte infracţiuni. Deşi s-a reţinut ca formă de participaţie complicitatea, raportat la fapta autorului C., s-a solicitat să se observe că nu există nici un mijloc de probă din care să rezulte că A. a avut vreo discuţie cu reprezentanţii S.C. F. S.A. sau alte persoane din cadrul societăţii în legătură cu presupusa intenţie a acestora de inducere în eroare a O.P.S.P.I. sau/şi de modalitatea concretă în care se va realiza această inducere în eroare, respectiv prin cele două acţiuni.

În ceea ce priveşte complicitatea, ca formă de participaţie la săvârşirea unei infracţiuni, complicele trebuie să cunoască activitatea autorului şi să prevadă ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos; el are, de asemenea, conştiinţa că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, de către autor şi - dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei - vrea să desfăşoare acea activitate.

Conform jurisprudenţei instanţei supreme, nu există complicitate decât dacă cel care ajută sau înlesneşte săvârşirea unei infracţiuni are reprezentarea că fapta sa va constitui un ajutor dat autorului în comiterea acelei infracţiuni şi doreşte producerea acestui rezultat sau acceptă eventualitatea sa.

Or, având în vedere aceste aspecte, se impunea ca la dosarul cauzei să existe cel puţin o probă pozitivă care să fundamenteze raţionamentul instanţei de fond, în sensul că A. ar fi cunoscut intenţia lui C. de a induce în eroare O.P.S.P.I. şi că a avut reprezentarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi ulterior emiterea facturii fiscale cu menţiunea respectivă reprezintă un ajutor dat autorului la materializarea rezoluţiei infracţionale.

În speţă, pe lângă faptul că nu există niciun mijloc de probă în acest sens, instanţa de apel nu a enunţat raţionamentul logico-juridic care a stat la baza formării acestei concluzii. Instanţa de apel, din contră, a arătat o conivenţă eventuală, cu privire la inserarea menţiunii linie fabricaţie nouă, între martora J. şi inculpatul C., nicidecum a lui A.

S-a apreciat că nici Ministerul Public, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au făcut trimitere la vreun ajutor material ori moral oferit de A. cu ocazia redactării sau depunerii adresei din 20.08.2009.

În ceea ce priveşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, raportat la subiectul activ, s-a arătat că legea indică ca acesta poate fi orice persoană (fizică ori juridică) care răspunde penal. Există însă, o condiţie intrinsecă, aceea ca persoana care desfăşoară manoperele ilicite să încerce sau să se afle în desfăşurarea unui raport contractual cu persoana vătămată de la care ar urma să obţină folosul material.

Dacă s-ar presupune, reductio ad absurdum, că acuzaţiile formulate împotriva autorului C. şi complicelui A. corespund realităţii, fiind totuşi vorba de o tentativă la înşelăciune în convenţii, subiectul activ ar fi putut fi, exclusiv, partenerul contractual al O.P.S.P.I., respectiv societatea S.C. F. S.A., iar nu persoana fizică C.. Pe cale de consecinţă, eventualele acte de complicitate ale lui A. ar putea fi doar cele raportate la acţiunile persoanei juridice S.C. F. S.A., acţiuni circumscrise adresei din 20.08.2009. Nici în acest caz nu s-ar putea vorbi despre o complicitate a lui A., ci o eventuală şi ipotetică complicitate a S.C. E. S.R.L., atâta vreme cât contractul de vânzare-cumpărare din 14.07.2009 are ca părţi cele două societăţi comerciale, iar emitentul facturii fiscale din 15.07.2009 nu este A., ci aceeaşi societate S.C. E. S.R.L.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune constă în ajutorul dat autorului în scopul inducerii în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Referitor la acest presupus ajutor reţinut în sarcina inculpatului A., s-a apreciat de către instanţa de apel că a fost realizat prin două acţiuni, prima fiind reprezentată de întocmirea şi semnarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1990/14.07.2009 a liniei de producţie ambalaje speciale şi mic mobilier cu S.C. F. S.A., în calitate de cumpărătoare.

Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic ce consfinţeşte voinţa părţilor cu privire la transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător, asupra unui bun, în speţă, mobil - utilaje, în schimbul unei sume de bani. În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să stabilească condiţiile în care va opera transferul dreptului de proprietate, în speţă, acestea au convenit ca transferul să se realizeze în momentul plăţii preţului. Sancţiunea prevăzută de legislaţia civilă, în situaţia în care una dintre părţile contractului nu îşi îndeplineşte din culpă, obligaţiile contractuale este, în cazul contractelor cu executare succesivă, rezoluţiunea.

Ca urmare a împrejurării că societatea S.C. F. S.A., reprezentată de inculpatul C., nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile asumate cu ocazia încheierii contractului, a fost notificată de către vânzător cu privire la rezoluţiunea contractului şi, drept consecinţă, factura fiscală emisă de S.C. E. S.R.L. şi neachitată de către cumpărător a fost stornată la data de 30.07.2009.

S-a solicitat să se observe că situaţia de fapt descrisă anterior, care a fost reţinută şi de către instanţa de fond, nu poate îmbrăca forma ilicitului penal, fiind vorba de raporturi comerciale perfect legale între două societăţi comerciale.

Acţiunea de întocmire şi semnare a contractului de vânzare cumpărare, acţiune prin care instanţa de apel a apreciat că a fost realizată inducerea în eroare a O.S.P.S.I., ar putea constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de complicitate la tentativă la înşelăciune numai în situaţia în care între autor şi complice ar fi existat o înţelegere anterioară încheierii contractului, prin care cei doi să urmărească "înşelarea" O.P.S.P.I., în condiţiile în care s-ar face dovada că A. ar fi previzionat întocmirea adresei din 20.08.2009 de către S.C. F. S.A. şi în condiţiile în care S.C. E. S.R.L., prin reprezentanţii săi, ar fi avut cunoştinţă de clauzele contractului de privatizare dintre S.C. F. S.A. şi O.P.S.P.I. Nu numai că nu există nici o probă în acest sens, din contră, există probe pozitive, declaraţiile lui C. şi D., care au arătat că niciodată nu i-au adus la cunoştinţă lui A. sau oricărei persoane din cadrul S.C. E. S.R.L. clauzele acestui contract.

Mai mult decât atât, împrejurarea că societatea S.C. E. S.R.L. a întocmit factura storno este de natură să dovedească exact contrariul.

S-a afirmat că, în situaţia în care A. ar fi dorit să îl ajute pe C. în scopul inducerii în eroare a O.P.S.P.I. şi dacă între aceştia chiar ar fi existat o înţelegere, nu s-ar fi întocmit niciodată o factură storno, înainte ca societatea cumpărătoare să fie supusă verificărilor funcţionarilor din cadrul O.P.S.P.I. S-a menţionat că stornarea facturii reprezintă urmarea legală şi necesară a împrejurării că societatea cumpărătoare, deşi notificată, nu a achitat preţul vânzării şi în niciun caz nu poate dovedi sau nu poate crea premisele unei suspiciuni de preconstituire a unor înscrisuri, cel puţin nu în ceea ce îl priveşte pe A.

Astfel, s-a considerat că nu există nici o probă care să ateste că A. ar fi cunoscut vreodată clauzele contractului de privatizare a I.

Referitor la presupusul ajutor reţinut în sarcina inculpatului A., instanţa de apel a avut în vedere că cea de-a doua acţiune este reprezentată de faptul că acesta a dispus menţionarea în Factura nr. 1353/15.07.2009, precum şi în Avizul nr. 177/14.07.2009 emis de S.C. E. S.R.L. către acelaşi cumpărător, că linia de producţie este nouă.

