Employee’s recusal bid over prior rulings and case-management measures rejected as disguised appeal; dismissal upheld

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 13428 din data de 16.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea principală, formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reconvenţională; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei pârâte la plata către pârâtul-reclamant a drepturilor salariale aferente perioadelor: 06.04.2004-06.07.2007; 07.07.2007-27.02.2009; 27.02.2009-09.09.2014 şi a respins acest capăt de cerere pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune privind capătul de cerere ce are ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei 15.03.1997- 06.04.2004 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris dreptul la acţiune; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect reintegrarea pârâtului-reclamant şi a respins acest capăt de cerere pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă al pârâtului-reclamant pentru perioada 07.04.2005-31.12.2007 şi a respins acest capăt de cerere pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata drepturilor salariale către pârâtul-reclamant aferente perioadelor: martie 1999- noiembrie 1999 şi martie 2000-06.04.2004, ca neîntemeiată; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere ce are ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata daunelor morale, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta-pârâtă să-i elibereze pârâtului-reclamant o adeverinţă conform art. 34 pct. 5 coroborat cu art. 40 lit.

h) Codul muncii, începând cu data de 21.10.1999 şi să efectueze menţiunile în carnetul de muncă începând cu data de 31.12.2007; a respins cererile de obligare a reclamantei-pârâte la plata daunelor morale, de anulare a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, de obligare a reclamantei-pârâte la plata drepturilor salariale în baza mandatului şi de obligare la plata drepturilor salariale pentru perioada 11.09.2014- 16.12.2015 către pârâtul-reclamant, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. SA şi pârâtul B.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-au respins ca nefondate cererile de recuzare împotriva doamnelor judecător C. şi D., formulată de B., în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 5898 din 17 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis în parte, apelul declarat de apelantul B., împotriva sentinţei civile nr. 13428 din 16.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2014.

S-au înlăturat din considerentele sentinţei argumentele privind caducitatea contractului individual de muncă.

S-a admis apelul declarat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 13428 din 16.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că:

S-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă nr. x/1991 încheiat între B. şi E. S.A. la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 - 29.06.2007.

S-au înlăturat dispoziţiile sentinţei referitoare la efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă, începând cu data de 31.12.2007.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 16 ianuarie 2017, recurentul B. prin mandatar F. a formulat recurs împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, acesta fiind depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării cererii de recuzare.

Recurentul consideră că încheierea din data 7 noiembrie 2016 este nemotivată în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi în sensul art. 6 alin. (1) CEDO.

În esenţă, arată că încheierea atacată nu analizează motivele invocate de pârât şi, recalificându-le, omite să cerceteze temeinicia motivelor de recuzare prevăzute de art. 42 alin. (1) punctul 13 C. proc. civ.

Susţine că motivul invocat de pârâtul-recurent nu se referea la faptul că doamna judecător D. a soluţionat cererea de suspendare provizorie, ci la faptul că aceasta a favorizat A. admiţând cererea acestei părţi cu derogare de la prevederile legale imperative privind cuantumul cauţiunii. Doamna judecător D. a apreciat în acea cauză că valoarea cauţiunii depusă de A. ar fi suficientă, în condiţiile în care tot aceasta a pronunţat decizii de respingere a suspendării provizorii pe motiv de insuficienţă a cuantumului cauţiunii, în alte cauze cu alţi justiţiabili, procedând în acest mod la ignorarea acestei condiţii legale imperative în beneficiul A., iar această conduită constituie un element de fapt în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., ce, coroborat cu restul aspectelor învederate, este de natură să pună dubii semnificative cu privire la imparţialitatea acesteia.

Mai arată recurentul, că instanţa învestită să judece cererea de recuzare nu analizează în niciun fel dacă pronunţarea de către doamna judecător C. a deciziei nr. 1132/R/2004, cu privire la contractul de muncă al lui B., constatând prin acea hotărâre că acelaşi contract individual de muncă ar fi încetat de drept în anul 1999, se suprapune cu obiectul acţiunii iniţiată de A., prin care aceasta din urmă a solicitat să se constate încetarea de drept a aceluiaşi contract de muncă în anul 2007.

Apreciază că această situaţie, în care unul şi acelaşi raport juridic este supus interpretării instanţelor de judecată, chiar dacă nu se califică în condiţiile antepronunţării, prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este aptă a fi valorificată în contextul recuzării ca element de fapt ce conduce la concluzia unei lipse de imparţialitate a judecătorului. Concluziile d-nei judecător C. au condus la statuarea faptului că a încetat Contractul individual de muncă al recurentului odată cu fuziunea dintre E. şi A. şi, pe cale de consecinţă, au condus la tergiversarea, la prelungirea insecurităţii juridice a situaţiei raporturilor de muncă ale acestuia şi la antamarea de noi procese şi costuri procesuale.

