Debt cession of public service fees: applicability of temporal law on penal interest rates and res judicata of statute of limitations defenses

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

I. Primul ciclu procesual

I.1. Prin acţiunea principală formulată şi înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI comercială, la data de 19.04.2010, sub nr. de dosar nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 2.809.827 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de dezinsecţie-combatere a gripei aviare în perioada mai-iunie 2006 în judeţul Vrancea;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 578.543,37 RON reprezentând reactualizarea sumei datorate în raport cu indicele preţurilor de consum calculat pe intervalul noiembrie 2007-martie 2010;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra sumei de 2.809.827 RON, pe intervalul noiembrie 2007 şi până la plata efectivă a sumei datorate;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, că în primăvara anului 2006, ca urmare a pericolului de răspândire a gripei aviare pe teritoriul României, au fost luate măsuri de combatere a acestui virus şi în consecinţă, pârâta a contractat cu prestatorii de servicii, specializaţi în domeniu, servicii de dezinsecţie ce urmau a fi executate pe anumite drumuri naţionale din ţară. Întrucât urgenţa acestor intervenţii sanitar-veterinare nu a permis achiziţionarea serviciilor de dezinsecţie prin procedurile instituite de O.U.G. 60/2001, privind achiziţiile publice, deoarece procedurile erau de durată iar sursele de finanţare nu au fost prevăzute anterior în buget, s-a recurs la contractarea directă, prin selecţie de oferte, urmând ca plata acestora să se facă ulterior, după aprobarea sumelor de către Guvern.

În acest scop, pârâta CNADNR S.A. a contractat prestarea serviciilor de dezinsecţie pe drumurile naţionale din judeţul Vrancea cu S.C. B. S.R.L., care la rândul său a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 2/19.05.2006 cu reclamanta, având ca scop prestarea efectivă a acestor servicii de dezinsecţie.

Contractul de asociere în participaţiune nr. 2/19.05.2006 încheiat de reclamantă cu prestatorul general a fost adus la cunoştinţa pârâtei CNADNR şi, ca urmare a declanşării operaţiunilor de dezinsecţie, prin Adresa nr. xA/9.06.2006 emisă de către pârâtă către S.C. B. S.R.L. şi către reclamantă, s-a procedat la instalarea punctelor de dezinsecţie stabilite după cum rezultă din procesul-verbal înregistrat sub nr. x/13.06.2006 la CNADNR secţia Drumuri Naţionale Focşani, precum şi din procesele-verbale de deschidere a fiecărui punct de lucru în parte, semnate de către reprezentantul desemnat de către pârâtă. Activitatea de dezinsecţie s-a desfăşurat 24 de ore din 24, pe intervalul 12.06-22.06, când a fost declarată stingerea focarelor de infecţie de către Autoritatea Sanitar Veterinară şi punctele de lucru au fost închise prin procese-verbale semnate de către prestator şi beneficiar.

A mai arătat reclamanta că, pe baza acestor evidenţe şi potrivit tarifelor convenite pentru fiecare tip de vehicul sau autovehicul dezinfectat, s-a stabilit suma totală de plată de 6.710.433 RON, inclusiv TVA şi s-a emis de către prestatorul general S.C. B. S.R.L. factura nr. x/26.04.2007, înregistrată la pârâta CNADNR sub nr. 92/15256 din 18.05.2007.

Întrucât au apărut divergenţe între pârâtă şi prestatorii de servicii, ca urmare a practicării unor tarife diferenţiate pentru aceeaşi categorie de autovehicule, s-a stabilit prin Minuta nr. 1 încheiată la data de 31.10.2007, ca toţi prestatorii de servicii să aplice acelaşi tarif, respectiv cel mai mic oferit şi în acest sens suma de 6.710.433 facturată de către S.C. B. S.R.L. a fost diminuată prin aplicarea unui discount de 422.274 RON, pentru care s-a emis factura storno 4029651/31.10.2007, astfel că suma datorată a fost stabilită a fi de 6.288.158 RON.

S-a mai arătat de către reclamantă că, la data de 05.11.2007, a fost încheiat contractul de cesiune de creanţă între contractantul - creditor cedent S.C. B. S.R.L. şi prestatorul efectiv S.C. A. S.R.L. în calitate de cesionar, reclamanta din dosar, prin care s-a cesionat creanţa datorată de debitoarea CNADNR în sumă de 2.809.827 RON.

Această cesiune de creanţă a fost notificată debitorului cedat CNADNR, potrivit art. 1393 C. civ. prin Notificarea înregistrată la acesta sub nr. 92/39663 din 6.11.2007 şi detalierea tuturor cesiunilor de creanţă s-a făcut prin înştiinţarea înregistrată sub nr. 92/39827 din 7.11.2007, fiind practic confirmată şi avizată anterior prin Minuta nr. 1/31.10.2007.

A conchis reclamanta în sensul că de la data 6.11.2007, debitoarea cedată, pârâta CNADNR S.A., îi datorează suma de 2.809.827 RON, împreună cu accesoriile, potrivit art. 1396 C. civ., astfel că este îndreptăţită să pretindă de la debitoare şi reactualizarea creanţei, în sumă de 578.543,37 RON, ca urmare a faptului că inflaţia a devalorizat creanţa sa, după cum rezultă din Buletinul nr. 248 din 12 martie 2010 emis de către Institutul Naţional de Statistică, dar şi dobânda legală calculată asupra creanţei de la momentul cesionării, 06.11.2007 până la achitarea integrală a sumei datorate.

În drept, reclamanta a indicat art. 43 C. com., art. 720<SUP>1</SUP> vechiul C. proc. civ.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, expertiza contabilă pentru calculul dobânzii şi a sumei reactualizate. A ataşat acţiunii sale înscrisuri la filele 5-58 dosar TB, secţia a VI a comercială.

I.2. Pârâta CNADNR S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat următoarele excepţii: excepţia necompetenţei materiale a secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia tardivităţii depunerii plângerii prealabile, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat; pe fondul acţiunii, a solicitat respingerea acesteia pentru argumentul esenţial privind lipsa caracterelor cert, lichid şi exigibil în privinţa creanţei pretinsă de reclamantă, dar şi pentru motivul că acel contract de cesiune nu-i conferă reclamantei nici un drept faţă de CNADNR fiind încheiat cu S.C. B. S.R.L., iar între reclamantă şi CNADNR nu a existat nici un contract, înţelegere scrisă.

În drept, pârâta a indicat prevederile O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006, Legea nr. 554/2004.

I.3. Prin sentinţa comercială nr. 11702/29.11.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a CAF cauza a fost înregistrată la data de 13.01.2011 sub acelaşi număr de dosar, cu prim termen fixat la data de 17.06.2011.

I.4. Prin încheierea din data de 23.09.2011, a fost suspendată judecata cauzei, conform art. 244 pct. 2 din C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2001 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin Decizia nr. 520 din 2.02.2012 pronunţată de ICCJ-SCAF în dosar nr. x/2010, a fost admis recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 23.09.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată Încheierea recurată şi trimisă cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti.

