Recusal request rejected due to non-satisfaction of statutory conditions; judicial independence and impartiality confirmed

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.11.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, a solicitat să se dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 6.946.483,46 RON, reprezentând valoarea materialelor folosite la reconstrucţia podului feroviar din sectorul Focşani - Putna Seacă, constând în Tablier 1 şi Tablier 2, inclusiv aparatele de reazem cu o masă totală aproximativă de 614 tone şi, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3449/17.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a luat act că pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 3449/17.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, reclamanta A. SA a formulat apel.

Prin Decizia civilă nr. 805A din 6 mai 2016 Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SA, împotriva Sentinţei civile nr. 3449/17.06.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 36.535 RON conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 3.08.2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimaţi, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La data de 5.09.2016 s-a constatat că intimata Ministerul Transporturilor a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului şi a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile atacate.

La data de 7.09.2016 şi respectiv 12.09.2016 s-a constatat că au depus întâmpinare Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţionala de Căi Ferate CFR SA prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile atacate.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 21 iunie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 31 ianuarie 2018 în vederea soluţionării recursului.

În motivarea recursului, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 58 alin. (l) din Legea nr. 71/2011 fapt ce a generat constatarea de către aceasta a faptului că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 580 din Noul C. civ. ci dispoziţiile art. 493 şi 494 din C. civ. din anul 1864.

Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, au considerat că în cazul acţiunii promovate sunt incidente dispoziţiile art. 493 şi 494 din C. civ. din anul 1864 şi nu cele pe care a fost întemeiată acţiunea, respectiv art. 580 din Noul C. civ., motivat pe 2 aspecte.

Primul aspect se referă la faptul că, prin acţiune s-au făcut ample referiri la contractul de execuţie nr. 351/21.06.2010 iar lucrările la podul feroviar Focşani-Putna Seacă au început înainte de data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului C. civ.). Cel de-al doilea aspect reţinut de instanţa de apel a fost acela că "inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 580 din Noul C. civ. a fost reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei (irevocabile) nr. 2793/30.09.2014 pronunţate în Dosar nr. x/2012".

Consideră recurenta că cele două aspecte reţinute de instanţă sunt greşite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 "În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării".

Susţine recurenta că textul de lege este aplicabil doar în cazul accesiunilor imobiliare artificiale ce presupun exercitarea unui drept de opţiune al proprietarului imobilului însă, în cazul de faţă nu poate fi vorba despre o accesiune în care proprietarul imobilului să aibă un drept de opţiune, în accepţiunea C. civ. din anul 1864 sau din anul 2009.

Singurul caz în care proprietarul imobilului are un drept de opţiune, potrivit vechiul C. civ. este cazul prevăzut de art. 494 care se referă la plantaţiile, lucrările şi construcţiile făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, pe pământul proprietatea altuia. Numai în acest caz, proprietarul pământului are un drept de opţiune între a invoca accesiunea imobiliară artificială şi a păstra materialele pentru el sau de a obliga terţa persoană (constructorul) de a le ridica pe cheltuiala ei.

Situaţia supusă judecăţii se încadrează pe noul C. civ., respectiv pe dispoziţiile art. 580 alin. (2), (ce reiterează dispoziţiile art. 493 din vechiul C. civ.) situaţie în care nu există un drept de opţiune al proprietarului pământului între a invoca accesiunea imobiliară artificială sau a cere proprietarului materialelor să le ridice, ci doar obligaţia proprietarului pământului de a plăti valoarea materialelor şi daune-interese, acesta din urmă fiind cel care a făcut construcţiile, plantaţiile sau lucrările cu materiale străine. Prin acelaşi articol se interzice expres dreptul proprietarului materialelor de a le ridica.

Astfel, susţinerea instanţei de apel cum că accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, va opera numai în situaţia în care proprietarul imobilului a optat pentru preluarea lucrării, nu este susţinută de dispoziţiile legale în materia accesiunii imobiliare artificiale, prevăzute de art. 580.