Mai arată şi faptul că termenul din 03.11.2016 a constituit un termen de administrare probe, acest termen fiind în fapt solicitat de A. pentru a lua cunoştinţă de înscrisul reprezentând "Autorizaţie BNR". Astfel, la acel termen, instanţa de apel a respins în bloc cererea de probatoriu formulată de B., fapt ce reprezintă o vădită favorizare a A. Totuşi, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a denaturat încă o dată obiectul cererii şi argumentaţiei recurentului şi a motivat că nu este aptă să cenzureze modul în care judecătorii înţeleg să desfăşoare procesul.

Consideră că elementul de fapt constând împotrivirea instanţei de judecată la aducerea la dosarul a probelor pertinente pentru soluţionarea procesului, respectiv referitoare la forma contractului de muncă la data de 29.06.2007, iar nu forma din anul 1991, certificarea de către E. printr-o adresă transmisă Curţii de Apel Bucureşti, a faptului că Contractul individual de muncă nr. x/1991 a încetat la data de 14.03.1997 etc., constituie elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, ce au făcut obiectul cererii de recuzare formulate.

Pe cale de consecinţă, solicită să se constate faptul că încheierea din 07.11.2016 se întemeiază pe motive străine cauzei, generate de o reinterpretare dată de către instanţă a problemelor de drept şi de fapt supuse atenţiei acesteia, elemente care constituie, coroborat, o argumentaţie profundă, legală şi concretă a cererilor de recuzare formulate în cauză.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea de către instanţa de apel a normei de drept material prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Recurentul susţine, în esenţă, că motivarea respingerii administrării probei la termenul din 03.11.2016 reprezintă întrevederea rezultatului final al procesului, esenţial fiind că judecătorii au respins administrarea probei din care să rezulte încetarea Contractului individual de muncă nr. x/1991 la data de 14.03.1997. Totodată, arată că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare respinge motivele ce fundamentează recuzarea, nemotivând soluţia prin raportare la situaţia de fapt a litigiilor dintre B. şi A. Învederează instanţei de recurs aspectele care tind să demonstreze faptul că alăturarea profesională dintre dl. G. şi d-na judecător D. nu constituie o alăturare profesională oarecare, între persoane ce au fost colegi, conjunctural, la un moment dat în decursul carierelor lor.

În acest context, recurentul solicită instanţei de recurs să constate că încheierea din data de 07.11.2016 a fost dată cu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi, respectiv, conţine motive străine de natura cauzei, sens în care solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, admiterea cererii de recuzare şi dispunerea refacerii probatoriului inclusiv cel administrat la fond.

Intimata A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurentul B. prin mandatar F. a depus răspuns la întâmpinare, invocând ca o apărare faţă de susţinerile intimatei din întâmpinare, faptul că în cursul judecării cauzei, Completul C16 a fost modificat, componenţa sa nefiind cea de la momentul repartizării aleatorii a cauzei.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că încheierea atacată ce formează obiectul recursului este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 24 mai 2016, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Analizând încheierea atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă lipsa de motivare a încheierii recurate, este nefondat.

Recurentul B. susţine că argumentele pe care le-a invocat în cererea de recuzare a doamnei judecător D. nu se refereau la faptul că, în trecut, acest magistrat a soluţionat cererea de suspendare provizorie, ci la faptul că judecătorul vizat ar fi favorizat A. S.A. prin aceea că a admis cererea de suspendare provizorie prin derogare de la prevederile legale imperative privind cuantumul cauţiunii. Mai susţine recurentul că pretinsa favorizare a A. S.A. ar fi constat în aceea că doamna judecător D. ar fi apreciat în respectiva cauză că valoarea cauţiunii depuse de A. S.A. este suficientă, în condiţiile în care acelaşi magistrat a pronunţat, în alte cauze, cu alţi justiţiabili, decizii de respingere a cererii de suspendare, pe motiv de insuficienţă a cauţiunii.

Recurentul susţine că acelaşi motiv de incompatibilitate invocat şi în legătură cu doamna judecător C. nu ar fi fost deloc analizat, mai precis, curtea de apel nu s-ar fi pronunţat în legătură cu soluţionarea, în trecut, de către acest magistrat, a unei pricini având aceleaşi părţi obiect şi cauză.

Contrar susţinerilor recurentului, încheierea din 7 noiembrie 2016 este amplu motivată, curtea de apel analizând în mod exhaustiv acest motiv de recuzare, pe care l-a respins în mod judicios, cu o argumentaţie detaliată.

În mod corect instanţa a reţinut în considerentele încheierii recurate, că situaţia de fapt apreciată drept cauză pentru lipsa de imparţialitate nu are reprezentare juridică, întrucât limitarea participării la judecată, astfel cum a fost văzută de legiuitor, vizează situaţia în care magistratul şi-a spus părerea, în alt cadrul decât cel legal în cauza dedusă judecăţii.

De asemenea, faptul că un magistrat a mai fost anterior învestit cu soluţionarea unor cauze purtând între aceleaşi părţi, chiar dacă între litigiile respective ar exista anumite legături de factură juridică sau obiectul ar fi identic, nu duce la aprecierea ca incidente a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi aceasta întrucât, reglementând instituţia autorităţii de lucru judecat, s-a instituit în mod legal o garanţie a dreptului justiţiabilului la un proces echitabil.