I.5. Prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, deliberând asupra excepţiilor invocate de pârâtă şi având în vedere contractul de asociere în participaţiune, cesiunea, Minuta dintre părţi din data de 31.10.2007, văzând temeiul juridic al acţiunii precum şi faptul că nu există autoritate de lucru judecat, în condiţiile unei sentinţe pronunţate pe temeiul O.U.G. nr. 119/2007, a respins excepţiile invocate ca nefondate şi a acordat termen de judecată la 12.10.2012.

I.6. Prin sentinţa civilă nr. 5906 din 19.10.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că în primăvara anului 2006, ca urmare a pericolului de răspândire a gripei aviare pe teritoriul României, au fost luate măsuri de combatere a acestui virus. În acest scop, CNADNR S.A. a contractat prestarea serviciilor de dezinsecţie pe drumurile naţionale din judeţul Vrancea cu S.C. B. S.R.L. care, la rândul său, a încheiat o asociere în participaţiune cu reclamanta având ca scop prestarea efectivă a acestor servicii de dezinsecţie.

Contractul de asociere în participaţiune nr. 2 din 19 mai 2006 a fost adus la cunoştinţa pârâtei şi ca urmare a declanşării operaţiunilor de dezinsecţie, prin Adresa nr. xA din 9.06.2006 emisă de către pârâtă către S.C. B. S.R.L. şi către reclamantă, s-a procedat la instalarea punctelor de dezinsecţie stabilite după cum rezultă din procesul-verbal înregistrat sub nr. x din 13.06.2006 la CNADNR, secţia Drumuri Naţionale Focşani, precum şi din procesele-verbale de deschidere a fiecărui punct de lucru în parte, semnate de către reprezentantul desemnat de către pârâtă.

Cu privire la Minuta nr. 1 din 31.10.2007, Curtea a constatat în primul rând că aceasta nu poate avea valoare de contract, dacă nu este semnată de Directorul General al CNADNR. S.A., conform art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A (Anexa 1 a O.U.G. nr. 84 din 18 septembrie 2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România"), iar din actele dosarului nu a rezultat ca Directorul General de la acea dată a semnat sau delegat alte persoane pentru semnarea respectivei minute.

În al doilea rând, a constatat judecătorul fondului, dacă se rezolvă acest incident de reprezentare, Minuta in cauză prevede că "plata sumelor ce se vor dovedi a fi datorate se va face în conturile cesionarilor", or aceste sume nu au fost dovedite în cuantum.

Cu privire la creanţă, Curtea a constatat că petenta îşi întemeiaza pretenţiile pe cesiunea de creanţă din data de 05.11.2007, aceasta fiind notificata CNADNR în condiţiile legale de la acea dată. Însă, cesiunea de creanţă prevăzuta de art. 1392-1397 C. civ. prevede că trebuie să existe un preţ, iar cesiunea dintre S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. nu menţioneaza un preţ al creanţei cedate. O vânzare fără preţ este nulă ("sine pretio nula est venditio"), spre deosebire de alte cesiuni de creanţă realizate de S.C. B. S.R.L., spre exemplu cele efectuate pentru sume parţiale către cabinetele de avocatură C. ori D., care menţioneaza un preţ.

Pe de alta parte, toate cesiunile parţiale de creanţă, inclusiv cea la care se raportează petentul, se bazează pe suma totală facturată de S.C. B. S.R.L. către CNADNR, conform facturii fiscale nr. x din 26 aprilie 2007, căreia i s-a aplicat un discount de 422.274 RON, care, aşa cum arată petenta, s-a convenit prin minuta nr. 1 din 31.10.2007.

S-a observat data emiterii facturii, respectiv 26.04.2007 şi data introducerii cererii la instanţă (secţia comercială), respectiv 20.04.2010, deci în cadrul termenului de prescripţie.

Curtea a apreciat ca intimata are calitate procesuală pasivă, întrucât, cel puţin din punct de vedere formal, este debitor cedat prin cesiunea de creanţă.

Autoritatea de lucru judecat nu există, deoarece procedura realizată in baza O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti este o procedură sumară, urgentă, care nu implică o analiză definitivă a raporturilor juridice de fond dintre părţi, condiţie sine qua non pentru a examina această exceptie.

Cu privire la creanţa-sursă menţionată în factura fiscala nr. x din 26.04.2007, Curtea a apreciat că aceasta factura emisă între doi comercianţi (la data respectiva intimata CNADNR devenise societate pe acţiuni, conform O.U.G. nr. 84/2003) nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 46 C. com. în vigoare la data emiterii facturii: "obligaţiile se probează cu facturi acceptate".

Chiar şi o răspundere contractuală administrativă (răspundere extraordinară) a autorităţii CNADNR trebuie raportată la condiţiile dreptului comun impuse de C. civ., codul comercial, dacă nu există dispoziţii speciale în privinţa sa, a considerat prima instanţă, iar această factură nu a fost acceptată de persoane cu drept de reprezentare în acest sens din cadrul CNADNR, nu este ştampilată de CNADNR şi nu este înregistrată ca acceptată în contabilitatea CNADNR pentru a discuta eventual o acceptare implicită.

Deşi in speţă procesele-verbale şi adresele atestă realizarea unor operaţiuni de dezinsecţie prin filtrare (autovehiculele treceau printr-o zonă udată cu lichide ce dezinfectau pneurile), Curtea a apreciat că nu i s-au oferit elemente factuale cu privire la acceptarea facturii emise, integral sau parţial, direct ori implicit.

Prin urmare, pe baza probelor administrate, raportat la motivele invocate în prealabil, Curtea a constatat că nu se poate stabili o răspundere contractuală administrativă în sarcina intimatei.

I.7. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3597 din 02.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

I.8. Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că pârâta C.N.A.D.N.R. - S.A., care, în calitate de debitor cedat, are calitate procesuală pasivă în litigiu, este ţinută de obligaţia de plată a creanţei cedate, întrucât în primul rând s-a făcut dovada de către cedenta S.C. B. S.R.L. că la momentul cesiunii creanţa cedată exista în mod valabil, că titularul acesteia era cedenta şi că nu a intervenit nicio cauză de stingere a acesteia, iar în al doilea rând creanţa cesionată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., este certă, lichidă şi exigibilă.

Înalta Curte a mai constatat, prin raportare la capetele de cerere din acţiunea reclamantei prin care s-a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. - S.A. la plata sumei de 578.543,37 RON reprezentând reactualizarea creanţei cesionate în sumă de 2.809.827 RON în raport de indicele preţurilor de consum calculat pe intervalul noiembrie 2007 - martie 2010, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte la plata dobânzii legale calculată asupra sumei de 2.809.827 RON începând cu data de 6 noiembrie 2007 şi până la plata efectivă a sumei datorate, că nu se poate proceda, în recurs, la modificarea hotărârii în sensul admiterii în întregime a acţiunii, astfel cum a fost formulată, fiind necesară administrarea, de către instanţa de fond, a probei cu expertiza contabilă, prin care să se evalueze, în concret, cuantumul sumelor la care este îndreptăţită reclamanta cu titlu de reactualizare creanţa pentru perioada noiembrie 2007 - martie 2010, şi cu titlu de dobânzi legale pentru intervalul cuprins între 6 noiembrie 2007 şi până la pronunţarea hotărârii.