În ceea ce priveşte emiterea facturii fiscale, s-a arătat că discuţiile au fost purtate de către reprezentanţii S.C. F. S.A. cu contabila societăţii S.C. E. S.R.L., J., care a decis din proprie iniţiativă, conform propriei declaraţii, să insereze în cuprinsul facturii fiscale menţiunea linie de fabricaţie nouă, înscriere pe care a făcut-o întrucât a apreciat că menţiunea este cât se poate de reală, având în vedere că utilajele nu fuseseră folosite niciodată şi, în conformitate cu prevederile legislaţiei contabile, amortizarea mijloacelor fixe debutează odată cu punerea în funcţiune a acestora.

Instanţa a reţinut că inculpatul A. este cel care a dispus să se facă respectiva menţiune în cuprinsul facturii fiscale, cu toate că persoana care a întocmit documentele a declarat expres că nu i s-a solicitat acest lucru, că a făcut menţiunea din proprie iniţiativă pentru că a considerat-o reală şi nu există nicio altă declaraţie sau mijloc de probă care să susţină contrariul. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că menţiunea ar fi fost făcută de J. sub îndrumarea lui C.

Raportat la latura subiectivă, presupusa infracţiune de complicitate la înşelăciune ar fi putut fi săvârşită numai cu intenţie directă calificată prin scop, respectiv acela de a-l ajuta pe autor, inculpatul C., să dovedească îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de S.C. F. S.A. faţă de O.S.P.S.I. "prin întocmirea unor documente cu aparenţă de legalitate".

Recurentul a apreciat că fapta reţinută cu titlu de ilicit penal în sarcina sa nu conţine: elementul material al laturii obiective, acesta neacordând nici un ajutor cu privire la întocmirea şi depunerea Adresei nr. 2248/20.08.2009; legătura de cauzalitate, semnarea contractului de vânzare-cumpărare şi emiterea unor facturi, ulterior stornarea acestora, neputând constitui puntea dintre fapta complicelui şi starea de pericol generată prin săvârşirea infracţiunii în formă de tentativă de către autor; urmarea imediată, deoarece starea de pericol nu s-a produs ca urmare a manoperelor pentru care A. a fost condamnat, ci ca urmare a unor acte ulterioare şi a unei rezoluţii infracţionale manifestate ulterior.

S-a solicitat să fie analizată teza conform căreia fapta, chiar dacă ar exista în ceea ce-l priveşte pe autor, îmbracă forma unei tentative absolut improprii, situaţie nepedepsită de legea penală şi la care complicitatea este evident imposibilă.

S-a susţinut că motivarea soluţiei pronunţată de Curtea de Apel Craiova se bazează pe aprecieri strict subiective şi neîntemeiate. În ceea ce îl priveşte pe recurent, fapta de complicitate la tentativă la înşelăciune nu este tipică şi nu există nicio probă care să sprijine această acuzaţie, ci doar probe care dovedesc nevinovăţia acestuia, motiv pentru care s-a solicitat să se dispună achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, s-a menţionat că este fundamental pentru analiza cauzei să se facă o comparaţie între actualul text al art. 322 C. pen. şi art. 290 C. pen. din 1969. Astfel, elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este definit prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.) şi fals intelectual (art. 321 C. pen.). Descrierea elementului material al acestei infracţiuni reţinută în sarcina lui A. se face prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals intelectual, prin aceea că a atestat prin semnătură proprie primirea a şapte mijloace fixe menţionate în avizul de însoţire a mărfii din 15.07.2009 de S.C. I. S.A. către S.C. E. S.R.L., operaţiune materială ce nu a avut loc. Practic, se are în vedere teza atestării prin semnătura proprie a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

În reglementarea anterioară (art. 290 C. pen. din 1969), elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu era definit prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals intelectual, ci doar prin raportare la elementul material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Astfel, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aşa cum era reglementată în C. pen. din 1969, la momentul la care se presupune că aceasta a fost săvârşită, consta în falsificarea unui înscris sub semnătură privată în vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire. Conform art. 288 C. pen. din 1969, elementul material constă în falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod. Prin urmare, elementul material al laturii obiective a infracţiunii putea fi realizat doar prin modalităţile alternative prevăzute de art. 288 C. pen. din 1969, or, în speţă, lui A. i se impută semnarea avizului şi în niciun caz alterarea acestuia sau contrafacerea scrierii sau a subscrierii.