Incidenţa dispoziţiilor art. 580 din noul C. civ., rezultă în raport de data încorporării materialelor proprietatea recurentei în lucrarea executată pentru pârâţii Statul Român şi Ministerul Transporturilor, proprietari ai podului feroviar din sectorul Focşani-Putna Seacă. Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei tablierele încorporate în podul feroviar au fost scoase din incinta societăţii recurente în luna noiembrie 2011, deci după 01.10.2011 dată la care a intrat în vigoare noul C. civ. încorporarea acestor tabliere în podul feroviar nu putea fi făcută decât ulterior datelor menţionate în avizele de însoţire a mărfurilor şi de recepţionare a lor.

În ce priveşte considerentele Deciziei nr. 2793/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în Dosarul nr. x/2012, arătă că nu au nicio incidenţă în prezenta cauză având în vedere faptul că în acel dosar obiectul cauzei era acţiune în constatare a unui drept de proprietate, nefiind analizată în niciun fel data încorporării materialelor în podul feroviar şi incidenţa dispoziţiilor legale în raport de data efectivă a accesiunii artificiale imobiliare. Înalta Curte, prin decizia menţionată a făcut o analiză a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 580 din Noul C. civ. reţinând că aceste dispoziţii, nu sunt aplicabile în acea cauză privind constatarea dreptului de proprietate faţă de data încheierii contractului de execuţie reţinând pe de altă parte că trimiterile instanţei de apel la materia accesiunii imobiliare nu au fost determinante asupra soluţiei pronunţate întrucât instanţa a verificat întrunirea condiţiilor de promovare a acţiunii în constatare şi a reţinut inadmisibilitatea acesteia din perspectiva neîndeplinirii acestora. Astfel, în raport de obiectul cauzei din Dosarul nr. x/2012 şi în raport de aspectele analizate cu ocazia judecării acelui dosar, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat, cu privire la

Printr-o altă critică recurenta susţine că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate de art. 580 din noul C. civ., privind accesiunea imobiliară artificială. Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, făcând abstracţie de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiul de drept invocat, în mod greşit fac referire la o imposibilitate a angajării răspunderii civile contractuale faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi la inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptele sale de a nu executa contractul şi prejudiciul cauzat reclamantei.

Accesiunea imobiliară artificială nu presupune existenţa unui contract şi a unei răspunderi civile contractuale cum în mod greşit au reţinut instanţele, repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea contractului fiind reglementat de alte dispoziţii ale C. civ. fie el cel vechi sau nou, respectiv art. 1350 noul C. civ. sau art. 1.073-1.090 vechiul C. civ. etc.

Ambele instanţe fac vorbire despre faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi tras la răspundere faţă de inexistenţa unui raport de cauzalitate între pretinsele fapte de a nu executa contractul nr. x/21.06.2010 şi prejudiciul cauzat deşi acţiunea nu a fost întemeiată pe acest aspect ci a fost solicitată contravaloarea materialelor folosite la construcţia podului feroviar ce se află în proprietatea statului.

Aspectul reţinut de instanţe este fundamental greşit, pe de-o parte pentru că nu s-a susţinut că între recurentă şi pârâtele chemate în judecată ar fi existat un raport contractual şi că pretenţiile solicitate ar fi rezultatul prejudiciului produs prin neexecutarea de către pârâte a contractului de execuţie.

S-a făcut vorbire despre contractul de execuţie nr. x/21.06.2010 pentru a arăta că transferul dreptului de proprietate de la societatea recurentă la SC B. SA, a tablierelor ce au fost încorporate în podul feroviar Focşani Putna Seacă, nu s-a produs deoarece, conform art. 3.11 din contract acest transfer opera în momentul în care B. achita integral facturile emise de societatea recurentă către aceasta. Cum aceste facturi nu s-au achitat, acest transfer de proprietate nu s-a produs, rămânând în continuare proprietatea recurentei.

Acţiunea formulată în cauză nu este o acţiune în răspundere contractuală ci o acţiune în pretenţii izvorâte din accesiunea imobiliară artificială întemeiată pe dispoziţiile art. 580 noul C. civ. şi nu pe dispoziţiile art. 1350 noul C. civ. sau art. 1.073 - 1.090 vechiul C. civ. etc.