II. Al doilea ciclu procesual

În prima rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, la data de 12.01.2015 sub nr. de dosar nr. x/2010*, cu prim termen acordat la data de 10.02.2015.

II.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 10.02.2015, după discuţii asupra probelor în prezenţa ambelor părţi, pârâta neopunându-se probei cu expertiza solicitată de reclamantă, Curtea a încuviinţat administrarea probei cu expertiza contabilă pentru determinarea valorii reactualizate a creanţei pretinse şi a dobânzilor legale solicitate de la data de 06.11.2007 la zi.

Raportul de expertiză contabilă a fost depus la dosarul cauzei la fila 16 la data de 20.03.2015 şi potrivit acestuia valoarea actualizată a creanţei pretinsă de reclamantă la suma de 2.809.827 RON, stabilită şi prin decizia de casare, a fost determinată la valoarea de 3.796.076 RON. La calculul acestei sume s-a ţinut seama de indicele preţurilor de consum pe perioada 06.11.2007 -10.02.2015. În ceea ce priveşte dobânda legală, potrivit raportului de expertiză aceasta a fost stabilită, pentru acelaşi interval, la suma de 1.304.260 RON.

Prin obiecţiunile la raportul de expertiză, reclamanta a susţinut că se impune calcularea unei dobânzi penalizatoare aşa cum este reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

II.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 12.05.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a încuviinţat obiecţiunile reclamantei la raportul de expertiză contabilă şi a respins cererea de probatorii formulată de pârâta CNADNR, depusă la dosar la data de 12.05.2015, ora 8,55, prin care solicitase efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă cu obiective noi indicate la pct. 1-5, obiective nepropuse şi neavute în vedere la încuviinţarea administrării expertizei contabile. Prin încheierea de şedinţă amintită, Curtea a reţinut că cererea pârâtei CNADNR este neîntemeiată în raport de considerentele deciziei de casare, aspectele pe care tinde să le probeze pârâta prin probele suplimentare solicitate sunt aspecte deja tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Soluţionând obiecţiunile formulate şi încuviinţate, prin răspunsul la obiecţiuni depus la fila 65 dosar la data de 30.09.2015, expertul a concluzionat asupra unui cuantum al dobânzilor de 1.900.059 RON, dacă urmează a fi avute în vedere şi prevederile O.G. nr. 13/2011.

II.3. În raport de concluziile raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii la suma de 3.796.076 RON debit principal actualizat şi 1.900.059 RON dobândă legală penalizatoare.

II.4. Prin sentinţa civilă nr. 3141 din 24.11.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea modificată a reclamantei şi a obligat pârâta CNADNR la plata sumei de 3.796.076 RON debit actualizat plus 1.304.260 RON dobânzi pentru intervalul noiembrie 2007-martie 2015.

II.5. În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în ceea ce priveşte debitul principal, faptul că instanţa de control judiciar a stabilit că suma de 2.809.827 RON este datorată şi că această sumă trebuie actualizată ca urmare a inflaţiei motiv pentru care pârâta va fi obligată la plata sumei de 3.796.076 RON, debit actualizat.

În ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, se constată, pe de o parte, că la instanţa de control judiciar nu a fost solicitată o astfel de dobândă şi instanţa s-a pronunţat exclusiv cu privire la dobânda legală. De asemenea, se constată că textul de lege invocat de reclamantă, respectiv Ordonanţa 13/2011, este ulterior contractului în baza căruia este solicitat debitul principal astfel încât, potrivit principiului tempus regit actum, nu se pot aplica creanţelor rezultate dintr-un astfel de contract sancţiuni reglementate ulterior de legiuitor.

II.6. Prin sentinţa civilă nr. 675 din 01.03.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a CAF a admis cererea reclamantei şi a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 3141 din 24.11.2015, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 85.862,05 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

II.7. Împotriva sentinţei civile nr. 3141 din 24.11.2015, au formulat recurs ambele părţi, iar pârâta CNADNR a formulat recurs şi împotriva sentinţei nr. 675 din 01.03.2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 12.05.2015.

II.8. Prin decizia nr. 2748 din 21.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei şi recursurile pârâtei, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

II.9. În motivare, s-a arătat că, examinând considerentele sentinţei nr. 3141 din 24.11.2015, instanţa de control judiciar apreciază că acestea nu îndeplinesc cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. În concret, judecătorul fondului nu a analizat admisibilitatea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurenta pârâtă şi reiterată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015. În concluzie, instanţa de control judiciar constată că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esenţă invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinţei în condiţiile art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) legea nr. 554/2004.

III. Al treilea ciclu procesual

În a doua rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, la data de 14.03.2017 sub nr. de dosar nr. x/2010, cu prim termen acordat la data de 18.05.2015.

III.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 18.05.2017, Curtea a respins cererea pârâtei CNADNR de încuviinţare a solicitării de probe formulată prin nota de probatoriu depusă la dosar, în prima rejudecare, la data de 11.05.2015 şi ataşată la fila 38-42 vol. 2 dosar, respectiv efectuarea unei expertize care să răspundă la toate punctele arătate în nota de probe, iar în cazul respingerii probei cu expertiza, a se pune în vedere reclamantei să depună toate înscrisurile care să lămurească aspectele indicate în nota de probe. Curtea a apreciat că toate probele administrate în cele două cicluri procesuale anterioare, înscrisuri şi expertiza contabilă, au rămas câştigate cauzei, date fiind considerentele elor două decizii de casare pronunţate în cauză.

III.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2296 din 13.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2010, s-a constatat inadmisibilitatea reiterării de către pârâtă a excepţiei prescripţiei în privinţa acţiunii reclamantei; a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.796.076 RON reprezentând debit principal reactualizat, precum şi suma de 1.304.260 RON reprezentând dobânda legală pentru intervalul noiembrie 2007 - martie 2015; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 85.862 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

III.3. În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârâtă în cauză, chestiune în privinţa căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2748 din 21 octombrie 2016, a statuat că judecătorul fondului, din cel de-al doilea ciclu procesual (prima rejudecare), nu a analizat admisibilitatea prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurenta pârâtă şi reiterată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015, instanţa de fond a reţinut că această chestiune litigioasă nu mai poate face obiect de analiză la acest moment procesual, în al doilea ciclu procesual. Prin urmare, Curtea a constatat inadmisibilitatea reiterării de către pârâtă a excepţiei prescripţiei în privinţa acţiunii reclamantei.

Cu titlu prealabil, Curtea a arătat că, prin decizia sus amintită, Înalta Curte a reţinut că judecătorul fondului nu a analizat admisibilitatea acestei excepţii a prescripţiei invocată de pârâtă, iar nu faptul că judecătorul fondului nu a soluţionat/nu s-a pronunţat asupra excepţiei în discuţie.

Cu alte cuvinte, ceea ce subliniază instanţa de fond, tocmai pentru că prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. au a fi respectate şi de prezenta Curte, iar ele nu pot fi ignorate nici de părţile cauzei, este faptul că, în prezenta rejudecare a cauzei, Curtea a analizat, cu prioritate, chestiunea admisibilităţii invocării acestei excepţii a prescripţiei de către pârâta CNADNR, urmând ca doar în ipoteza în care găsea admisibilă reiterarea acestei apărări să şi soluţioneze efectiv excepţia prescripţiei.

