Rescission of real estate sale: qualification of real vs. personal action and applicable statute of limitations

Acțiunea în rezoluțiunea vânzării. Condiții și efecte.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte.

Index alfabetic: rezoluțiune

-contract de vânzare-cumpărare

C. civ. din 1864, art.1890

Decretul nr.167/1958, art.21

Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului este o acţiune reală, prin care se tinde la redobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut. Această acţiune nu se supune regulii de prescriptibilitate prevăzută de art.1 şi nici termenului general de prescripţie stabilit de art.3 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, ci, după cum prevăd dispoziţiile art.21 din acelaşi decret, se supune regulii de prescriptibilitate prevăzute de C. civ.

Potrivit art.1890 C. civ. 1864, toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poate opune reaua-credinţă.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a consacrat imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate, însă în cazul acţiunii în rezoluţiunea vânzării a fost recunoscut termenul prevăzut de art.1890 C. civ. 1864, adică termenul de 30 de ani.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 58 din 18 ianuarie 2018

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.x/x/2014 reclamantul Oraşul A.- prin Primar a chemat în judecată pe pârâta B. - prin lichidator judiciar C., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, sub condiţie rezolutorie între părţi şi autentificat sub nr.x din data de 17 ianuarie 2006 la BNP D., obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare menţionat, astfel încât terenul ce face obiectul prezentului contract să revină în proprietatea reclamantului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

Prin sentinţa civilă nr.13523 din data de 15.12.2014, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosar nr.x/x/2014, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa - Secţia a II-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 11.02.2015 pe rolul Tribunalului Constanţa.

Hotărârea primei instanţe.

Prin Încheierea din data de 07.05.2015, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

La data de 13.06.2016 E., F., G., în temeiul art.63 şi urm NCPC au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei H., prin lichidator judiciar C., prin care au solicitat încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie formulată, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr.1471 din 08.07.2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis excepţia de netimbrare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale şi s-a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor interese pentru nerespectarea clauzelor contractuale.

S-a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei H., prin lichidator judiciar C., formulată de intervenienţii E, F., G. şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul A. prin Primar, în contradictoriu cu pârâta B., prin lichidator judiciar C. şi cu intervenienţii în interes alăturat pârâtei, E., F., G.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei hotărârii au formulat apel reclamantul şi pârâtul.

Apelul formulat de reclamantul Oraşul A. - prin Primar, a vizat nelegalitatea şi netemenicia sentinţei civile nr.1471/08.06.2016.

Pârâta C., în calitate de lichidator judiciar al H., a formulat apel atât împotriva încheierii din 16.04.2015 cât şi faţă de considerentele sentinţei civile nr.1471/08.07.2016 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Prin întâmpinare, apelanta- pârâtă, C., în calitate de lichidator judiciar al H., a solicitat respingerea apelului formulat de reclamant Oraşul A. - prin Primar, ca nefondat.

Nu au fost administrate probe noi în faţa instanţei de apel.

Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr.685 din 20 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant ORAŞUL A.- PRIN PRIMAR, cu sediul în Năvodari, judeţ Constanţa, împotriva sentinţei civile nr.1471 din 08.06.2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosar nr.x/x/2014, şi de apelant pârât C. - lichidator judiciar al debitoarei B., cu sediul în Constanţa, judeţ Constanţa, împotriva încheierii din 16.04.2015 şi a sentinţei civile nr.1471 din 08.06.2016 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosar nr.x/x/2014, în contradictoriu cu intimaţii intervenienţi E., F. şi G., toţi cu domiciliul în Bucureşti, sector 2, având ca obiect rezoluţiune contract.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la apelul reclamantului:

Excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări a cererii este o excepţie de procedură, peremptorie, dar care începe cu un efect dilatoriu, şi absolută, iar în ceea ce ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale şi a altor incidente intervenite în cursul judecăţii, având în vedere că excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări a cererii vizează legala sesizare a instanţei şi constituie plata serviciului ce urmează a fi prestat de aceasta, instanţa de judecată trebuie să se pronunţe cu prioritate asupra acestei excepţii care este legată de investirea ei, deoarece instanţa investită printr-o cerere nulă nu mai are căderea să analizeze alte aspecte procedurale.