În ceea ce priveşte faptul reţinut de cele două instanţe de fond cum că nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile pentru a invoca accesiunea imobiliară şi a solicita obligarea Statului Român să plătească suma de 6.946.483,46 RON, reprezentând contravaloarea materialelor folosite la reconstrucţia podului feroviar, întrucât nu a avut calitatea de constructor, nu a contractat cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor iar contravaloarea materialelor a fost achitată de acesta din urmă prin reprezentantul sau Ministerul Transporturilor, recurenta mai susţine că textul legal nu prevede îndeplinirea acestor condiţii pentru a beneficia de dreptul la contravaloarea materialelor încorporate în imobilul proprietatea Statului, singurele dovezi pe care trebuie să le facă sunt acelea privind proprietatea materialelor, faptul că acestea au fost folosite la realizarea lucrării proprietarului imobilului şi faptul existenţei prejudiciului.

Toate aceste aspecte au fost dovedite atât prin contractul de execuţie nr. x/21.06.2010, care la art. 3.11 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra produselor livrate către SC B. SA, opera în momentul în care aceasta achita integral valoarea facturilor emise de către recurentă.

Faptul neachitării acestor materiale, deci al netransferării dreptului de proprietate şi al prejudiciului, constând în contravaloarea materialelor, rezultă din neachitarea facturilor nr. 1003004 din 25.10.2010 în valoare de 3.333.677,70 RON şi nr. 1003398 din 30.11.2010 în valoare de 3.612.805,76 RON recunoscut de către pârâte.

După cum rezultă din răspunsurile la interogatoriile luate pârâtelor şi din întâmpinările depuse la dosarul cauzei, acestea recunosc faptul că tablierele au fost executate de recurentă, că au fost livrate, că au fost încorporate în podul feroviar Focşani - Putna Seacă iar pârâtele Ministerul transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA, recunosc faptul că acestea nu au fost achitate aşa cum rezultă din Adresa nr. 40/DPAT/AA/49349/01.11.2011 emisă de Ministerul Transporturilor prin care acesta şi-a exprimat acceptul în calitate de Autoritate Contractantă de a efectua plăţile direct către furnizori.

Cum nici Ministerul Transporturilor nu a făcut plăţile conform angajamentului, recurenta este îndreptăţită să încaseze contravaloarea produselor încorporate în podul feroviar din sectorul Focşani - Putna Seacă.

Recurenta mai arată că susţinerea instanţei de apel că au mai fost introduse trei cereri de chemare în judecată prin care s-a solicitat repararea prejudiciului de 6.946.483,46 RON, motiv pentru care aceasta nu ar mai fi îndreptăţită să solicite contravaloarea materialelor folosite la construcţia podului feroviar, pe calea accesiunii, nu se întemeiază pe o dispoziţie legală, instanţa neindicând dispoziţia legală incidenţă în această situaţie.

Arată recurenta că cele trei acţiuni ce au format obiectul dosarelor nr. x/2012, nr. x/85/2012 şi nr. x/1259/2012 sunt acţiuni ce au avut alt obiect. Astfel, Dosarul nr. x/2012 a avut ca obiect pretenţii rezultate din cesiunea de creanţă Dosar nr. x/2012 a avut ca obiect înscrierea în tabelul de creanţe a societăţii aflate în insolvenţă SC B. SA iar Dosarul nr. x/2012 a avut ca obiect acţiune în constatare a dreptului de proprietate cu privire la tablierele 1, 2 şi 3.

Instanţa de apel nu a indicat un temei legal care să interzică acţiunile în pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. 580 alin. (2) din noul C. civ.

În ce priveşte excepţiile invocate de paratele Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA privind lipsa calităţii procesual pasive, ce au fost admise de instanţele de fond, arătă că Ministerului Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA au calitate procesual pasivă în temeiul art. 2 pct. 24 şi pct. 36 din H.G. nr. 24/2013 preluate în aceeaşi numerotare şi forma şi de H.G. nr. 21/2015, ale dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998 precum şi ale art. 1 alin. (10) lit. b) ale art. 7 alin. (2) lit. l) şi n) şi art. 9, art. 14 şi art. 2 şi art. 47 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 12/1998 fiind administratorii infrastructurii feroviare iar Ministerul Transporturilor acţionând în numele Statului. În concluzie, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel trebuia să respingă excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acestea.

În ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din data de 18.12.2015 recurenta arată că instanţa de apel a respins încuviinţarea administrării probei cu expertiză tehnică de specialitate construcţii feroviare sau industriale cu obiectivele menţionate prin chiar cererea de apel.