Deşi reiterată această chestiune a prescripţiei doar cu ocazia concluziilor scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015, pârâta lipsind la ultimul termen de dezbateri din 03.11.2015, Curtea a reţinut că această apărare a fost invocată de pârâta CNADNR prin întâmpinarea depusă în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Ceea ce omite, însă, pârâta CNADNR, reluând această apărare a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, este faptul că această excepţie a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2012 . Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, deliberând atunci asupra excepţiilor invocate de pârâtă şi având în vedere contractul de asociere în participaţiune, cesiunea, Minuta dintre părţi din data de 31.10.2007, văzând temeiul juridic al acţiunii, precum şi faptul că nu există autoritate de lucru judecat, în condiţiile unei sentinţe pronunţate pe temeiul O.U.G. nr. 119/2007, a respins excepţiile invocate ca nefondate, inclusiv excepţia prescripţiei, asupra căreia a dat cuvântul şi a luat concluzii, şi a acordat termen de judecată la 12.10.2012. Or, în atare situaţie, reiterarea acestei excepţii devenea inadmisibilă în al doilea ciclu procesual şi, la fel, inadmisibilă şi în prezenta rejudecare (al treilea ciclu procesual), căci a intrat în puterea lucrului judecat definitiv.

Astfel, Curtea arată că prima sentinţă din acest litigiu nr. 5906 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost recurată exclusiv de către reclamantă, acţiunea sa fiind respinsă ca nefondată. În recursul promovat, reclamanta nu a antamat problema excepţiilor soluţionate de prima instanţă, toate în sensul respingerii, astfel că nici decizia nr. 3597 din 02 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal, nu a adus dezlegări jurisdicţionale asupra acestor excepţii, inclusiv a prescripţiei dreptului la acţiune. Prin urmare, soluţia pronunţată în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţă interlocutorie din data de 28.09.2012, în sensul respingerii tuturor excepţiilor, inclusiv excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, a intrat în puterea lucrului definitiv judecat.

Această concluzie juridică anterior arătată de Curte a fost relevată şi printr-o decizie a Înaltei Curţi, prin care instanţa supremă a statuat că readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a unei chestiuni litigioase tranşate deja, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului - Decizia civilă nr. 567 din 07 februarie 2013 ÎCCJ, secţia I civilă.

Pe fondul prezentei acţiuni, Curtea a reţinut, de asemenea, efect al art. 315 alin. (1) C. proc. civ., statuările jurisdicţionale irevocabile ale Înaltei Curţi din prima decizie de casare nr. 3597 din 02 octombrie 2014, statuări potrivit cărora pârâta CNADNR care, în calitate de debitor cedat, are calitate procesuală pasivă în litigiu, este ţinută de obligaţia de plată a creanţei cedate, întrucât în primul rând s-a făcut dovada de către cedenta S.C. B. S.R.L. că, la momentul cesiunii, creanţa cedată exista în mod valabil, că titularul acesteia era cedenta şi că nu a intervenit nici o cauză de stingere a acesteia; totodată, creanţa cesionată către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., este certă, lichidă şi exigibilă.

Faţă de aceste statuări irevocabile, Curtea reţine că în prezenta cauză reclamanta este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile cesionate în mod valabil prin Contractul de cesiune din data de 05.11.2007 încheiat cu cedenta S.C. B. S.R.L..

A mai reţinut Curtea că cesiunea de creanţă este valabilă fără a fi necesară acceptarea acesteia de către debitorul cedat, chestiune invocată în apărare de către pârâtă, cu singura cerinţă a notificării cesiunii către debitorul cedat, cerinţă respectată în cauză prin Notificarea înregistrată la pârâta CNADNR sub nr. 92/39663 din 6 noiembrie 2007, detalierea tuturor cesiunilor de creanţă făcându-se prin înştiinţarea înregistrată sub nr. 92/39827 din 7 noiembrie 2007, (confirmată şi avizată anterior şi prin Minuta nr. 1 din 31 octombrie 2007). Nicio apărare formulată de pârâtă în contra creanţei exhibate de reclamantă nu a fost primită de Curte, căci s-a statuat irevocabil de către Înalta Curte prin prima decizie de casare că această creanţă întruneşte caracterele cerute de art. 379 C. proc. civ., respectiv este certă, lichidă şi exigibilă şi că pârâta CNADNR este ţinută de obligaţia de plată a acestei creanţe.

A mai statuat Înalta Curte prin prima decizie de casare că este necesară administrarea, de către instanţa de fond, a probei cu expertiza contabilă, prin care să se evalueze, în concret, cuantumul sumelor la care este îndreptăţită reclamanta cu titlu de reactualizare creanţă şi cu titlu de dobânzi legale pentru intervalul cuprins între 6 noiembrie 2007 şi până la pronunţarea hotărârii.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în al doilea ciclu procesual, Curtea a reţinut că valoarea actualizată a creanţei principale pretinsă de reclamantă se ridică la suma de 3.796.076 RON, pentru intervalul noiembrie 2007 - martie 2015 (la data întocmirii expertizei).

În ceea ce priveşte dobânda legală solicitată de reclamantă, Curtea a reţinut că prevederile O.G. nr. 13/2011, invocate de reclamantă ca fiind aplicabile în cauza de faţă, nu pot fi reţinute ca fiind incidente. Instanţa de fond a arătat că acest act normativ nu era în vigoare nici la data contractului de prestări servicii de dezinsecţie încheiat de CNADNR cu prestatorul general B. S.R.L. (contract anterior celui de asociere în participaţiune), nici la data contractului de asociere în participaţiune nr 2 din 19 mai 2006 dintre reclamantă şi prestatorul B. S.R.L., dar nici la data cesiunii de creanţă din data de 05.11.2007 intervenită între cedenta B. S.R.L. şi cesionara reclamanta din cauză. Or, se ştie că o creanţă cesionată este cesionată cu toate accesoriile sale, în starea în care se găseşte la momentul cesiunii. Or, dacă la data cesiunii, O.G. nr. 13/2011 nu era în vigoare, atunci reclamanta nu poate pretinde aplicarea acestui act normativ în privinţa unei creanţe care nu s-a născut sub imperiul acestei norme, ulterioare aşadar. Este real că domeniul de reglementare al O.G. nr. 13/2011 este similar (chiar identic în parte) cu cel al O.G. nr. 9/2000 abrogată de art. 11 din O.G. nr. 13/2011, însă O.G. nr. 13/2011 nu poate fi aplicată unor raporturi juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare. Este binecunoscut faptul că principiul tempus regit actum, aplicabil şi chestiunii aici în discuţie, căci este vorba despre aplicarea unei norme de drept material raporturilor juridice născute sub imperiul unui act normativ, respectiv O.G. nr. 9/2000, are la bază ideea de cunoaştere a normei juridice incidente raportului juridic de către părţile acestuia cărora nu li se poate pretinde adaptarea conduitei în raport de un act normativ ce nu era în vigoare la momentul naşterii acelui raport juridic.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că, în privinţa dobânzii legale pretinse de reclamantă, sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000, forma în vigoare la momentul cesiunii de creanţă, 05.11.2007, prevederi potrivit cărora "Art. 2 În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală; Art. 3 alin. (1) Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României."