Astfel, în mod legal prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei de netimbrare a capătului de cerere respectiv şi nu asupra cererii de renunţare la soluţionarea acestuia.

În ceea ce priveşte împrejurarea că prima instanţă nu a stabilit în sarcina reclamantei taxa de timbru, ci obligaţia cuantificării valorii capătului 2 de cerere, s-a reţinut că, în contextul în care reclamanta nu a înţeles să evalueze capătul de cerere respectiv, prima instanţă nici nu îi putea pune în vedere achitarea unui cuantum determinat al taxei judiciare de timbru pe care o datora, apelanta invocând o neregularitate care izvorăşte din propria-i faptă.

În cererea de apel apelantul-reclamant a indicat legea aplicabilă ca fiind C. Civ. de la 1864, iar cauza civilă a cererii de chemare în judecata ca fiind condiţia rezolutorie, fiind reluate în cererea de apel considerațiile teoretice cu privire la noţiunea şi efectele condiţiei rezolutorii expuse prin cererea introductivă de instanță.

S-a observat însă de către instanţa de apel că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat drept temeiuri de drept art.1516 (Drepturile creditorului: (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.) şi 1550 (Modul de operare: (1) Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.) din noul C. civ. - Legea nr. 287/2009 republicată, temeiuri care, în mod evident, trimit la rezoluţiune drept cauză de desfiinţare a contractului, deşi noul C. civ. are dispoziţii anume destinate condiţiei ca modalitate a obligaţiilor civile

(art.1399- 1410).

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei asupra excepţiei prescrierii dreptului la acţiune reclamantul a indicat, în combaterea excepţiei prescrierii, art. 1368 C. civ. 1864 (Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală. Cu toate acestea, vânzătorul nu se va putea prevala de dreptul său, în contra autorităţii publice, nici în contra adjudecatarilor în vânzări silite, decât conformându-se, pentru acest din urmă caz, regulilor prescrise în procedură.).

Dat fiind că prin petitul cererii de chemare în judecată s-a solicitat a se dispune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, ca urmare a îndeplinirii a unei pretinse condiţii rezolutorii, s-a constatat de către instanţa de apel că apelantul-reclamant este inconsecvent în ceea ce priveşte temeiurile de drept de natură a conduce la desfiinţarea contractului în cauză.

Astfel, rezoluțiunea contractului sinalagmatic şi condiţia rezolutorie sunt categorii juridice care nu se confundă şi nu se suprapun, chiar dacă, prin invocarea ambelor, partea interesată tinde la desfiinţarea contractului.

Astfel, condiţia este o modalitate a obligației civile, înţeleasă ca eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative., cu menţiunea că producerea respectivului eveniment nu depinde în mod obligatoriu de conduita uneia din părţile contractului.

În acelaşi timp, rezoluţiunea şi rezilierea contractului, pentru care C. civ. nu oferea o definiţie, au fost calificate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială ca fiind sancţiuni civile, întemeiate pe ideea de culpă a debitorului obligaţiei neexecutate.

Astfel, chiar dacă şi condiţia rezolutorie şi rezoluţiunea/rezilierea au ca efect desfiinţarea contractului, condiţia rezolutorie este o modalitate accesorie contractului, a cărei îndeplinire are ca efect desfiinţarea, cu efect retroactiv, a contractului, independent de culpa vreunei părţi, în timp ce rezoluţiunea /rezilierea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic.

Urmând această distincţie creată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, noul C. civ. – Legea nr.287/2009 republicată, lămureşte în mod definitiv această chestiune şi reglementează în mod distinct cele două categorii juridice, tratându-le în titluri distincte ale Cărţii a V-a- Despre obligaţii.

Faţă de cele mai sus expuse, concluzia nu poate fi decât că neexecutarea unei obligaţii de a face, asumată de către debitor, nu constituie o condiţie rezolutorie ci, sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte condiţii, o cauză de rezoluţiune a contractului.

Astfel, s-a constatat că, în mod legal, a procedat şi prima instanţă atunci când, constatând ca neîndeplinită respectiva obligaţie, nu a dat acestei împrejurări efectele specifice condiţiei rezolutorii, ci a analizat în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluţiunea.

Întrucât apelantul-reclamant nu a criticat soluţia primei instanţe şi din perspectiva îndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii, instanța de apel, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat de art.477 C. proc. civ., nu a analizat condiţiile rezoluţiunii contractului în cauză şi dacă acestea erau sau nu îndeplinite.