Pentru a determina legea civilă aplicabilă în cauza de faţă, instanţa avea obligaţia să stabilească momentul încorporării materialelor proprietatea recurentei în podul feroviar Focşani-Putna Seacă şi apoi să stabilească valoarea acestora printr-o expertiză de specialitate.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

În motivarea recursului, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţine că hotărârea atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 fapt ce a generat constatarea greşită că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 580 din noul C. civ. ci dispoziţiile art. 493 şi 494 din C. civ. din anul 1864.

Această critică nu poate fi primită având în vedere că inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 580 din Noul C. civ. a fost reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în considerentele Deciziei irevocabile nr. 2793/30.09.2014, pronunţate în Dosarul nr. x/2012, având ca părţi reclamanta SC A. SA şi pârâţii SC B. SA, prin lichidatori judiciari şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii iar ca obiect, să se constate că reclamanta este proprietara a trei tabliere cu nr. 1, 2 şi 3, având o masă totală de 900 tone, bunuri executate de reclamantă în baza contractului de execuţie nr. x/21.06.2010, ce au fost folosite la reconstrucţia Podului Feroviar din sectorul Focşani-Putna Seacă.

Astfel, în considerentele acestei decizii se arată că în ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor accesiunii imobiliare prevăzute de art. 580 noul C. civ., Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză faţă de data încheierii contractului de execuţie nr. x din 21 iunie 2010 care atrage aplicabilitatea C. civ. de la 1864 potrivit principiului tempus regit actum

Având în vedere prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în prezenta cauză, având (în parte) aceleaşi părţi cu cele prevăzute de Decizia nr. 2793/30.09.2014 şi având ca obiect material tablierele executate de reclamantă în baza contractului de execuţie nr. x/21.06.2010, considerentele se impun prin prisma efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în orice proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, acesta demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit şi că reglementarea autorităţii de lucru judecat în forma consacrată de prevederile legale citate anterior vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

În plus, conform art. 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Astfel cum s-a reţinut, legea în vigoare la momentul începerii lucrării era vechiul C. proc. civ., prin urmare recurenta nu poate invoca incidenţa legii noi, respectiv art. 5 80 din noul C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, accesiunea imobiliară presupune exercitarea unui drept de opţiune a proprietarului imobilului dominant, accesiunea imobiliară neputând opera decât în situaţia în care proprietarul imobilului a optat pentru preluarea lucrării.

Este de observat şi faptul că natura raporturilor juridice care au generat litigiile promovate de recurentă are la bază un contract de lucrări prin care părţile şi-au asumat obligaţii comerciale concrete.

În speţă, recurenta şi-a asumat o relaţie comercială directă cu SC B. SA prin care aceasta din urmă era obligată să-i plătească costurile execuţiei unor tabliere, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o în totalitate.

Or, în condiţiile existenţei unui contract rezultă că recurenta nu are la îndemână decât acţiunea izvorâtă în baza unor raporturi contractuale ceea ce exclude promovarea unei acţiuni întemeiate pe accesiunea imobiliară artificială.

Nu în ultimul rând, din actele dosarului rezultă că recurenta s-a înscris la masa credală a debitoarei sale SC B. SA, prin urmare nu poate pretinde realizarea creanţei pe altă cale.

Argumentele anterioare în sensul că recurenta avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală faţă de SC B. SA sunt totodată argumente care susţin imposibilitatea angajării răspunderii civile contractuale faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi care confirmă inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptele sale de a nu executa contractul şi prejudiciul cauzat reclamantei, deoarece, astfel cum s-a arătat, prejudiciul recurentei nu poate fi recuperat decât de la partenerul său contractual respectiv SC B. SA în temeiul unei acţiuni în pretenţii.

Este de asemenea nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 18.12.2015 prin care recurenta arată că instanţa de apel a respins încuviinţarea administrării probei cu expertiză tehnică de specialitate construcţii feroviare sau industriale.

Înalta Curte aminteşte că instanţa nu este obligată să încuviinţeze orice probă ci doar pe acelea care sunt utile, pertinente şi concludente pentru soluţionarea cauzei. Or, administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate construcţii feroviare sau industriale nu a fost considerată ca întrunind aceste condiţii, motiv pentru care a fost respinsă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 805 A din 6 mai 2016 şi a încheierii din 18.12.2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - GV