În consecinţă, Curtea a arătat că, deşi în raportul de expertiză expertul a făcut referire la prevederile O.G. nr. 13/2011, acest din urmă act normativ nu este incident în privinţa dobânzilor legale pretinse de reclamantă pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată a creanţei de către pârâta CNADNR.

Cu toate acestea, Curtea a primit calculul efectuat de expert în raportul de expertiză depus la dosar la data de 20.03.2015 în privinţa dobânzilor legale, deoarece acest calcul a avut în vedere tot nivelul dobânzii de referinţă a BNR (acesta fiind un element de raportare şi în O.G. nr. 13/2011). Cu alte cuvinte, chiar dacă actul normativ incident a fost indicat eronat de către expert ca fiind O.G. nr. 13/2011, Curtea a validat cuantumul dobânzilor la suma de 1.304.260 RON, căci în metoda de calcul expertul s-a raportat tot la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, aşa cum stabileşte şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, act normativ aplicabil cauzei.

Cât priveşte solicitarea reclamantei de acordare a dobânzilor legale până la plata efectivă a acestora, aşadar şi în continuare după momentul martie 2015, Curtea a reţinut, pe de o parte, că această solicitare reprezintă o nouă modificare a acţiunii reclamantei, modificare pe care aceasta nu a depus-o în scris la dosar, ci a invocat-o cu ocazia cuvântului pe fond la termenul din data de 18.05.2017.

Pe de altă parte, potrivit art. 132 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face de către reclamant doar la prima zi de înfăţişare, moment procesual care a fost depăşit în prezentul litigiu care se află în al treilea ciclu procesual, după a doua decizie de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal. Prin urmare, aceste pretenţii noi nu mai pot fi valorificate în prezentul litigiu, la acest moment procesual, Curtea pronunţându-se doar în privinţa intervalului noiembrie 2007 - martie 2015 vizat de cel dea-l doilea ciclu procesual.

De asemenea, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtei, Curtea a obligat-o să plătească reclamantei suma de 85.862 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.

Recursurile

Împotriva sentinţei nr. 2296 din 13 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

IV. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi, în temeiul art. 312 alin. (3) cu aplicarea art. 314 C. proc. civ. vechi, modificarea sentinţei, in sensul obligării debitoarei la plata dobânzii în suma de 1.900.059,01 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

IV.1. În motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, s-au arătat următoarele:

Recursul vizează vizează numai capătul de cerere privind plata dobânzilor, respectiv neacordarea dobânzii legale până la plata integrala a creanţei principale (instanţa limitând dobânda până la data de 10 februarie 2015) şi neacordarea dobânzii legale in suma de 1.900.059 RON, ci doar a dobânzilor in suma de 1.304.260 RON.

Recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vechi, respectiv pe faptul ca instanţa a interpretat şi aplicat greşit legea.

În ceea ce priveşte neacordarea dobânzii legale pe întregul interval de timp, respectiv noiembrie-2007 şi până la plata integrala a creanţei principale, instanţa de fond a apreciat ca solicitarea de acordare a dobânzii şi după data de 10-febr-2015 până la achitarea integrala a creanţei principale reprezintă o modificare a acţiunii care nu mai putea fi făcuta, întrucât dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. de la 1865, impun ca aceasta modificare sa fie făcuta până la prima zi de înfăţişare.

Soluţia instanţei este greşita, întrucât recurenta nu a modificat acţiunea şi nu a formulat pretenţii noi, ci doar a precizat, în concordanta cu cererea iniţială de chemare in judecata, faptul ca pârâta datorează dobânzi, calculate asupra sumei de 2.809.827 RON pe intervalul noiembrie-2007 şi până la achitarea integrala a creanţei principale (punctul 3 din acţiunea introductiva de instanţa). Faptul ca expertiza a calculat dobânda legala doar pâna la data de 10.02.2015, nu duce la concluzia ca, după aceasta data, pârâta nu mai datorează dobânzi.

Determinarea acestei dobânzi după data de 10.02.2015 va fi făcuta de către executorul judecătoresc in concordanta cu dispoziţiile art. 628 alin. (2) C. proc. civ., pe baza criteriilor avute in vedere de către instanţa de fond.

Instanţa de fond a admis in parte cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii calculate, în sensul ca recurenta a solicitat dobânzi în suma de 1.900.059,01 RON conform raportului de expertiza, iar instanţa a acordat numai 1.304.260 RON cu titlu de dobânda legală, apreciind ca diferenţa de 595.799 RON reprezintă dobânda penalizatoare, care nu era reglementată la data naşterii debitului principal.

A mai constatat instanţa de fond faptul ca Ordonanţa nr. 13/2011 in temeiul căreia au fost calculate dobânzile este ulterioara contractului de cesiune de creanţa, astfel ca, potrivit principiului "tempus regit actum", nu se poate aplica creanţelor anterioare.

Recurenta a arătat că soluţia instanţei de fond este greşita şi data prin interpretarea şi aplicarea greşita a legii, ceea ce, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, atrage modificarea hotărârii.

Este adevărat ca la data naşterii obligaţiei de plata în sarcina debitoarei CNADNR, era în vigoare Ordonanţa nr. 9/2000, care prevedea la art. 2 faptul ca, in cazul in care obligaţia este purtătoare de dobânzi fara sa se arate rata dobânzii, se va plăţi dobânda legala.

Creanţa sa împotriva pârâtei debitoare CNADNR este purtătoare de dobânzi, întrucât rezulta dintr-o obligaţie comerciala şi întrucât nu a fost stabilita o dobânda prin convenţia părţilor, se va aplica dobânda legală astfel cum va fi reglementata. Transmiterea creanţei se face in conformitate cu dispoziţiile art. 1396 C. civ. vechi, adică se transmite creanţa împreună cu accesoriile. Dobânda legala este un accesoriu al creanţei cesionate şi aceasta trebuie sa se supună dispoziţiilor legale in vigoare.

În condiţiile in care O.G. nr. 9/2000 a fost abrogata prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011, este evident ca noul act normativ care reglementează dobânda legala se va aplica de la data intrării sale in vigoare întrucât intre creditor şi debitor nu a fost stabilita o dobândă convenţională. Numai in situaţia in care părţile ar fi stabilit convenţional un nivel al dobânzii, aceasta nu se mai putea modifica in conformitate cu noul act normativ.

Aplicarea de îndată a dispoziţiilor legale privind dobânda nu înseamnă o aplicare retroactiva a legii, întrucât, părţile care nu au stabilit ele însele o dobânda, au înţeles să accepte dobânda stabilita de lege indiferent daca aceasta va creste sau va scădea.

Faţă de aceste dispoziţii legale, in mod corect au fost calculate dobânzi asupra debitului principal pe intervalul 7.11.2007 şi până la data de 29.08.2011 când a intrat in vigoare Ordonanţa nr. 13/2011, care a abrogat Ordonanţa nr. 9/2000.

În perioada 29 august 2011-4 aprilie 2013, dobânda legală era reglementata de dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, care prevedea in art. 1 alin. (1) pct. 2 ca "dobânda datorata de debitorul obligaţiei de a da o suma de bani la un anumit termen calculata pentru perioada anterioara împlinirii termenului scadentei obligaţiei este denumita dobânda remuneratorie".

