Insurer's late-payment penalty on moral damages upheld; claimant's cassation appeal voided for inadmissible grounds.

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.08.2015 sub nr. x/112/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune materiale şi 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale (4.522.500 RON), penalităţi în cuantum de 0,2% din suma despăgubirii, calculată pe fiecare zi de întârziere, din data de 05.08.2015 şi până la data plăţii efective, obligarea pârâtei la plata unei sume lunare reprezentând diferenţa dintre salariul minim pe economie şi sumele achitate în baza certificatului de invaliditate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 328/2016 din 26 aprilie 2016, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta asigurător Societatea C. prin B. SRL şi cu intervenientul forţat D., şi pe cale de consecinţă a fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii a sumei de 5.000 euro, cu titlu daune materiale şi a sumei de 60.000 euro, cu titlu daune morale.

A fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului pentru perioada iunie 2014 - iulie 2015, suma de 3.590 RON reprezentând diferenţa dintre salariul minim pe economie şi indemnizaţia de invaliditate, iar începând cu data promovării acţiunii şi până la încetarea stării de nevoie suma de 350 RON lunar cu titlu de despăgubiri periodice.

A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei asigurător la plata unor penalităţi de întârziere.

A fost obligată pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 5.063 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis în parte apelul declarat de apelantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 328 din 26.04.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistriţa Năsăud pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2% calculate asupra daunelor morale în sumă de 60.000 euro, începând cu data de 05.08.2015 şi până la plata efectivă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamantul A.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele deciziei trebuie să cuprindă expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă în baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, motivarea sumară, insuficientă, precum hotărârea atacată, care nu arată motivele pentru care au fost respinse cererile, apărările şi susţinerile recurentului este nemotivată şi trebuie reformată în temeiul art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că, potrivit practicii judiciare "hotărârea pronunţată de instanţă trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" - cu referire la penalităţile aferente sumei de 5.000 euro, aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, precum şi cu privire la afecţiunile permanente, potrivit expertizei - "fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar, iar soluţia este netemeinică".

Din această perspectivă, recurentul susţine că atât la instanţa de fond cât şi în apel, deşi a solicitat, instanţele nu s-au pronunţat asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Aşadar, se instituie un caz de răspundere civilă subiectivă, pentru conduita culpabilă a asigurătorului constând în lipsa răspunsului la cererea de despăgubire într-un termen de trei luni.

În acest context, recurentul arată că pârâta trebuie să fie obligată la plata sumelor din cererea de despăgubire - daune morale de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON, chiar şi neavând relevanţă probele administrate, deoarece aceasta nu a răspuns, conform normelor legale în termen de trei luni de la avizarea daunei solicitate.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin poliţa de asigurare RCA reprezintă avizare de daună şi obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părţii prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluţionarea cererii de despăgubire şi să soluţioneze cererea de despăgubire în termenul legal.

Din analiza actelor dosarului, rezultă evident că pârâta nu a răspuns în termenul de 3 luni de la formularea cererii de despăgubire, fie în sensul de a face o oferta, fie de a notifica desfăşurarea unei investigaţii, fie solicitarea de documente, ori de a respinge cererea de despăgubire.

Mai susţine recurentul că, instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere calculate la suma de 60.000 euro - daune morale - dar nu şi la suma de 5.000 euro la care pârâta a fost obligată cu titlul de daune materiale, deşi aceasta s-a solicitat atât la fond cât şi în apel, iar sub acest aspect, hotărârea este nemotivată.

De asemenea, susţine recurentul că nu rezultă din considerentele hotărârii atacate că instanţa de apel, de altfel nici cea de fond, s-ar fi aplecat asupra motivelor de fapt invocate şi asupra probelor administrate.

Aceasta deoarece, în conţinutul deciziei nu se face referire la urmările accidentului rutier asupra reclamantului, hotărârea părând mai degrabă tratarea unei situaţii generale, a unui accident rutier cu urmări vătămătoare.

În acest context, recurentul apreciază că nu s-au acordat despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a afecţiunilor dovedite prin raportul de expertiză, care atestă faptul că acestea i-au determinat pierderea în mod permanent a capacităţii de muncă, acesta fiind încadrat timp de un an în gradul de handicap grav, iar ulterior gradul II în mod permanent.