Astfel, curtea de apel a statuat cu justeţe că, dispunând suspendarea provizorie, doamna judecător D. nu intră sub sub incidenţa situaţiei reglementate de norma invocată, iar raţiunile pentru care judecătorul a admis sau a respins o astfel de cerere cu respectarea normelor privind nivelul cauţiunii, nu pot fi cenzurate într-o cerere de recuzare şi nici nu pot constitui temei pentru a aprecia asupra lipsei de imparţialitate şi obiectivitate, întrucât cererea de recuzare nu se poate converti într-o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunţate.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a apreciat ca neîntemeiate şi nesusţinute de nicio probă alegaţiile recurentului care, prin raportare la soluţiile pronunţate de doamna judecător D. într-un alt dosar în care acesta era implicat, şi care nu presupunea în nici un fel o analiză pe fondul drepturilor şi obligaţiilor deduse judecăţii în prezenta pricină, a desprins concluzia ridicată la nivel de prezumţie, că respectivul magistrat ar fi favorabil intimatei A. S.A.

Instanţa a respins şi pretinsul motiv de incompatibilitate invocat în legătură cu doamna judecător C. arătând în mod legal că în situaţia în care aceasta s-ar mai fi pronunţat în trecut asupra unei cereri identice, având ca subiect procesual tot pe recurent, soluţia ar fi fost aceea a invocării de către acesta a excepţiei autorităţii de lucru judecat, aceasta fiind garanţia procesuală a principiului non bis in idem, iar nu formularea unei cereri de recuzare a magistratului.

Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la încălcarea de către instanţa de apel a normei de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. care statuează că un judecător este incompatibil "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în legătură cu imparţialitatea sa."

În susţinerea acestei critici, recurentul expune în mod detaliat probele pe care dorea să le administreze în cercetarea apelului propriu formulat împotriva sentinţei civile nr. 13428 din 16 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi conchide că respingerea acestor probe de membrii completului de judecată a făcut să se întrevadă rezultatul final al procesului. În acest context, recurentul afirmă că respingerea probelor pe care le-a propus determină îndoieli întemeiate în legătură cu imparţialitatea celor doi judecători recuzaţi.

În mod legal, curtea de apel a respins ca nefondate aceste susţineri, întrucât nici cererea de recuzare şi nici recursul împotriva încheierii prin care o cerere de recuzare a fost respinsă nu pot fi folosite drept cale de atac şi nu pot reprezenta un demers destinat reanalizării fondului raporturilor litigioase.

De asemenea, prin încheierea recurată, curtea de apel a reţinut cu justeţe că adoptarea de către magistratul învestit cu soluţionarea cauzei a unor măsuri procesuale, respectiv încuviinţare, respingere de probe sau prorogări de termene, aprecieri cu privire la finalizarea cercetării judecătoreşti, măsuri reglementate de dispoziţiile art. 479 coroborat cu art. 255, art. 258 şi art. 22, art. 482 C. proc. civ., nu pot fi apreciate ca reprezentând elemente de natură a naşte întemeiat îndoiala cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Toate aceste măsuri fac parte din actul de judecată şi nu pot fi înlăturate altfel decât în condiţiile căilor de atac reglementate, tocmai pentru că cererea de recuzare nu permite valorificarea nemulţumirilor justiţiabilului fată de soluţiile date cererilor sale, ci este un incident procedural referitor la compunerea instanţei.

Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat în mod justificat că acele elemente care nasc îndoiala legitimă nu se pot suprapune cu exercitarea atribuţiilor legale ale unui magistrat, tocmai pentru că recuzarea nu poate reprezenta o cale de atac.

Or, atunci când a formulat recurs împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 în realitate recurentul-reclamant a învestit instanţa supremă cu o veritabilă cale de atac contra măsurilor procedurale ale completului şi chiar împotriva deciziei civile nr. 5898 din 17.11.2016, ceea ce este inadmisibil întrucât contravine flagrant principiului legalităţii reglementat de art. 7 C. proc. civ.

De asemenea, dispoziţiile art. 42 C. proc. civ. stabilesc cazurile de incompatibilitate ale judecătorului, iar nu ale avocatului părţii litigante adverse.

În speţă, atât cererea de recuzare, cât şi motivele de recurs se referă la pretinse presiuni pe care apărătorul A. S.A., domnul avocat G., le-ar exercita în virtutea demnităţii sale de fost ministru al justiţiei în perioada 1996 - 2000 asupra magistraţilor învestiţi cu soluţionarea litigiilor civile sau penale ale reclamantului B., printre aceştia numărându-se şi doamna judecător D.; invocarea acestor aspecte ca motive de recuzare a magistraţilor este inadmisibilă.

În concluzie, prin reiterarea acestor alegaţii în cererea de recurs, recurentul urmăreşte o reanalizare în fond a cererii sale de probe şi a însăşi apelului, ceea ce este inadmisibil.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul B. prin mandatar F. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. prin mandatar F. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2017.