Din interpretarea prev. art. 1 alin. (1) pct. 3 şi 4, art. 2 şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rezulta ca pârâta debitoare trebuie sa plătească o dobândă legala penalizatoare conform art. 3 alin. (2), întrucât obligaţia de plata a dobânzii este una legală (nu şi contractuala) şi părţile nu au stabilit intre ele o alta dobândă. Instanţa de fond a interpretat greşit aceste dispoziţii legale, apreciind ca nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 pentru ca nu erau in vigoare la data naşterii obligaţiei de plată. Pe acest interval de timp, instanţa de fond a acordat numai dobânda de referinţă a BNR.

Soluţia este greşita şi data prin interpretarea şi aplicarea greşita a legii, dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplica retroactiv, ci numai pe intervalul de activitate a legii, respectiv începând cu data de 29-aug-2011.

Dobânda penalizatoare este de drept dobânda legală, reglementata sub cele doua forme, (remuneratorie sau penalizatoare, după caz), astfel ca nu ne aflam in situaţia de a pretinde o alta dobânda decât cea legala. Procentul de dobânda legala penalizatoare este prevăzut de lege, astfel ca în mod legal şi temeinic a solicitat aceasta dobânda pe acest interval de timp.

Suplimentul la raportul de expertiza a calculat corect dobânda legala penalizatoare, pe intervalul 29.08.2011-4.04.2013, având in vedere dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, adică dobânda de referinţă a BNR, plus 4 puncte procentuale.

Începând cu data de 5.04.2013, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a fost modificat şi completat prin Legea nr. 72/2013 prin introducerea alin. (2), potrivit căruia "în raporturile dintre profesionişti şi intre aceştia şi autorităţile contractante, dobinda legala penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale".

Este indiscutabil ca aceasta dispoziţie legala trebuie aplicata şi în acest caz, începând cu data de 5.04.2013 şi până la zi, întrucât se refera expres la dobânda legala penalizatoare şi la raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante. În aceste condiţii, in mod legal şi temeinic, expertiza a calculat dobânda penalizatoare având in vedere dobânda de referinţă a BNR plus 8 puncte procentuale.

Având in vedere cele doua etape distincte de calcul a dobânzii legale penalizatoare (29.08.2011- 4.04.2013 şi 5.04.2013-la zi), in mod greşit instanţa de fond a acordat numai dobânda de referinţă a BNR pe aceste intervale de timp, încălcând astfel legea. Se arată că pârâta urmează sa plătească dobânda legala şi după data de 10.02.2015, până la achitarea integrala a debitului principal.

În drept, au fost invocate prev. art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

IV.2. Întâmpinarea

Recurenta-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a formulat întâmpinare la recursul părţii adverse, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Din redactarea lapidara a recursului şi din temeiurile de drept invocate de recurenta, rezulta ca aceasta şi-a fundamentat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar aceasta nu formulează critici împotriva sentinţei civile recurate, ci reiterează aspecte care ţin de fondul cauzei.

În mod eronat recurenta-reclamanta considera ca ar fi aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenta nr. 13/2011 şi ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicata în Monitorul Oficial cu numărul 182 din data de 2 aprilie 2013.

Legea nr. 72/2013 a intrat in vigoare in termen de 3 zile de la data publicării, adică in data de 5 aprilie 2013, ulterior datei de 5 noiembrie 2007 - data incheierii contractului de cesiune de creanţa intre contractantul creditor cedent S.C. B. S.R.L. şi prestatorul efectiv S.C. A. S.R.L., in calitate de cesionar prin care s-a cesionat creanţa in suma de 2.809.827 RON plus dobânda legală.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 72/2013, "dispoziţiile prezentei legi, cu excepţia prevederilor art. 15 (privitoare la sancţiunea nulităţii absolute şi a răspunderii patrimoniale - s.n.), nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi".

Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 poate pune problema încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de prev. art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Ulterior apariţiei Legii nr. 72/2013 s-a adoptat O.G. nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, care, în art. 19 alin. (1), prevede că:

"obligaţiile de plată a unor sume de bani rezultând din contractele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante au regimul stabilit potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sau, după caz, modificării acestora".

Având în vedere precizarea adusă de art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013, precum şi problematica născută prin exceptarea sancţiunii nulităţii absolute de la neretroactivitatea legii respective, se arată că prevederile art. 21 se interpretează în sensul că dispoziţiile Legii nr. 72/2013 nu se vor aplica niciunei clauze cuprinse în contractele încheiate anterior intrării sale în vigoare, de unde rezulta ca de unde rezulta ca actul normativ invocat nu este aplicabil in prezenta cauza.

V. Recurenta-pârâtă Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare in judecata formulata de reclamanta ca prescrisa sau ca neîntemeiata; în subsidiar, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, pentru cercetarea cauzei sunt toate aspectele.

Recursul a fost formulat şi împotriva încheierii de şedinţa din data de 18 mai 2017, prin care instanţa a respins probele propuse de CNAIR S.A. (fost CNADNR SA) prin cererea intitulata "note de şedinţa şi cerere de probatorii" depusa la dosarul cauzei pentru termenul de judecata din data din 12.05.2015.

Ca un aspect prealabil, recurenta-pârâtă a invocat faptul că este scutită de plata taxelor de timbru, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 55/2016 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţională din România - S.A. şi înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii Rutiere - S.A., precum şi modificarea şi completarea unor acte normative şi art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare.

V.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta-pârâtă a arătat că reţinerile instanţei sunt eronate, fiind de natura sa schimbe natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al actului şi totodată sa fie lipsita de temei legal ori data cu aplicarea sau încălcarea legii şi că sentinţa este criticabilă sub aspectul motivării.

V.1.1. Se arată că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptata de instanţa. Într-o motivare clara şi concisa, judecătorii sunt obligaţi sa răspundă la toate petitele formulate de părţi, iar atunci când capătul de cerere este confuz ori prea vag, instanţa trebuie sa-1 pună in discuţia părtii pentru clarificare, întrucât respingerea pentru acest motiv echivalează cu o nemotivare. Toate aceste ipostaze se subsumează unui singur motiv, acela de nemotivarea a hotărârii, ce constituie o încălcare a imperativelor înscrise in art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ce impun ca hotărârea sa cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Hotărârea primei instanţe este nemotivata, neregăsindu-se în cuprinsul acesteia argumentarea raţiunii ce l-a determinat pe judecător sa adopte soluţia dispusa în cauză, atât cu privire la motivele invocate de CNADNR S.A. in susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi în ceea ce priveşte fondul acţiunii, instanţa de fond limitându-se doar sa constate inadmisibilitatea reiterării de către parata a excepţiei prescripţiei in privinţa acţiunii reclamantei.

V.1.2. În ce priveşte încheierea de şedinţa din data de 18.05.2017, pronunţată de instanţa de fond, considera că aceasta este nelegala, întrucât instanţa a respins in mod eronat probele solicitate de CNADNR S.A., drept pentru care a solicitat instanţei de recurs sa caseze sentinţa civila recurată.

