Nullity of share assignment and General Assembly resolution for derisory price; prescription of relative nullity and 15-day corporate challenge deadline

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17.04.2014, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele E. şi SC B. SRL, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de părţi sociale căruia i s-a acordat dată certă prin încheierea notarială nr. 4 din 21.05.2013 a notarului public C. şi constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării generale a Asociaţilor B. SRL din data de 05.09.2013 prin care a fost aprobat acest contract de cesiune de părţi sociale. Constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de părţi sociale a fost solicitată pentru lipsa preţului şi lipsa cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 7172 din 17.12.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele E. şi B. SRL.

respins cererea reconvenţională formulată de pârâta E. în contradictoriu cu reclamantul A. şi pârâta D. împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta SC B. SRL.

Prin decizia nr. 964/2016 din 6 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei de interes a apelantei SC B. SRL şi, în consecinţă, s-a respins apelul declarat de către apelanta pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei civile 7172 din 17.12.2015 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca fiind lipsit de interes. S-a respins apelul declarat de către reclamantul A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, precum şi obligarea intimatelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei.

Cu privire la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentul - reclamant consideră că instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a stabili în mod clar, pe bază de probe, valoarea de piaţă a părţilor sociale ce fac obiectul Contractului nr. x.

Susţine că soluţionarea pe fond a unor capete de cerere fără a administra în acest sens nici un probatoriu, încalcă în mod vădit normele de drept procesual civil prevăzute la art. 22 C. proc. civ.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza şi invocarea din oficiu de către instanţă a unei norme de ordine privată ce are ca efect restrângerea probatoriului administrat într-o cauză, instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului. Totodată, arată ca instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ. întrucât s-a pronunţat cu privire la inexistenţa unui acord simulatoriu, deşi nu a fost învestită în nici un moment cu o asemenea chestiune şi, de asemenea, s-a pronunţat asupra existenţei consimţământului reclamantului la încheierea Contractului nr. x, deşi niciuna dintre părţile litigante nu a supus spre soluţionare un asemenea aspect.

Referitor la motivul încadrat în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât consideră că instanţa de apel a încălcat şi aplicat eronat normele de drept material cu privire la sancţiunea aplicabilă contractului de vânzare - cumpărare, deoarece preţul derizoriu/neserios echivala practic cu o lipsă a obiectului contractului de vânzare -cumpărare, însă instanţa de apel, deşi a reţinut neseriozitatea preţului a aplicat normele corespunzătoare sancţiunii nulităţii relative.

Mai arată şi faptul că aplicarea normelor ce reglementează leziunea (art. 1303 C. civ. de la 1864) este în mod vădit greşită din moment ce preţul Contractului nr. x nu este doar "inferior valorii de piaţă", ci este atât de scăzut încât practic nu există (de 184 de ori mai mic).

De asemenea, apreciază recurentul că aplicarea greşită a dispoziţiilor privind întreruperea prescripţiei la o situaţie de fapt dată constituie un motiv care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Un alt motiv se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, apreciind că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile alin. (2) ale articolului menţionat. Recurentul consideră că această interpretare este eronată, în speţă fiind aplicabile prevederile alin. (3) ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, care nu fac distincţie în ceea ce priveşte calitatea celui care atacă Hotărârea AGA cât timp este vorba de motive de nulitate absolută.

Mai susţine şi faptul că, referitor la neînceperea cursului prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a Hotărârii AGA din 05.09.2013, instanţa a interpretat normele de drept material în mod greşit, apreciind că Hotărârea AGA din 05.09.2013 nu se află în raport de accesorialitate în raport de Contractului nr. x - act ce a stat la baza adoptării hotărârii în discuţie.

Recurentul critică modul în care curtea de apel a justificat (fără temei legal) neseriozitatea preţului unui contract de vânzare, prin prisma elementului intuitu personae din cadrul societăţilor cu răspundere limitată, aprecierea instanţei vizând chestiuni ce ţin de modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor normative ce au în vedere caracterul profund patrimonial al părţilor sociale.

Totodată, consideră că instanţa de apel a interpretat eronat şi normele ce vizează instituţia simulaţiei, reţinând în mod greşit că în cauză nu există un acord simulatoriu întrucât părţile nu au încheiat două acte distincte, ca instrumentum.

Ori, arată recurentul, condiţia încheierii a două acte materiale distincte pentru existenţa simulaţiei nu este prevăzută de nici un text normativ.