Cu privire la apelul declarat de către apelantul-pârât B.- prin lichidator judiciar, a reţinut următoarele:

Apelul declarat priveşte modul de soluționare de către prima instanţă a excepţiei prescrierii dreptului la acțiune, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 07.05.2015 şi nu 16.04.2015, cum a indicat apelanta-pârâtă.

Apelanta a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, a aplicat instanţa dispoziţiile art.1368 VCC speţei şi, în mod greşit a calificat acţiunea de faţă ca fiind o acţiune reală, întrucât toate cele prevăzute de lege în art.1362-1369 se referă la ce se întâmplă dacă nu se îndeplineşte obligaţia principala a neplăţii preţului şi nu alte obligaţii. Art.1366 se poate aplica doar rezoluţiunii pentru neplata preţului - obligaţia principală a cumpărătorului, iar nu acţiunii în rezoluţiune prin care se reclamă neîndeplinirea oricărei alte obligaţii de către cumpărător, dar nu se reclamă neplata preţului, astfel că acest caracter real nu poate fi atribuit acţiunii în rezoluţiune de faţă.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art.1368 C. civ., acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție în funcție de obligaţia pentru a cărei neexecutare se cere rezoluţiunea contractului. Acțiunea în rezoluţiune este una reală întrucât urmăreşte valorificarea unui drept real, prin redobândirea proprietăţii bunului vândut şi poate fi îndreptată împotriva oricărei persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul, cu excepţia arătată de art.1368 teza a II-a c. civ.

Cu toate acestea, nu orice acţiunea reală este imprescriptibilă.

Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, fără distincţie după dreptul valorificat prin acţiune – drept real sau drept de creanţă.

Potrivit art.21 Decretul nr.167/1958 însă: Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie.

Cum acţiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului este o acțiune reală prin care se tinde la redobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut, rezultă că această acţiune nu este supusă regulii de prescriptibilitate prevăzută de art.1 şi nici termenului general de prescripţie stabilit de art.3 alin.1 din decret, ci regulilor de prescriptibilitate prevăzute de C. Civ.

Potrivit art.1890 C. civ.: Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.

Pe cale doctrinară şi jurisprudenţială art.1890 C. civ. a fost interpretat restrictiv în sensul că s-a consacrat imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată inclusiv pe dreptul de proprietate privată, care nu se stinge prin neuz, cât şi a acţiunii negatorii prin care proprietarul unui bun cere încetarea exercitării nelegitime de către o altă persoană a unui drept de servitute, uz, uzufruct, etc.

Acţiunii vânzătorului în rezoluţiunea vânzării nu îi este recunoscut un astfel de caracter, această acţiune fiind recunoscută ca una din excepţiile de la principiul imprescriptibilităţii acţiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate, alături de alte acţiuni pentru care legea prevederea termene speciale de prescripţie ( spre exemplu art. 498 C. civ., art.840 C. civ., art.1909 alin.2,1910 C. civ.). Cum pentru această acţiune C. civ. sau altă lege nu prevedea un alt termen de prescripţie special, termenul este cel de drept comun stabilit de art. 1890 C. civ., de treizeci de ani.

Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurentul-reclamant ORAŞUL A.- PRIN PRIMAR, cât şi recurenta-pârâtă B.- prin lichidator judiciar C.

În recursul său, recurentul-reclamant ORAŞUL A. - PRIN PRIMAR, a adus următoarele critici deciziei recurate:

Instanţa de apel a dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale de drept material, aplicabile în speţă.

Astfel, recurentul-reclamant a pretins că a indicat tot timpul ca fiind aplicabile în speţă dispoziţiile din C. civ. de la 1864, cu privire la condiţia rezolutorie.

S-a arătat că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 17 ianuarie 2006 la BNP D., părţile au convenit, prin art.2 alin.2 ca în termen de 1 an de zile de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea să realizeze 40% din valoarea investiţiei şi să respecte PUD-ul aprobat, sub condiţia rezoluţiunii contractului.

Prin actul adiţional nr.x din 21 august 2006 autentificat la acelaşi BNP, s-a convenit eliminarea alin.(2) din art.2 din contractul iniţial şi completarea cu un alt alineat care prevede că „de asemenea, cumpărătoarea se obligă să respecte PUD-ul (conform Hotărârii Consiliului Local nr.x din 6 octombrie 2005), precum şi încadrarea în termenele de executare prevăzute în Autorizaţia de Construire nr.x din 22 aprilie 2005, iar terenul nu se poate înstrăina decât după recepţia la terminarea lucrărilor de execuţie a construcţiilor”.

Recurentul-reclamant consideră că, întrucât termenele prevăzute în Autorizaţia de construire nu au fost respectate, a intervenit condiţia rezolutorie.

S-a mai arătat faptul că pârâta nu ar fi contestat că nu a executat lucrarea de construire conform autorizaţiei, astfel că instanţa de apel era ţinută să constate intervenită condiţia rezolutorie, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

În recursul său, recurenta-pârâtă B.- prin lichidator judiciar C., a adus următoarele critici deciziei recurate:

Decizia instanţei de apel este greşită în ce priveşte termenul de prescripţie al cererii formulate de către reclamantă.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte prevederile art.1368 C. civ. – 1864, se aplică doar rezoluţiunii pentru neplata preţului, care este obligaţia principală a cumpărătorului, iar nu acţiunii în rezoluţiune prin care se reclamă neîndeplinirea oricărei alte obligaţii de către cumpărător, dar nu se reclamă prin neplata preţului, în opinia recurentei-pârâte, acţiunea reclamantei se încadrează în dispoziţiile art.1020 – 1021 C. civ. – 1864.

Ca atare, s-a apreciat de către recurenta-pârâtă, acţiunea în rezoluţiune formulată în cauză este o acţiune personală, iar nu una reală, fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, prescripţia dreptului material cu privire la acţiunile ce izvorăsc din contractul de faţă fiind guvernată de dispoziţiile Decretului nr.167/1958.

S-a susţinut că dreptul la acţiune s-a născut la data de 26 aprilie 2009, însă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 7 august 2014, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958.

Prima instanţă, a analizat cererea de rezoluţiune atât din perspectiva îndeplinirii condiţiei rezolutorii, cât şi din perspectiva rezoluţiunii pentru neîndeplinirea unei obligaţii.

În raport de acest ultim aspect, prima instanţă a concluzionat că nu este îndeplinită condiţia cu privire la faptul că neexecutarea obligaţiei să fi fost imputabilă părţii care nu a îndeplinit-o.

Recurenta-pârâtă a arătat că, prin cererea de apel a criticat această soluţie a primei instanţe, arătând că nu a fost îndeplinită niciuna dintre cele trei condiţii necesare pentru admisibilitatea rezoluţiunii, respectiv şi cea privind neîndeplinirea obligaţiei de către o parte, dar şi cea privitoare la punerea în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.

Instanţa de apel a procedat greşit respingând apelul sub acest aspect, mai ales atunci când a reţinut că obligaţia de a construi este esenţială alături de cea a plăţii preţului, deoarece în materia vânzării-cumpărării, vânzătorul îndeplineşte obligaţia de a da, iar cumpărătorul îndeplineşte obligaţia de a plăti preţul, acestea fiind obligaţiile esenţiale în această materie, iar nu obligaţia de a construi, în cauză fiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu unul de antrepriză.

În speţă nu are relevanţă faptul că înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare terenul fusese atribuit prin concesionare, către recurenta-pârâtă.

Sub alt aspect, s-a criticat faptul că, în mod greşit, a trecut instanţa de apel la analiza obligaţiei principale prin analiza altor obligaţii, asumate anterior de părţi, dar care nu mai sunt în vigoare, referirea făcându-se la faptul încheierii actului adiţional din august 2006 prin care s-a eliminat condiţia rezolutorie legată de termenul de edificare a 40% din construcţie, prevăzută în contractul iniţial.

Apărările formulate în calea de atac a recursului.

La data de 13 aprilie 2017, recurenta-pârâtă B.- prin lichidator judiciar C. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului pe considerentul că motivele invocate nu se încadrează între cele prevăzute de art.488 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant ORAŞUL A.- PRIN PRIMAR.

Criticile acestuia nu pot fi reţinute.