Faţă de cele reţinute în decizia de casare şi faţă de rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, depus la dosarul cauzei de CNADNR S.A. la termenul de judecata din data de 23 septembrie 2011, faţă de cele menţionate in Contractul de cesiune de creanţe încheiat in data de 05.11.2007, a solicitat instanţei sa dispună efectuarea unui nou raport de expertiza contabila judiciara, pentru lămurirea mai multor aspecte.

Instanţa de fond prin încheierea de Şedinţa din data de 18.05.2017, in mod eronat a respins aceasta proba solicitata de CNAIR S.A., motiv pentru care se impune casarea sentinţei civile recurate. Stabilirea situaţiei de fapt este rezultatul evaluării concertate şi critice a tuturor probelor administrate într-un proces. Aceasta implică, potrivit art. 1199 şi art. 1203 C. civ. de la 1864, posibilitatea instanţei de a opera cu prezumţii pentru stabilirea faptelor, adică de a evalua faptele cunoscute prin raţionamente inductiv-deductive, care au greutate şi puterea de a naşte probabilitate, pentru a constata faptele disputate.

Soluţia instanţei de fond care a respins cererea de probatorii este una greşita şi nelegala, întrucât instanţa de fond investită cu rejudecarea cauzei după casare putea proceda la administrarea şi a altor probe, în limitele art. 315 alin. (3<SUP>1</SUP>) din C. proc. civ., având totodată şi libertatea de a propune sau încuviinţa administrarea şi a altor probe, pentru dezlegarea pricinii. Faptul că instanţa de casare stabileşte dezlegarea unor probleme de drept, precum şi necesitatea administrării unor anumite probe, ambele obligatorii pentru instanţa care procedează la rejudecare, nu limitează competent acesteia din urmă de a proceda la administrarea şi a altor mijloace de proba, pe care le consideră pertinente, concludente şi utile dezlegării pricinii, potrivit prevederilor legale.

Legiuitorul nu limitează prin art. 315 alin. (1) C. proc. civ. competent instanţei de rejudecare după casare, care este într-adevăr obligată să respecte îndrumările instanţei de casare, aceasta fiind o particularitate în cazul casării cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare. Prin decizia de casare, instanţa de control judiciar obligă la respectarea hotărârii privind administrarea unor probe, fără ca prin această sintagmă legiuitorul sa interzică instanţei de rejudecare să pună în discuţia părţilor şi necesitatea administrării altor probe, suplimentar fata de considerentele şi dispozitivul deciziei de casare.

Un alt argument pentru susţinerea acestui punct de vedere ii reprezintă şi intenţia legiuitorului materializata în introducerea textului art. 315 alin. (3<SUP>1</SUP>) C. proc. civ., care permite administrarea unei palete foarte largi de probe în judecata după casare.

V.1.3. În privinţa greşitei soluţionări a excepţiei de prescripţie extinctivă de către instanţa de fond

Prima instanţă a reţinut că prima sentinţa din acest litigiu, nr. 5906 din 19.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a fost recurata exclusiv de către reclamanta, acţiunea sa fiind respinsa ca nefondata. În recursul promovat, reclamanta nu a antamat problema excepţiilor soluţionate de prima instanţa, toate în sensul respingerii, astfel ca nici Decizia nr. 3597 din 02.10.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-SCAF nu a adus dezlegări jurisdicţionale asupra acestor excepţii, inclusiv asupra prescripţiei dreptului la acţiune. Prin urmare, soluţia pronunţată în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţa interlocutorie din data de 28.09.2012, in sensul respingerii tuturor excepţiilor, inclusiv a excepţiei prescripţiei invocata de parata, a intrat in puterea lucrului definitiv judecat.

Soluţia instanţei de fond este una greşita, întrucât hotărârea a fost casata şi este nula. În respectiva sentinţa nu se motivează prescripţia dreptului la acţiune raportat la termenul de 6 luni pe care l-a invocat de-a lungul procesului, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este greşita şi nelegala.

Prescripţia reglementată prin Decretul nr. 167/1958 este concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, concluzie care se desprinde din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (2), potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă şi din cele ale art. 18, care instituie obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

Prin cererea de chemare in judecata formulata la data de 19 aprilie 2010, s-a solicitat plata sumei de 2.809.827 RON, reprezentând contravaloare serviciilor de dezinsecţie-combatere a gripei aviare in perioada mai-iunie 2006, in judeţul Vrancea (creanţă cesionata); plata sumei de 578.543,37 RON, reprezentând reactualizarea sumei datorate in raport cu indicele de consum calculat pe intervalul noiembrie 2007 -martie 2010 şi plata dobânzii legale calculata asupra sumei de 2.809.827 RON, pe intervalul noiembrie 2007 şi pana la plata efectiva a sumei datorate.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul ca pretenţiile solicitate sunt reprezentate, in principal, de sumele cesionate de cedenta S.C. B. S.R.L. prin Contractul de cesiune de creanţa din data de 5 noiembrie 2007, in favoarea cesionarei S.C. A. S.R.L., calitatea de cedent având-o parata CNADNR S.A., precum şi de existenta Contractului de asociere in participaţiune nr. 2 din 19 mai 2006 încheiat intre S.C. A. S.R.L. şi B. S.R.L., acesta din urmă fiind adus la cunoştinţa paratei CNADNR S.A.. În cererea de chemare in judecata se face referire şi la Minuta nr. 1 din data de 31.10.2007 încheiată intre C.N.A.D.N.R S.A, pe de-o parte şi S.C. B. S.R.L. şi S.C E. S.R.L., care este un act administrativ emis de către C.N.A.D.N.R. S.A.

Acţiunea de faţă este o acţiune de răspundere civila bazata pe contracte administrative şi civile, întemeiată pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi pe actul juridic al cesiunii de creanţa notificat paratei.

Instanţa nu este ţinută de temeiul juridic arătat in cererea de chemare in judecata, ci de obiectul cauzei, respectiv de natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii in justiţie.

După cum rezulta din acţiunea reclamantei ce formează obiectul prezentei cauze, aceasta isi întemeiază pretenţiile având ca obiect prestarea unor servicii de dezinsecţie in primăvara anului 2006 pe mai multe drumuri naţionale şi europene.

În considerentele acţiunii, reclamanta a arătat ca intimata a contractat prestarea serviciilor de dezinsecţie pe drumurile naţionale din Judeţul Vrancea cu S.C. B. S.R.L., care la rândul sau a incheiat o asociere in participaţiune cu reclamanta avand ca scop prestarea acestor servicii.

Astfel, relaţiile dintre S.C. B. şi C.N.A.D.N.R. S.A. s-au stabilit in conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr. 212/2001, iar CNADNR S.A. este persoana juridica de interes strategic naţional, care desfăşoară in principal activităţi de interes public naţional in domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor, in conformitate cu prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul, drumurilor, republicata, cu modificările ulterioare. Natura raporturilor juridice dintre părţi este dată de interesul public pentru a cărui realizare s-au încheiat aceste raporturi juridice şi care, in speţa de fata, in mod evident, au natura administrativa, in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ intrata in vigoare la data de 6 ianuarie 2005, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., ca autoritate contractanta, cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) întrucât are statut de utilitate publica şi este autorizata sa presteze un serviciu public.

