Supreme Court lacks jurisdiction over cassation against claims under 1 million lei; case remanded to Court of Appeal under Art. 483(4) CPC

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. x/281/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului, la plata sumei de 96.988 lei reprezentând drepturile financiare aferente lunilor aprilie - septembrie 2016, datorate conform Contractului de prestări servicii sportive din 01.03.2016, sumă la care să se aplice dobânda legală de la data notificării pârâtului şi până la data punerii efective în executare a hotărârii, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 lei reprezentând taxa de memoriu achitată de aceasta la Comisia de Soluţionare a Memoriilor a Federaţiei Române de Handbal, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

La data de 27.10.2016, reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare şi completare la acţiune, prin care a arătat că, înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâţii B., Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti prin PRIMAR, prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 74.736 lei reprezentând drepturi financiare restante şi 22.252 lei reprezentând prima de performanţă, la care se adaugă dobânda legală, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 1.000 lei reprezentând taxa de memoriu achitată de aceasta la Comisia de Soluţionare a Memoriilor din cadrul Federaţiei Române de Handbal, obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 3255 din 05.04.2017, Judecătoria Ploieşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Primarul municipiului, Consiliul Local Ploieşti şi Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploieşti, ca neîntemeiată; a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, invocată de Primarul municipiului, Consiliul Local Ploieşti şi Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploieşti, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată de Primarul municipiului, Consiliul Local Ploieşti şi Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploieşti, ca neîntemeiată, a admis acţiunea precizată, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 96.998 lei reprezentând drepturi financiare restante aferente lunilor aprilie - septembrie 2016 şi primă performanţă conform Contractului civil de prestări servicii sportive din 01.03.2016, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data notificării şi până la data achitării efective a debitului; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei reprezentând taxă memoriu adresat Comisiei de Soluţionare a Memoriilor a Federaţiei Române de Handbal şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 4265 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru şi onorariu apărător.

Prin decizia civilă nr. 1698 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţii Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritoriala Municipiul Ploieşti-prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti, şi, în consecinţă, s-a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Ploieşti, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti.

S-a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

S-a respins cererea de obligare a acestor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.625 lei.

S-au menţinut restul dispoziţiilor.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând jumătate din taxa de timbru, respectiv suma de 766,19 lei.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs pârâtul B. (CSM).

Prin adresa din 23.02.2018, Tribunalul Prahova a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Prahova, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursului declarat de recurentul-pârât B. (CSM) împotriva deciziei civile nr. 1698 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2018.