Se arată în mod expres, în textul art. 288 C. pen. din 1969, că acţiunea de falsificare poate fi săvârşită prin contrafacerea (confecţionarea prin imitare) scrierii sau a subscrierii unui înscris oficial sau prin alterarea (modificarea) lui în orice mod.

Contrafacerea scrierii stricto senso înseamnă plăsmuirea, adică confecţionarea prin imitare a unui înscris identic cu cel oficial. Plăsmuirea se poate realiza prin diferite procedee cum ar fi copierea, reproducerea, decuparea, trucarea fotografică sau cu alte mijloace sofisticate de copiere. Or, în speţa de faţă, nu există o astfel de ipoteză faptică şi juridică.

Într-o interpretare lato senso, contrafacerea scrierii înseamnă a reproduce conţinutul pe care îl are în mod obişnuit un asemenea înscris adevărat, respectiv confecţionarea unui înscris similar cu cel oficial, iar nu numai imitarea scrierii manuscrise a conţinutului său, ipoteză care de asemenea nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă.

Contrafacerea subscrierii înseamnă aplicarea unei semnături care dă aparenţa că este a celui îndrituit să semneze. În cauza de faţă nu se pune problema dorinţei ilicite a cuiva de a crea o astfel de aparenţă, pentru că A. era chiar persoana care era îndrituită să aplice o astfel de semnătură, fiind absurd ca o persoană să îşi contrafacă propria semnătură. În doctrină se admite că există contrafacerea subscrierii şi atunci când inculpatul aplică pe un înscris propriul său nume şi propria sa semnătură, pentru a face să se creadă că actul a fost semnat de altă persoană care poartă acelaşi nume, iar cei care nu cunosc semnătura legitimă acordă credibilitate actului semnat în acest fel, situaţie care, din nou, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză. Nu interesează dacă este vorba de semnătura unei persoane reale sau imaginare, dacă se reproduce semnătura originală sau se semnează fictiv. Ceea ce este important este ca semnătura să aibă aparenţa uneia autentice, adică a celui care trebuia în realitate să semneze înscrisul. Or, în speţa de faţă nu există o aparenţă de semnătură autentică, ci aceasta, conform susţinerilor Ministerului Public şi instanţelor de fond şi apel, este chiar cea autentică, adică a lui A.

Alterarea presupune a denatura, adică a modifica, a schimba, a transforma ceva într-un mod contrar realităţii. Alterarea unui înscris înseamnă modificarea materială a conţinutului (textului) său prin transformare sau schimbare a conţinutului unui înscris oficial preexistent, prin adăugiri, ştersături, modificări de litere, cifre, cuvinte, fraze, semne de punctuaţie sau date aplicate pe acesta sau prin aducerea în stare de ilizibilitate a unor părţi din înscrisul oficial (pătare, decolorare), situaţie care nu se regăseşte în speţă. Falsul în înscrisuri se comite prin alterare ori de câte ori în corpul unei scrieri se adaugă, se şterge sau se îndreaptă o frază, un cuvânt, o literă, în aşa fel încât se schimbă sensul unei dispoziţii ori i se denaturează substanţa, precum şi atunci când corpului unei scrieri i se substituie altul, fie înlăturând primele caractere, cu ajutorul unor procedee chimice sau mecanice, fie adaptând deasupra o altă hârtie, fie chiar aducând şi aşezând în partea de jos a corpului unei scrieri false o semnătură nealterată.

Pentru existenţa elementului material al falsului este suficientă săvârşirea uneia dintre aceste acţiuni. Oricare dintre situaţiile dezvoltate de doctrină ori practică ar fi avute în vedere, la data comiterii presupusei fapte, aceasta nu era prevăzută de legea penală.

