State liability for political imprisonment: Prescription extinction of civil damages claims under the 1864 Civil Code

Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 21 mai 2015 sub Dosar nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. prin mandatar D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat să se constate că reclamantei A. şi defunctului ei soţ, C., le este recunoscut statutul de foşti deţinuţi politici, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 393.762 RON daune materiale, reprezentând venitul din muncă neîncasat ca urmare a condamnărilor la închisoare suferite de reclamantă şi defunctul ei soţ, din motive politice, şi împiedicarea de a-şi exercita profesiile timp de 30 luni reclamanta şi 156 luni defunctul soţ al acesteia, precum şi la plata sumei de 45.000.000 RON daune morale.

Reclamanţii au precizat în faţa primei instanţe că obiectul cererii de chemare în judecată nu se întemeiază pe prevederile Legii nr. 221/2009, Tribunalul Sibiu apreciind că fundamentul juridic al pretenţiilor solicitate de reclamanţi este răspunderea civilă delictuală a statului, pentru condamnarea, aplicarea şi punerea în executare a unor pedepse din raţiuni politice, mai precis dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, având în vedere că fapta ilicită invocată a fost săvârşită în anii 1948 - 1950.

Prin Sentinţa civilă nr. 299/2016 din 3 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi în consecinţă a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A., B. şi C., prin mandatar D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanţelor Publice.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B., C. prin mandatar D. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 1347/2016 din 13 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţii A., B., C. prin mandatar D. împotriva Sentinţei civile nr. 299/3.03.2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în Dosar nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi C. prin mandatar D. au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În argumentarea recursului, recurenţii consideră că sunt în calea de atac a recursului atât timp cât ambele instanţe au făcut referire la probele scrise ale fondului cauzei.

În acest sens, recurenţii apreciază că instanţele s-au antepronunţat fără a se fi administrate toate probele, de fapt instanţele au refuzat judecarea cererii, fiind astfel încălcate principiile fundamentale ale legalităţii, totodată fiind greşit calculat începutul termenului de prescripţie, întrucât reclamanţii au luat cunoştinţă despre întinderea prejudiciului doar la începutul anului 2013.

Soluţia adoptată de către Tribunalul Sibiu, de admitere a excepţiei prescripţiei, a fost motivată prin antamarea fondului cauzei, făcându-se apel la probele scrise ale dosarului, la fel s-a procedat şi de către Curtea de Apel Alba Iulia, care a arătat că s-au respins probele solicitate de către reclamanţi, însă s-au menţionat toate datele de săvârşire a faptelor care atrag despăgubirile solicitate, susţinându-se total nelegal că nu se poate extinde imprescriptibilitatea faptelor de natura penală - crime împotriva umanităţii - asupra laturii civile a acestor infracţiuni, care se supune regulilor prescriptibilităţii.

În acest context, recurenţii arată că invocarea excepţiei nu provine de la partea în folosul căreia începe să curgă, ci din oficiu, iar prin decizia atacată nu se motivează în niciun fel apărările reclamanţilor din întâmpinarea formulată, prin care au învederat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul legal.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, potrivit art. 2523 din Noul C. civ., prescripţia începe sa curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea la acţiune, spre deosebire de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabileau ca moment de început data naşterii dreptului la acţiune.

Prescripţia poate fi invocată personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, însă pârâtul nu a invocat-o nici prin întâmpinare şi nici la prima zi de judecată.

Astfel, organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, conform art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ., chiar şi dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale, art. 2512 alin. (3) din Noul C. civ.

Prin această dispoziţie s-a arătat că, organul jurisdicţional, deşi ar putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu ar putea aplica în acelaşi fel dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul împlinirii prescripţiei. Pe de altă parte s-a arătat în doctrină că organul de jurisdicţie nu poate nici măcar invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive.

În ceea ce priveşte momentul procedural prin care se invoca art. 2513 din Noul C. civ. se prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, întrucât după acel moment procedural prescripţia nu mai poate fi invocată.

Prin neinvocarea de către pârât a excepţiei, instanţa nici nu putea să o unească cu fondul, decât dacă ar fi fost necesar administrarea de dovezi, de care reclamantul ar fi înţeles să se folosească pentru soluţionarea cererii pe fond.

Astfel, recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de fond, în soluţionarea excepţiei invocate din oficiu, a adus atingere fondului cauzei, fără a exista o faza contradictorie privitoare la probele scrise depuse de reclamant pe care nici măcar nu le-a încuviinţat în mod prealabil, făcând referire la momentul în care s-a născut dreptul la acţiune.

În acest sens, se arată că instanţa a procedat greşit în analiza textului legal aplicabil privitor la prescripţie şi şi-a motivat decizia pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care îi permiteau să o invoce din oficiu, ca excepţie absolută şi calculează trei ani de la data apariţiei decretului, (1958 - 1961) atâta timp cât a reţinut în motivare că fapta ilicită invocată a fost săvârşită în anii 1948 - 1950, deci înainte de apariţia acestui decret.