Criticile încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată cu privire la lipsa cauzei Contractului nr. x, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte încercarea intimatei - pârâte E. de a eluda o serie de dispoziţii normative şi cuprinde motive contradictorii întrucât, deşi iniţial a reţinut că cele statuate de tribunal cu privire la existenţa acordului simulatoriu exced naturii cauzei, după ce a înlăturat considerentele în discuţie, s-a pronunţat în sensul inexistenţei cauzei simulate, soluţionând practic aceeaşi problemă de drept cu privire la care statuase că instanţa de fond nu a fost învestită.

Intimata - pârâtă SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii recursului, iar pe fond respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii instanţei de apel.

Intimata - pârâtă E. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei nulităţii recursului şi pe fond, respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - reclamant A. a depus răspuns la întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul întruneşte cerinţele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 1 februarie 2017, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Intimata - pârâtă SC B. SRL a depus un punct de vedere asupra raportului întocmit, reiterând excepţiile şi susţinerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 24 mai 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul - reclamant A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, întrucât respingerea cererii în probaţiune s-a făcut de către instanţa de apel în condiţii de legalitate, nefiind încălcat nici principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi nici principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din acelaşi cod.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanţei de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc şi de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

De asemenea, conform principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Dispoziţiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil - principiul aflării adevărului şi principiul rolului activ al judecătorului -aflate în conexiune şi nu în conflict cu principiul disponibilităţii procesuale, în scopul justei soluţionări a cauzei.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor evocate, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia, prin respingerea probelor instanţa ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ, atâta vreme cât utilitatea, concludenta şi pertinenţa acestora a fost pusă în discuţia părţilor, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte şi-a expus argumentele şi contraargumentele, soluţia de respingere pronunţată de judecător fiind rezultatul evaluării şi aprecierii acestuia asupra oportunităţii şi necesităţii unor asemenea probe.

Aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1191 alin. (2) C. civ.

Totodată, instanţa de apel nu şi-a depăşit limitele învestirii, ci a analizat cauza sub toate aspectele invocate de reclamant şi nu a invocat din oficiu viciul de consimţământ, ci în baza rolului activ şi cu respectarea principiului disponibilităţii şi al aflării adevărului în cauză.

Sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care se referă nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate şi la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând pe larg considerentele care au condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate, de o manieră clară şi precisă de natură a înţelege integral silogismul instanţei.

Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanţei ca fiind contradictorie sau străină cauzei, recurentul criticând în realitate pe fond argumentarea soluţiei din apel.

Criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita constatarea nulităţii contractului de cesiune de părţi sociale nr. 4 din 21.05.2013 pentru preţ neserios şi a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita constatarea nulităţii hotărârii AGA B. SRL din 5.09.2013 nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel în mod corect a reţinut ca fiind prescris dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de cesiune de părţi sociale nr. 4 din 21.05.2013 în susţinerea căreia s-a invocat preţul neserios, sancţiunea aplicabilă în cazul unui contract cu preţ neserios fiind anularea.

Prin urmare, fiind în prezenţa unei sancţiuni care se putea aplica doar în cei trei ani următori încheierii actului juridic contestat, instanţa de apel în mod legal a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor referitoare la termenul general de prescripţie extinctivă, acţiunea în declararea nulităţii relative fiind prescriptibilă.

Doctrina şi practica judiciară au statuat, ca principiu, că preţul nu poate fi caracterizat ca neserios, dacă, raportat la ansamblul clauzelor convenite şi la calitatea părţilor, el apare ca o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător.

Interpretarea dată preţului neserios este însă mult mai nuanţată şi este lăsată la aprecierea instanţei, deoarece preţul serios trebuie să poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.

Calificarea nulităţii pentru preţul neserios invocat de reclamant ca fiind o nulitate relativă s-a făcut cu aplicarea corectă a legii, instanţa de apel raportându-se la natura interesului ocrotit prin norma juridică pretins încălcată.

Astfel, faptul că recurentul-reclamant a înţeles să solicite anularea contractului de cesiune părţi sociale abia în anul 2014, deşi acesta s-a încheiat în 2008, precum şi faptul că intimata-pârâtă E. nu s-a prevalat de contractul încheiat nu determină întreruperea cursului prescripţiei pentru nulitatea relativă a contractului de cesiune, ci o confirmare a presupusei cauze de nulitate relativă constând în neseriozitatea preţului făcută de către reclamant.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului instanţa de apel nu îşi motivează hotărârea pe instituţia leziunii, ci doar explică faptul că pretinsul dezechilibru invocat de reclamant ar putea constitui conţinutul viciului de consimţământ.

Nulitatea absolută a vânzării poate fi dispusă pentru preţ neserios doar atunci când preţul este atât de mic încât lipseşte vânzarea de cauză, nu şi când acesta ar fi lezionar.

Recurentul, susţinând că preţul la care a primit părţile sociale este excesiv de mic în raport de valoarea de piaţă tinde la a argumenta că preţul primit este modic, mult inferior valorii, situaţie juridică definită ca vilitatea preţului în sens de preţ lezionar, situaţie în care vânzătorul major nu poate exercita acţiunea în resciziune potrivit art. 1165 C. civ.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 1303 C. civ., aplicabile cu privire la contractele de cesiune cu titlu oneros, serioziatea preţului implică o echivalenţă valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât şi la subiectivismul părţilor contractante, care, prin efectul voinţei lor sunt libere să aprecieze întinderea valorii ce se plăteşte ca preţ.

Mai mult, în privinţa cesiunii de părţi sociale sunt perfect legale cesiunile sau vânzările de părţi sociale la valoarea nominală.

În acest context, în mod corect instanţa de apel a reţinut sancţiunea nulităţii relative pentru preţul neserios invocat de reclamant, având în vedere că această sancţiune se află la dispoziţia părţii al cărei interes este ocrotit sau lezat, aceasta fiind singura în drept s-o exercite sau să renunţe la ea, un contract lovit de nulitate relativă fiind susceptibil de confirmare.

Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a statuat şi cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita nulitatea Hotărârii A.G.A. B. S.R.L. din 5.09.2013.

Astfel, în mod corect s-a reţinut faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora hotărârile AGA se atacă în termen de 15 zile de la data la care asociatul a lut cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă, respectiv de la data de 5.09.2013, având în vedere că la data adoptării hotărârii AGA evocate, reclamantul a participat la adunarea generală a asociaţilor şi a votat împotriva adoptării hotărârii, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L.

întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 17.04.2014 a fost depăşit cu mult termenul de 15 zile prevăzut de lege.

S-a constatat cu justeţe de către instanţa de apel faptul că recurentul nu invocă niciun motiv de nulitate a hotărârii AGA, ci solicită să se constate nulitatea acesteia, motiv pentru care, pe de o parte nu pot fi incidente dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 pentru a fi imprescriptibil acest capăt de cerere, iar pe de altă parte o astfel de hotărâre nu are caracter accesoriu unui alt act juridic.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului conform cărora hotărârea AGA are caracter accesoriu contractului de cesiune, iar motivul nulităţii absolute a hotărârii AGA se naşte în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de anulare a contractului de cesiune, ceea ce duce la neînceperea cursului prescripţiei.

Nulitatea este sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor condiţii de valabilitate a actului juridic, cauzele de nulitate existând la încheierea actului, iar nu ulterior, nulitatea presupunând un act nevalabil încheiat.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentului nu se poate solicita anularea unui act pentru cauze de nulitate inexistente la momentul încheierii acestuia.

Pe fondul cererii de constatare a nulităţii contractului de cesiune de părţi sociale, soluţia instanţei de apel este, de asemenea, legală şi temeinic motivată.

Potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect, contractul fără cauză este sancţionat cu nulitatea absolută şi conduce la lipsirea actului juridic de efectele în vederea cărora s-a încheiat.

Cauza, ca o condiţie esenţială a oricărui act juridic, constă în scopul urmărit prin încheierea unui asemenea act, iar printre condiţiile de validitate ale acesteia este şi aceea ca aceasta să existe la momentul încheierii actului juridic, deoarece, cât priveşte această condiţie, art. 966 C. civ. prevede că "obligaţia fără cauză... nu poate avea nici un efect".

În speţa, instanţa de apel în mod corect a constatat că toate contractele de cesiune de părţi sociale, atât cele prin care reclamantul a dobândit părţi sociale la S.C. B. S.R.L, cât şi cel prin care a recesionat părţile sociale primite deţinătorului iniţial s-au făcut la valoarea nominală a părţilor sociale, practic acesta primind peţul pe care îl plătise, la rândul său, pe părţile sociale cesionate.

Or, contractul de cesiune are o cauză valabilă, reală, licită şi morală, existentă la momentul încheierii lui, întrucât cesionarea unor părţi sociale din cadrul unei societăţi are prin ea însăşi un scop: pentru cedent, acela de a se retrage din societate prin încasarea unui preţ, iar pentru cesionar, acela de a dobândi părţi sociale.