Raţionamentul criticabil al instanţei de apel se regăseşte la fila 27 a deciziei, antepenultimul paragraf, unde se înlătură criticile aduse prin aceea că forma art. 288 C. pen. din 1969 incrimina chiar şi plăsmuirea întru totul al unui înscris, pierzând sau ignorând total că respectivul aviz nu fusese emis de către A. sau S.C. E. S.R.L., ci de către D. în numele S.C. I. S.A., nefiind astfel incidentă teza plăsmuirii, înscrisul fiind plăsmuit de către emitent şi nu de către A.

Mai mult legea penală, atât în forma anterioară cât şi în cea actuală, vizează un înscris apt să producă consecinţe juridice, adică este necesar ca înscrisul falsificat să aibă semnificaţie juridică, sau, cu alte cuvinte, în raport cu conţinutul său, să poată genera astfel de consecinţe. Au semnificaţie juridică numai acele înscrisuri - instrumente - care au fost întocmite pentru a crea, modifica sau a stinge un drept sau un raport juridic. Chiar dacă s-ar presupune că fapta există, aceasta nu ar întruni elementele de tipicitate, întrucât încredinţarea avizului de însoţire a mărfii contabilei J. şi ulterior organelor de urmărire penală nu a fost făcută în scopul de a produce consecinţe juridice.

Dacă s-ar presupune că A. ar fi încredinţat aceste avize contabilei J., aşa cum reţine instanţa şi dacă s-ar presupune că aceste avize sunt documente contabile supuse înregistrării, consecinţa juridică nu ar fi putut să apară, deoarece avizul de însoţire a mărfii nu creează, modifică sau stinge drepturi ori raporturi juridice, mai ales că în contabilitatea societăţii S.C. E. S.R.L. a fost înregistrată factura fiscală de storno cu privire la utilajele menţionate în avizul respectiv, fiind evident că nefiind făcută plata conform contractului şi înregistrată stornarea, nu ar fi putut apărea nicio consecinţă juridică.

Atâta vreme cât A. nu a alterat conţinutul avizelor şi nici nu avea cum să procedeze astfel, deoarece avizele nu erau întocmite de către el sau de către S.C. E. S.R.L., ci de S.C. I. S.A. şi nici nu a contrafăcut scrierea sau subscrierea acestora, nu există elementele de tipicitate sub aspectul elementului material al laturii obiective, dar nici sub aspectul urmării imediate, nefiind produsă o alterare a încrederii pe care societatea ar trebui să o aibă în înscrisuri.

De asemenea, s-a susţinut că este absurdă reţinerea împrejurării că aceste avize au fost prezentate organelor de urmărire penală pentru dovedirea desfăşurării operaţiunii de predare-primire a celor şapte mijloace fixe, întrucât: inculpatul avea obligaţia să le prezinte organelor de urmărire penală, fiind cerute de către acestea; înscrisurile nu au fost prezentate în scopul de a dovedi predare-primirea utilajelor (aspect pe care inculpatul nu l-a susţinut niciodată); norma legală incriminează încredinţarea înscrisului către o altă persoană pentru ca acesta să fie folosit de către persoana căreia i-a fost încredinţat, persoană care se încrede în conţinutul înscrisului falsificat, or, în speţă, în cazul unei astfel de susţineri, ar trebui să se considere că organul judiciar însuşi ar fi vrut să ofere relevanţă juridică acestui înscris, atâta vreme cât i-a fost încredinţat.

Raportat la cele expuse, s-a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală nici sub aspectul laturii subiective, neexistând intenţia lui A. de a produce efecte juridice prin semnarea acelui aviz.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, urmând să fie pronunţată o soluţie de achitare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea.