Astfel, chiar dacă instanţa nu a încadrat cererea ca despăgubiri pentru crime de război nu putea să contrazică cererea reclamantului decât după administrarea de dovezi şi probe, ceea ce nu a făcut.

În acest context, arată ca obiectul pretenţiilor îl reprezintă despăgubirile pentru crime împotriva umanităţii, situaţie în care acţiunea este imprescriptibilă, iar prin decizia din apel s-a reţinut ca intimatul prin întâmpinare a susţinut că termenul de prescripţie trebuie luat în considerare doar de la data de 01.01.1990 şi că nu s-ar fi dovedit întinderea prejudiciului, însă asupra acestui aspect se menţionează că nu s-a acordat cuvântul pe probe.

În continuare, recurenţii fac o analiză detaliată referitoare la justificările contradictorii din considerentele deciziei, menţionând că astfel instanţa a putut, cu încălcarea dispoziţiilor Noului C. proc. civ. să invoce din oficiu excepţia prescripţiei, aplicând vechiul C. proc. civ. în privinţa acesteia, însă restul judecăţii s-a făcut după Noul C. proc. civ., înţelegând în acest sens, atât faza scrisă cât şi dezbaterea, precum şi pronunţarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, recurenţii apreciază ca fiind un fapt fără precedent ca o instanţă - Curtea de Apel Alba Iulia - să justifice cu atâta abnegaţie o greşeală procedurală a instanţei de fond - Tribunalul Sibiu, stabilind în mod discreţionar ca judecata pe o anumită fază a procesului să fie făcută după o normă abrogată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat pe fondul cauzei respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii A., B., C. prin mandatar D. au solicitat înlăturarea susţinerilor intimatului ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., ale cărui concluzii de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 mai 2017 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Recursul va fi respins ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Acţiunea dedusă judecăţii, prin care reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri morale şi materiale motivat de faptul că antecesorul lor C. şi reclamanta A. au fost condamnaţi politic, a fost întemeiată iniţial pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, apoi a fost modificată, reclamanţii solicitând despăgubiri pentru crime împotriva umanităţii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, o astfel de acţiune nu este imprescriptibilă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea delictuală a statului pentru condamnarea, aplicarea şi punerea în executare a unor pedepse din raţiuni politice şi este supusă prescripţiei extinctive prevăzute de C. civ. de la 1864, având în vedere că faptele ilicite invocate au fost săvârşite în anii 1948 - 1950.

Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii, dreptul la despăgubiri băneşti fiind un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Aplicând dispoziţiile art. 2663 din noul C. civ., potrivit cărora prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune (deci inclusiv invocarea prescripţiei) este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi, dispoziţiile 4 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, Înalta Curte constată că în mod corect a fost invocată din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta fiind reglementată în totalitate de C. civ. de la 1864.

Promovând o acţiune privind plata unor despăgubiri băneşti, reclamanţii au procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unor pretenţii patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, supuse termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. de la 1864 conform căruia toate acţiunile reale şi personale se prescriu în acest termen, dacă legea nu le-a declarat imprescriptibile sau nu a defipt un alt termen de prescripţie.

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamanţi în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Prin urmare, în lipsa unor prevederi exprese, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii faptei producătoare de prejudicii, iar acţiunea promovată de reclamanţi este prescrisă, întrucât de la data săvârşirii faptelor prejudiciabile au trecut mai mult de 30 de ani.

În mod corect a reţinut curtea de apel faptul că a existat un act normativ special, respectiv Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a avut ca obiect de reglementare tocmai această situaţie a foştilor condamnaţi politic, fiind inadmisibil a formula o acţiune similară pe dreptul comun, peste perioada prevăzută de legea specială pentru a promova aceste acţiuni.

Faptul că reclamanţii nu au uzat de mijlocele legale pentru a se îndrepta împotriva statului cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii speciale ori pe prevederile art. 998-999 din C. civ., nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Altfel, ar însemna că o instituţie reglementată pentru asigurarea stabilităţii şi înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripţia extinctivă să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acţiunea în justiţie în orice moment.

Totodată, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă legalitatea soluţiei referitoare la admiterea prescripţiei cu privire la temeiul juridic invocat în cererea precizatoare. Potrivit acesteia, instituţia prescripţiei extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanţa lui şi nici o sarcină excesivă, disproporţionată (impusă celui care îşi pierde dreptul prin opunerea prescripţiei), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securităţii juridice a raporturilor civile şi bunului mers al justiţiei (de ex. cauza E. C. Regatul Unit/30.08.2007).

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie de prescripţie extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecăţii.

Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, Înalta Curte constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul reclamanţilor este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se hotărârea instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. prin mandatar D. împotriva Deciziei civile nr. 1347/2016 din 13 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - GV