Faţă de această situaţie, recurentul consideră că s-a reţinut, în mod greşit, faptul că "nu s-a dovedit din perspectiva activităţilor lucrative nici o afectare", dar potrivit raportului de expertiza i s-a determinat pierderea în mod permanent a capacităţii de muncă, iar din probele testimoniale a rezultat faptul că acesta desfăşura o activitate lucrativă în Italia.

Din această perspectivă, recurentul apreciază că nu poate fi vorba de o îmbogăţire fără justă cauză cât timp pe parcursul vieţii, reclamantul nu va mai putea munci, practica sporturi, fiind nevoie de un însoţitor permanent, iar toată viaţa va suferi de o tulburare organică a personalităţii şi nici nu va mai putea conduce vehicule.

În opinia sa, recurentul consideră că aceste motive de apel nu au fost examinate de către instanţa de apel şi, în consecinţă decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, iar pentru a fi respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele instanţei trebuiau să cuprindă şi motivele pentru care solicitările sale au fost înlăturate.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1385 alin. (3) C. civ. care stabilesc că "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită", art. 1391 C. civ. ce prevede referitor la repararea prejudiciului nepatrimonial următoarele:

"(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

Mai susţine recurentul că, relevant în cauză este de asemenea şi art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, ce prevede că "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: ... f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În acest sens, recurentul susţine că instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru urmările psihice (dovedite prin expertiza efectuată), pentru limitările vieţii sociale, imposibilitatea de a mai conduce vehicule, de a avea o familie datorită tulburării de personalitate, imposibilitatea de a mai munci, necesitatea de a fi tot timpul însoţit, precum şi încadrarea în gradul II de handicap în mod permanent.

Tot în acest context, se susţine că instanţa nu a dat importanţa cuvenită faptului referitor la pierderea totală a capacităţii de muncă, punându-l pe recurent într-o situaţie de inferioritate, fiind obligat a avea venituri reduse decât cele pe care le-ar fi putut câştiga daca ar fi avut posibilitatea găsi locuri de muncă mai bine plătite, acesta fiind dependent de pensia de invaliditate.

Recursul recurentei-pârâte Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta la penalităţi de întârziere, deşi probele de la dosar şi legislaţia în domeniu impuneau respingerea apelului reclamantului.

În acest sens, recurenta arată că în cauză fiind vorba de eveniment rutier înregistrat de autorităţi sub aspect penal şi aflat în faza cercetărilor penale (Dosarul nr. x/2014), de la data de 30.12.2014 şi până la 17.08.2015 (data comunicării acţiunii împreună cu ordonanţa Parchetului), pârâta C. nu a primit de la reclamant sau apărătorul acestuia ordonanţa Parchetului din care să rezulte că, într-adevăr, vinovat exclusiv de accidentul din 26.05.2014 se face asiguratul D., astfel că în lipsa unui document privind culpa, din punct de vedere legal, pârâta-asigurător nu putea să dea curs favorabil cererii reclamantului în intervalul 30.12.2014 - 17.08.2015.

Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei coroborate şi cu prevederile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, rezultă că reclamantul nu este îndreptăţit la încasarea penalităţilor de întârziere în prezentul litigiu de la data de 05.08.2015, întrucât pârâta-asigurător nu avea posibilitatea despăgubirii pe cale amiabilă a reclamantului, având în vedere că în acest caz, penalităţile se datorează numai după ce hotărârea judecătorească rămâne definitivă.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins de reclamant, recurenta susţine că atributul stabilirii cuantumului acestora este al instanţei, astfel că în cauză nu se poate discuta despre o eventuală punere în întârziere sub aspectul daunelor, deoarece în acest caz creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă abia în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive prin care se stabilesc efectiv sumele cuvenite reclamantului cu titlu de daune morale.

Prin urmare, sumele acordate de instanţă cu titlu de despăgubiri în prezenta cauză sunt purtătoare de penalităţi de întârziere de la rămânerea definitiva a hotărârii prin care sunt cuantificate daunele morale.