Prin încheierea din data de 06 februarie 2018, printre altele, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu sub aspectul cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., însă numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 322 C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept privind latura obiectivă.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Verificând hotărârea din această perspectivă, se reţin următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte constată că, în esenţă, în sarcina inculpatului A., s-a reţinut că a atestat prin semnătură proprie primirea a şapte mijloace fixe menţionate în avizul de însoţire a mărfii nr. 0200098 emis la data de 15.07.2009 de S.C I. S.A. către S.C. E. S.R.L, operaţiune materială ce nu a avut loc, iar după aplicarea semnăturii, a încredinţat înscrisul martorei J. pentru a fi evidenţiat în contabilitate şi la data de 22.10.2010 l-a prezentat organului de cercetare penală, pentru dovedirea desfăşurării operaţiunii de primire a celor şapte mijloace fixe.

Recurentul inculpatul A. a susţinut că reglementarea diferită a falsului în înscrisuri sub semnătură privată în vechea reglementare (art. 290 C. pen. din 1969 - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. (fals material în înscrisuri oficiale) dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice) faţă de dispoziţiile actuale (art. 322 C. pen. - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute în art. 320 (fals material în înscrisuri oficiale) sau art. 321 C. pen. (fals intelectual) dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat, ori îl încredinţează altei persoane spre folosire în vederea producerii unei consecinţe juridice) este de natură a-l exonera pe de răspunderea penală pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât i se reţine în sarcină o modalitate de comitere descrisă prin elementul material de la falsul intelectual, chestiune care anterior nu era incriminată.

Înalta Curte constată că apărarea recurentului inculpat A. este contrazisă de reglementarea legală şi jurisprudenţă.

În acest sens, instanţa reţine că prin decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 28 martie 1970 s-au reţinut următoarele:

"Ca atare, noţiunea de "falsificare" folosită în art. 288 C. pen., trebuie înţeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci şi în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut".

Este avută în vedere şi Decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală:

"Infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen. constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C. pen. - contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod -, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Contrafacerea scrierii include şi confecţionarea unui înscris sub semnătură privată, care conţine menţiuni necorespunzătoare adevărului.

În consecinţă, fapta de a întocmi actul constitutiv şi statutul unei fundaţii - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei se compune dintr-un imobil, deşi coproprietarul imobilului nu şi-a dat acordul pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a autentificat şi le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constând în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei, înregistrarea fiscală a acesteia şi intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen."

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 109 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători:

"Prin urmare, raportând aspectele teoretice vizând conţinutul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, reţine că, contrafacerea scrierii - modalitate normativă de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. la care face trimitere art. 290 C. pen., înseamnă şi plăsmuirea, respectiv, confecţionarea unui înscris similar cu cel care trebuia să conţină menţiuni adevărate."

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată că art. 288 C. pen. din 1969 sancţiona atât acţiunea de falsificare ce poate fi executată prin contrafacere, imitare, scriere sau a semnăturii înscrisului oficial, prin alterare, dar şi fapta de plăsmuire întru totul a unui înscris prin inserarea unor elemente false.

Împrejurarea invocată de inculpat, în sensul că doar a semnat înscrisul nu este relevantă, întrucât recurentul a contribuit la plăsmuirea înscrisului semnându-l, iar înscrisul în întregul său atesta o împrejurare falsă.

Drept urmare, critica formulată de recurentul A. nu este întemeiată, în cauză fapta acestuia, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea definitivă de condamnare, constând în aceea că a atestat prin semnătură proprie primirea a şapte mijloace fixe menţionate în avizul de însoţire a mărfii nr. 0200098 emis la data de 15.07.2009 de S.C I. S.A. către S.C. E. S.R.L, operaţiune materială ce nu a avut loc, iar după după aplicarea semnăturii a încredinţat înscrisul pentru a fi evidenţiat în contabilitate martorei J. şi la data de 22.10.2010 l-a prezentat organului de cercetare penală, pentru dovedirea desfăşurării operaţiunii de primire a celor şapte mijloace fixe întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1254 din 07 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1254 din 07 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 03 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN