Statute of limitations for civil damages arising from criminal investigation: start date tied to prosecutor's resolution not to initiate proceedings rather than subsequent communication.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti", secţia a VI-a civilă, la data de 7 aprilie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat instanţei obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata sumei de 450.000 euro cu titlu de daune morale în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii şi la plata sumei de 50.000 lei reprezentând despăgubiri materiale.

Societatea pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la momentul producerii evenimentului - 02.08.2008 sau la data încheierii cercetării penale, respectiv 03.03.2010, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 07.04.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 5146 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepţia prescripţiei şi a fost respinsă ca prescrisă acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, conform art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, termenul general de prescripţie este de 3 ani, prescripţia începând să curgă în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, data rezoluţiei fiind, în opinia tribunalului, momentul de la care reclamanţii, mai ales reclamanta A. în calitate de persoană vătămată, aveau posibilitatea şi trebuiau să cunoască paguba şi persoana vinovată.

Comunicarea rezoluţiei emise la 03.03.2010 s-a făcut la solicitarea reclamanţilor, la data de 10.12.2013 şi 31.01.2014. Potrivit rezoluţiei, aceasta a fost comunicată reclamantei A., iar moştenitorilor defunctului F., la cerere.

Deşi reclamanţii au susţinut faptul că, la data de 10.12.2013, respectiv 31.01.2014, le-a fost comunicată Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2008, dată faţă de care pretind că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, tribunalul a apreciat că, în raport cu data încheierii cercetării penale, respectiv 03.03.2010, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 07.04.2014. Faptul că reclamanţii au stat în pasivitate şi au cerut de-abia la trei ani de la finalizarea cercetărilor comunicarea rezoluţiei nu poate avea niciun efect asupra calculului termenului de prescripţie.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat, reţinându-se, în esenţă, că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 03.03.2010 şi a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 03.03.2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 07.04.2014.

Nu au putut fi primite susţinerile apelanţilor referitoare la dispoziţiile art. 246 din C. proc. pen. anterior din 1968, întrucât acestea se referă la înştiinţarea despre încetarea urmăririi penale şi nu sunt aplicabile în cazul neînceperii urmăririi penale, soluţie reglementată distinct.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii B., D., C. şi A. au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurenţii apreciază că instanţa a pronunţat o decizie nelegală, prin respingerea apelului având în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă la data comunicării rezoluţiei şi, raportat la data introducerii acţiunii se poate observa că termenul nu era împlinit.

Soluţia de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa nu s-a comunicat decât la cererea personală a reclamanţilor, la 10.12.2013, iar A. a luat cunoştinţă la data de 31.01.2014.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a reţinut că la data de 12.03.2010 i-a fost comunicată mamei victimei, numitei B., rezoluţia procurorului, însă la dosarul de urmărire penală nu există această dovadă de comunicare a Rezoluţiei procurorului, astfel încât, părţile vătămate nu au avut cunoştinţă de stadiul dosarului până la data 10.12.2013, respectiv 31.01.2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul 167/1958, momentul în care păgubitul a cunoscut cine răspunde de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul raţional justificat de o concluzie pe care păgubitul nu o poate trage singur urmare propriilor investigaţii, ci ca urmare a unei soluţii date de către organele/instituţiile care sunt abilitate să stabilească vinovăţia, organe de cercetare sau instanţele de judecată.

Sintagma prevăzută de art. 8 "cel ce răspunde de pagubă" nu se referă la perceperea personală a celui vătămat cu privire la cine sau pe cine consideră el că s-ar face vinovat de săvârşirea faptei prejudiciabile, ci interpretarea logico-juridică a respectivului articol este în sensul că vinovăţia juridică, trebuie stabilită de un organ sau instanţă competentă în acest sens. Acesta este un element obiectiv determinat pe cale judiciară şi care nu depinde de percepţia unei persoane obişnuite.

Doar o asemenea interpretare garantează părţilor vătămate şi dreptul la un proces echitabil, drept consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de Statul român prin Legea nr. 30/1994 şi este direct aplicabilă în dreptul intern în aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Conform dispoziţiilor art. 246 din fostul C. proc. pen., valabil la data comunicării rezoluţiei, Copia de pe Ordonanţa sau rezoluţia prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunica persoanei care a făcut sesizarea, învinuitului sau inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate.

Aşadar, din actele dosarului penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, rezultă că părţile nu au fost chemate să dea declaraţii, în special A. care a suferit leziuni şi numeroase fracturi, care au necesitat intervenţii chirurgicale, dar care niciodată nu a fost chemată să facă declaraţii la dosarul penal.

În speţă, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă în cauza de faţă de la data la care s-a comunicat rezoluţia pronunţată în dosarul penal, decembrie 2013, respectiv ianuarie 2014.

În concluzie, recurenţii susţin că este imperios necesar ca partea vătămată să cunoască şi pe cel care răspunde de fapta prejudiciabilă, aceasta neputând fi decât data la care i-a fost comunicată soluţia organului de cercetare sau hotărârea instanţei eu privire la stabilirea vinovăţiei făptuitorului/inculpatului.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele evocate în recurs au fost invocate şi în apel, instanţa pronunţându-se asupra lor, prin respingerea acestora, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei, ca nefondate şi admiterea recursului, astfel cum s-a solicitat.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., D., C. şi A. pentru următoarele considerente:

În speţă, se observă că problema de drept care se ridică în soluţionarea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune nu vizează durata termenului de prescripţie ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părţile, cât şi instanţele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speţei faţă de prevederile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Ceea ce susţin recurenţii-reclamanţi, în contradicţie cu motivarea instanţelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenţii apreciind că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data comunicării, la cerere, a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, 10.12.2013, respectiv 31.01.2014.

Contrar susţinerilor recurenţilor, ambele instanţe au aplicat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv prevederile art. 3 şi art. 8 ale acestui act normativ, iar criticile recurenţilor-reclamanţi sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Potrivit art. 228 alin. (6) din C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data de 03.03.2010 (data emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale), copie de pe rezoluţie se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare.

În condiţiile în care, în speţă, sesizarea organelor de cercetare penală s-a făcut din oficiu, ca urmare a producerii unui accident rutier cu victime, iar recurenţii nu au formulat plângeri penale în cauză, pentru a avea calitatea de "persoane care au făcut sesizarea", potrivit legii, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nu trebuia comunicată acestora din oficiu.

De altfel, rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată în mod direct, pentru persoana vătămată A., la data de 12.03.2010.

Prin urmare, recurenţii nu se pot prevala de împrejurarea că au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea doar la momentul comunicării la cerere a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă la data de 03.03.2010, în dosarul penal nr. x/2008, întrucât momentul de la care aceştia trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 03.03.2010 în dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa.

Recurenţii persoane vătămate trebuiau să urmărească desfăşurarea cercetărilor premergătoare, putând să solicite relaţii organelor de urmărire penală, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.

Aşa fiind, criticile invocate nu sunt de natură să schimbe soluţia sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, cum în mod legal a constatat şi instanţa de control judiciar, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din data de 03.03.2010 şi a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 03.03.2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată la data de 07.04.2014.

Nu pot fi primite nici susţineri recurenţilor referitoare la dispoziţiile art. 246 C. proc. pen. din 1968, întrucât aceste prevederi legale se referă la înştiinţarea despre încetarea urmăririi penale şi nu sunt aplicabile în cazul neînceperii urmăririi penale, soluţie reglementată distinct, aspect reţinut legal de instanţa de apel.

Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., D., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B., D., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1911/A/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2017.