Prin urmare, cesionarea între asociaţi de părţi sociale la valoarea nominală a acestora, nu numai că nu este lipsită de cauză, aşa cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant, ci în raport de faptul că această transmitere se poate efectua atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, este legală şi morală, câtă vreme au existat prestaţia şi contraprestaţia cedentului şi cesionarului, nefiind încălcate dispoziţiile art. 966 C. civ.

În mod corect instanţa de apel a făcut şi aplicarea prevederilor art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora " părţile sociale pot fi transmise între asociaţi", statuând că transmisiunea de părţi sociale nu este o simplă cesiune de creanţă, ci este un contract special care implică nu numai elemente patrimoniale, ci şi elemente personale nepatrimoniale subsumate caracterului intuitupersonae, care se opune la libera transferabilitate a părţilor sociale.

De asemenea, reţinând principiul spiritului de affectio societatis, ca element definitoriu al societăţii cu răspundere limitată, precum şi dispoziţiile art. 203 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a concluzionat cu justeţe că respectivul contract de cesiune de părţi sociale nr. 4 din 1.05.2013 are o cauză reală, licită şi morală, intimata-pârâtă E. neavând alt scop la încheierea contractului decât dobândirea părţilor sociale, mai precis redobândirea părţilor sociale pe care ea însăşi le cedase apelantului reclamant A. pentru preţul de 6000 lei, la aceeaşi valoare nominală a părţilor sociale.

Totodată, faptul că recurentul-reclamant nu a urmărit la încheierea contractului de cesiune obţinerea unui "preţ derizoriu" stabilit de părţi prin contractul de cesiune, nu denotă lipsa cauzei şi nici nu schimbă natura contractului de cesiune într-una de contract de garanţie, cum eronat afirmă aceasta.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a apreciat legal şi faptul că în speţă nu există o "cauză simulată", deoarece nu există două acte încheiate între A. şi E., unul aparent, contractul de cesiune de părţi sociale, şi unul ocult, ascuns.

Pe de altă parte, simulaţia în sine nu este sancţionată cu nulitatea, care ar avea ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu efect retroactiv, de la momentul încheierii actului, sancţiunea specifică simulaţiei fiind inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret.

Astfel, de principiu acţiunea în simulaţie poate fi introdusă de terţul pe care contractul aparent, public îl prejudiciază şi care are interesul să invoce existenţa actului secret.

Pentru aceasta era necesar ca mai înainte sau concomitent cu actul aparent să fi fost încheiat şi un act secret care să fi consemnat adevărata natură a operaţiunii juridice încheiate, respectiv a "operaţiunii de garantare", astfel cum a susţinut recurentul-reclamant.

Deşi recurentul-reclamant A. nu a invocat instituţia simulaţiei, a invocat însă faptul că, în realitate, contractul încheiat era un contract de garanţie, ce ar fi fost impus de către pârâta E. odată cu transferul părţilor sociale deţinute de aceasta către A., în anul 2008.

În mod corect instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a susţinut, nici nu a probat că impunerea încheierii contractului de cesiune de părţi sociale s-ar fi făcut de către intimata E. prin fraudă, doi, ori violenţă, recurentul semnând în cunoştinţă de cauză contractul de cesiune de părţi sociale, fără a-i fi fost alterat în vreun fel consimţământul, astfel încât contractul încheiat reprezintă legea părţilor, fiind obligatoriu pentru acestea, în virtutea principiului pacta sunt servanda (art. 969-970 C. civ.).

În situaţia în care ar fi existat un act secret, proba acestuia trebuia făcută printr-un contraînscris întrucât în speţă nu existau raporturi între părţile contractante de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentului în sensul că instanţele fondului ar fi confundat lipsa cauzei cu lipsa obiectului actului juridic, atunci când au reţinut că lipsa cauzei în contractele sinalagmatice desemnează situaţia în care lipseşte contraprestaţia.

În concluzie, instanţele de fond, prin probele administrate au apreciat temeinic şi legal că la încheierea contractului de cesiune de părţi sociale nr. x din 1.05.2013, a cărui nulitate o solicită recurentul-reclamant, au fost respectate toate condiţiile de validitate ale contractului.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură cvivilă, va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei-pârâte SC B. SRL privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuatum de 6000 lei, conform dovezilor de la filele 118-119 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 964/2016 din 6 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC B. SRL. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2017.<BR>