Land contract annulment appeal over 200,000 RON referred to Ploiești Court of Appeal for material incompetence.

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pogoanele, în data de 14.10.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii "B." S.R.L, "C." S.R.L., D. şi E., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x în data de 04.06.2010 la BIN F. din oraşul Pogoanele, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între "B." S.R.L. şi G.; constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24.11.2006, încheiat la BNP Asociaţi H. şi F. din oraşul Pogoanele, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între "C." S.R.L. şi G., repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestor acte juridice, în sensul în care reclamanta să intre în proprietatea suprafeţelor de teren corespunzătoare cotei de succesiune, precum şi obligarea pârâţilor la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu prezenta acţiune.

Prin Sentinţa civilă nr. 195/02.05.2017, pronunţată de Judecătoria Pogoanele, s-a admis ca întemeiată acţiunea civilă şi, în temeiul prevederilor art. 61 şi 63 din Legea nr. 192/2006 privind medierea, cu aplicarea prevederilor art. 438 - 441 din C. proc. civ., s-a luat act de acordul de mediere încheiat la data de 15.02.2017 între reclamantă şi pârâta Societatea Comercială "B." S.R.L., în baza Contractului de mediere nr. x/15.02.2017 al mediatorului I., şi s-a consfinţit înţelegerea acestora potrivit înscrisului depus la dosar care alcătuieşte dispozitivul hotărârii; în temeiul prevederilor art. 438 - 440 din C. proc. civ., s-a luat act de tranzacţia încheiată între reclamantă şi pârâta Societatea Comercială "J." S.R.L. şi s-a consfinţit înţelegerea acestora potrivit înscrisului depus la dosar care alcătuieşte dispozitivul hotărârii; s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta "J." S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii-chemaţi în garanţie, şi s-a luat act de tranzacţia părţilor. S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâţilor E. şi D. la plata cheltuielilor de judecată. Au fost obligaţi pârâţii-chemaţi în garanţie E. şi D. la plata către pârâta "J." S.R.L. a sumei de 1.405 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Prin Decizia civilă nr. 893 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanta A.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs, recurenta A., recurs ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău.

Tribunalul Buzău a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Buzău, secţia I civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta A. împotriva Deciziei civile nr. 893 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2018.

Procesat de GGC - NN