Competence of appellate court to review mortgage credit abuse where appeal bar under 1 million lei renders High Court incompetent

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 11554 din 9 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2014 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta SC A. SA, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta SC A. SA şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C. în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA şi D. prin SC A. SA.

S-a constatat caracterul parţial abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.6, din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007, în ceea ce priveşte mecanismul de formare a dobânzii, respectiv "în funcţie de indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar [care] se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România", fără a se indica niciun reper în acest sens, şi pe cale de consecinţă constată nulitatea absolută parţială a clauzelor menţionate.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzută la art. 2.2 din actul adiţional din 18.06.2010 şi din actul adiţional din 17.10.2011, prin care s-a majorat marja fixă şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate în ceea ce priveşte majorarea marjei fixe.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007 prin care se stabileşte obligaţia de plată a comisionului de administrare lunară a creditului în cuantum de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului şi obligaţia de plată a comisionului de acordare în valoare de 1 % şi pe cale de consecinţă constată nulitatea absolută a clauzelor menţionate.

S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA, cu privire la sumele încasate în baza contractului din 17.08.2007 în perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data cesiunii din 11.07.2008, şi ambele pârâte începând cu această dată, la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în baza clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007, plus dobânda legală calculată din momentul plăţii comisioanelor şi până la data restituirii efective.

S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA, cu privire la sumele încasate în baza contractului din 17.08.2007 în perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data cesiunii din 11.07.2008, şi ambele pârâte începând cu această dată, la restituirea către reclamanţi a sumelor care reprezintă diferenţa dintre dobânda stabilită la semnarea contractului de 4,85% pe an, şi dobânda efectiv percepută conform clauzelor privind dobânda variabilă, de la data de 25.08.2008 până la data aplicării acestei hotărâri, şi dobânda legală calculată din momentul plăţii efectuate în plus şi până la data restituirii efective.

S-a respins în rest acţiunea şi au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanţi în cuantum de 3940 lei.

Prin decizia civilă nr. 1105/A din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta SC A. SA, împotriva sentinţei primei instanţe ce a fost modificată, în parte, în sensul că s-a respins capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzută la art. 2.2 din actul adiţional din 18.06.2010 şi din actul adiţional din 17.10.2011, prin care s-a majorat marja fixă.

S-a menţinut, în rest, sentinţa civilă atacată.

Împotriva deciziei menţionate anterior, au declarat recurs atât reclamanţii B. şi C. cât şi pârâta S.C. A. S.A.

Prin adresa din 23.02.2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Timiş, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 13/PI din 9 martie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a cvilă, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, reţinându-se că pretenţiile reclamanţilor se situează sub pragul valoric de 200.000 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi C. şi de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1105/A din 17 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2018.