Pentru aceste considerente, recurenta consideră că reclamantul este îndreptăţit la penalităţi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, şi nu de la data de 05.08.2015, cum în mod greşit a dispus instanţa de apel, întrucât creanţa nu era la acea dată certă, lichidă şi exigibilă, iar sub acest aspect hotărârea atacată este nelegală.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 8 februarie 2017, recurenta-pârâtă Societatea C. din Spania - prin Societatea B. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 februarie 2017, recurentul-reclamant A. a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs ce nu au fost invocate prin întâmpinările formulate la fond şi apel, conform prevederilor art. 488 alin. (2), art. 494 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin poştă la 9 martie 2017, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea susţinerilor recurentului-reclamant referitoare la inadmisibilitatea recursului, ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., concluzia fiind de anulare a acestuia, iar recursul declarat de pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 10 mai 2017 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor, faţă de care recurentul -reclamant a depus un punct de vedere, susţinând că motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurentul - reclamant A., sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentul - reclamant se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Recurentul-reclamant, deşi a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea recursului nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzut limitativ de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Plecând de la considerentele de ordin teoretic ce conturează ipotezele motivului de recurs evocat şi aspectele reţinute în practica judiciară în privinţa incidenţei acestui motiv de casare, reclamantul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanţa de apel nu a prezentat argumentele pentru care i-au fost respinse cererile şi apărările şi a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere şi pentru suma de 5000 euro daune materiale, dar şi majorarea daunelor morale la suma de 1.000.000 euro.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor/penalităţilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, în condiţiile în care niciuna dintre aceste critici deduse judecăţii prin motivele de recurs nu se subsumează ipotezelor reglementate de textul de lege menţionat, şi anume nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contrare sau străine de natura pricinii.

În acest sens, ceea ce critică recurentul este greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel a criteriilor de reparaţie echitabilă a daunelor morale şi materiale suferite de reclamant şi a penalităţilor, aspecte ce urmăresc aplicarea corectă, la circumstanţele de fapt ale cauzei, a dispoziţiilor privind acoperirea prejudiciului personal nepatrimonial în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material, iar hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în situaţiile în care instanţa a recurs la normele legale aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, adăugând sau omiţând unele condiţii prevăzute de textele legale, fie le-a aplicat greşit.

Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, iar în argumentarea acestui motiv de recurs a invocat formal dispoziţiile art. 1385 alin. (3) şi art. 1391 din C. civ. şi prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, fără a argumenta de ce au fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.

Aspectele învederate de recurent s-au rezumat strict la probatoriul administrat în dosar, situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate (raportul de expertiză, probele testimoniale), fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Aprecierea judecătorilor de fond cu privire la acordarea daunelor materiale şi morale şi a penalităţilor cuvenite, vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Invocarea în mod formal a incidenţei dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reiterarea unor situaţii de fapt, trimiterile la probe, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va aplica sancţiunea nulităţii cererii de recurs formulată de reclamant şi, în consecinţă, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă Societatea C. prin Societatea B. SRL, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât instanţa de apel în mod greşit a acordat reclamantului penalităţi de întârziere de la 05.08.2015, data introducerii cererii de chemare în judecată şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul solicitării lor.

Se constată că în mod corect instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere din despăgubirea la care a fost obligată, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a principiului disponibilităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii unor accidente de vehicule, persoanele prejudiciate depun o cerere de despăgubire la asigurătorul RCA cu care proprietarul sau utilizatorul vehiculului, răspunzător de producerea accidentului, a încheiat asigurarea obligatorie RCA, la reprezentanţa de despăgubiri, la Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii" ori la E., în calitatea sa de birou gestionar, iar potrivit alin. (2), depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin poliţa de asigurare RCA reprezintă avizare de daună şi obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părţii prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluţionarea cererii de despăgubire şi să soluţioneze cererea de despăgubire în termenul legal.

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurător este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 36 alin. (5) din Ordinul menţionat, despăgubirea se plăteşte de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 37 din ordin sub forma penalităţilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pe fiecare zi de întârziere."

În speţă, în ceea ce priveşte penalităţile acordate de către instanţa de apel cu raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă nu a înţeles să critice cuantumul cert, lichid şi exigibil al sumei pretinse cu titlu de prejudiciu de către reclamant.

Prin urmare, în acest caz penalităţile de întârziere pot fi calculate prin raportare la data cererii de chemare în judecată, în cuprinsul acţiunii făcându-se referire la cuantumul exact al creanţei pretinse, din probatoriul administrat în cauză nereieşind un alt cuantum al creanţei decât cel indicat de către reclamant.

Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea C. prin Societatea B. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea C. prin Societatea B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 862/2016 din 17 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - GV