Astfel, deşi acesta pretinde că a indicat ca fiind aplicabile în speţă dispoziţiile din C. civ. de la 1864 cu privire la condiţia rezolutorie, în realitate, prin cererea de chemare în judecată a indicat ca temeiuri de drept dispoziţiile art.1516 şi 1550 din noul C. civ. – Legea nr.287/2009, temeiuiri de drept care trimit la rezoluţiune drept cauză de desfiinţare a contractului, deşi noul C. civ. are dispoziţii distincte privind condiţia ca modalitate a obligaţiei civile (art.1399 – 1410).

Având în vedere data la care a fost încheiată convenţia ce face obiectul cauzei de faţă, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Aşa după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, între cele două categorii juridice, respectiv condiţia rezolutorie şi rezoluţiunea/rezilierea, există distincţie, acestea fiind reglementate în mod diferit.

Deşi a invocat existenţa unei condiţii rezolutorii, recurentul-reclamant a invocat texte de lege care sunt aplicabile rezoluţiunii contractului, or, sub acest aspect hotărârea primei instanţe nu a fost atacată în apel, iar în recurs recurentul-reclamant pretinde că nu a avut în vedere decât condiţia rezolutorie prevăzută în art.2 alin.2 din Contractul autentificat sub nr.x din 17 ianuarie 2006 la BNP D., afirmaţie ce nu corespunde realităţii.

Chiar dacă s-ar avea în vedere că recurentul-reclamant a invocat doar condiţia rezolutorie cuprinsă în contractul ce face obiectul cauzei, în realitate, această condiţie rezolutorie nu mai exista la data formulării cererii de chemare în judecată, deoarece, prin actul adiţional autentificat sub nr.x din 21 august 2006 la BNP D. s-a convenit eliminarea formei vechi a alin.(2) al art.2 din contractul iniţial şi înlocuirea cu un alt conţinut care, deşi prevede obligaţia pentru cumpărătoare de a respecta PUD-ul, conform Hotărârii Consiliului Local nr.x din 6 octombrie 2005, precum şi încadrarea în termenele de executare prevăzute în autorizaţia de construire nr.x din 22 aprilie 2005, aceste clauze nu se află sub imperiul unei condiţii rezolutorii, cum era în formularea anterioară a acestui articol din contract.

Mai mult, din actele existente la dosarul cauzei rezultă că recurentul-reclamant s-a înscris la masa credală cu suma cuvenită pentru vânzarea respectivului teren, ba chiar a fost de acord cu vânzarea acestuia în cadrului planului de reorganizare şi, ulterior, în procedura falimentului, astfel că admiterea cererii din cauza de faţă ar echivala cu o dublă reparare a eventualului prejudiciu suferit de recurentul-pârât, dar întoarcerea imobilului respectiv în patrimoniul recurentului-reclamant nici nu ar mai fi posibilă, deoarece, în cadrul procedurii insolvenţei deschise împotriva recurentului-pârât din cauza de faţă, acest imobil a fost adjudecat, în mod legal, de o altă persoană juridică.

În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă B.- prin lichidator judiciar C.

Criticile formulate de aceasta nu pot fi reţinute.

Astfel, după cum a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului este o acţiune reală prin care se tinde la redobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut, această acţiune nu se supune regulii de prescriptibilitate prevăzut de art.1 şi nici termenului general de prescripţie stabilit de art.3 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, ci, după cum prevăd dispoziţiile art.21 din acelaşi decret, se supun regulii de prescriptibilitate prevăzute de C. civ.

Potrivit art.1890 C. civ. – 1864, toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poate opune reaua-credinţă.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a consacrat imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate, însă în cazul acţiunii în rezoluţiunea vânzării a fost recunoscut termenul prevăzut de art.1890 C. civ. – 1864, adică termenul de 30 de ani.

Nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte nici în ce priveşte pretinsa nemotivare, de către instanţa de apel, sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor pentru admisibilitatea rezoluţiunii contractului, deoarece, aşa după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, recurentul-reclamant nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, ci doar sub aspectul neluării în seamă a condiţiei rezolutorii.

Critica vizând analiza obligaţiei principale prin forma iniţială a art.2 alin.(2) din contract, este întemeiată, însă ea a fost avută în vedere în cazul analizei recursului declarat de recurentul-reclamant la paragraful 57.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte în baza art. 496 alin.1 C. proc. civ., a respins ambele recursuri, ca nefondate.