Astfel, prin cererea depusa la Tribunalul Bucureşti, secţia a comercială in data de 19 aprilie 2010, reclamanta S.C A. S.R.L. cheamă în judecata Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. pentru o suma de bani, reprezentând contraprestaţia unui serviciu, prestat în baza unui contract de asociere in partiţiune, în valoare de 2.809.827 RON, adică mai mare decât suma de 500.000 de RON menţionata in dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, drept pentru care potrivit art. 159 pct. 2 şi ale art. 158 alin. (3) din C. proc. civ., competenta de soluţionarea prezentei cauze este Curtea de Apel Bucureşti, secţia Contencios şi Administrativ Fiscal.

Faţă de calitatea sa de autoritate publica şi faţă de obiectul contractului încheiat intre S.C. B. S.R.L. şi pârâtă- prestarea serviciilor de dezinsecţie a mijloacelor de transport rutier în vederea combaterii gripei aviare- tribunalul a apreciat ca litigiul are caracter administrativ şi a declinat competenţa soluţionării prezentului dosar in favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţă irevocabilă. Sentinţa Civila nr. 11702 din data de 29.11.2010 a rămas irevocabila, prin nerecurare de către reclamanta.

Cererea de chemare in judecata din dosar nr. x/2010 a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 19.04.2010. Prin urmare, având in vedere ca Legea nr. 554/2004 este lege speciala fata de dispoziţiile C. civ., potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant", atunci când intervine concursul dintre legea speciala şi legea generala, acesta se rezolva in favoarea legii speciale; împrejurarea ca reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobândit creanţa invocata in temeiul unui contract de cesiune nu este relevanta, deoarece transmiterea creanţei nu schimba natura sa juridica.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că în prezenta cauza sunt incidente prevederile Legii nr. 544/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Reclamanta a transmis mai multe solicitări la CNADNR S.A. in încercarea sa de a-şi recupera pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar, reprezentând plângeri prealabile potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, astfel: Procesul-verbal de conciliere din data de 3 august 2007 înregistrat la sediul Ministerului Transporturilor sub nr. x din 3 august 2007; Procesul-verbal de conciliere din data de 3 august 2007 înregistrat la sediul Ministerului Transporturilor sub nr. x din 3 august 2007; dovada comunicării Contractului de cesiune de creanţa, înregistrată la sediul CNADNR S.A. sub nr. 92/39828/07.11.2008; Notificarea formulata de către S.C. A. S.R.L. in data de 12.02.2008, prin care reclamanta acorda CNADNR S.A. un termen de plata de 30 de zile pentru pretenţiile sale.

Problema de drept, supusa controlului instanţei de judecata, este aceea de a stabili care este data naşterii dreptului la acţiune a reclamantei in prezenta cauza.

În opinia recurentei, reclamanta avea la dispoziţie un termen de 6 luni sa introducă acţiunea împotriva CNADNR S.A. de la data expirării celor 30 de zile calculate începând cu data de 3 august 2007, adică cel mai târziu in data de 3 martie 2008; un termen de 6 luni de la data expirării celor 30 de zile calculate începând cu data de 7 noiembrie 2007, adică cel mai târziu in data de 7 iunie 2008 (când reclamanta i-a comunicat Notificarea de cesiunii de creanţa şi prin care reclamanta a dobândit calitatea de creditoare a creanţei ce face obiectul prezentului dosar, înregistrată la sediul CNADNR S.A. sub nr. 92/39827 in 07.11.2007); un termen de 6 luni sa introducă acţiunea împotriva CNADNR S.A. de la data expirării celor 30 de zile calculate începând cu data încheierii Contractului de asociere in participaţiune nr. 2 din data de 19 mai 2006, care a fost adus la cunoştinţa paratei CNADNR S.A.

În situaţia in care instanţa va considera ca acest contract nu se supune prevederilor Legii nr. 554/2004 şi nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate mai sus, atunci se aplica dreptul comun şi sunt aplicabile dispoziţiile prescripţiei extinctive cu termenul general de 3 ani, termen ce curge de la naşterea dreptului la acţiune, dar şi în această situaţie, acţiunea este prescrisă.

Dreptul la acţiune al reclamantei împotriva CNADNR S.A. s-a născut de la data încheierii Contractului de asociere in participaţiune nr. 2 din data de 19 mai 2006, care a fost adus la cunoştinţa paratei CNADNR S.A.. Reclamanta a introdus cererea de chemare in judecata la Tribunalul Bucureşti la data de 19.04.2010 cu depăşirea acestui termen legal de 6 luni şi cu depăşirea termenul de 3 ani de zile de la data luării la cunoştinţa a Contractului de asociere.

V.1.4. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că relaţiile dintre S.C. B. S.R.L. şi C.N.A.D.N.R. S.A s-au stabilit in conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr. 212/2001 (abrogata in prezent de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii). Natura raporturilor juridice dintre părţi este data de interesul public pentru a cărui realizare s-au încheiat aceste raporturi juridice şi care au natura administrativa, in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

În dovedirea celor menţionate a depus la dosarul cauzei Decizia Comerciala nr. 176 pronunţată in Şedinţa Publica din 29.03.2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosar nr. x/2008, având ca obiect soluţionarea cererii de apel formulata de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 6621 din 28.05.2008, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, in dosar nr. x/2008, in contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.

În cuprinsul acesteia, s-a reţinut că este vorba despre un contract de achiziţii publice, căruia ii sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 60/2001, in vigoare la data încheierii şi ulterior ale O.U.G. nr. 34/2006, iar natura juridica a litigiului nu este comerciala, ci de drept administrativ, in conformitate cu art. 286 alin. (1)-(3) şi art. 287 alin. (1)-(2) din O.U.G. 34/2006 raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) teza III, art. 8 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia nr. 113 din data de 13 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială pronunţată in dosar nr. x/2009, s-a reţinut că se vor aplica dispoziţiile legale care au guvernat raporturile juridice la momentul naşterii lor in temeiul principiului tempus regit actum, de neretroactivitate a legii in vigoare la data judecăţii.

Faţă de prev. art. 5 din O.U.G. nr. 140 din 10.10.2005 privind masurile ce se aplica ca urmare a suspiciunii influentei aviare, aprobata prin Legea nr. 28/2006; ale art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006 privind masurile ce se aplica pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare pe teritoriul României, aprobata prin Legea nr. 221/2006 şi ale H.G. nr. 1743 din 22 decembrie 2005 şi H.G. nr. 685 din 31.05.2006, sursa de finanţare pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare pe teritoriul României o constituie transferuri de la bugetul de stat. Dispoziţiile art. 1 din Ordinul MTCT nr. 1732 din 15.10.2005 prevedeau o mandatare speciala şi limitata a CNADNR S.A. doar in sensul obligativităţii de a institui bariere artificiale pentru dezinfecţie, in anumite puncte limita de judeţ şi in condiţii de necesitate.

În conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 367/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, cu modificările şi completările ulterioare (aflata în vigoare la momentul declanşării gripei aviare), CNADNR S.A. era instituţie aflata sub autoritatea Ministerului Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile Ordinului MTCT nr. 1732/2005. Astfel, obligaţia de a asigura fondurile necesare derulării activităţilor de prevenire şi combatere a gripei aviare revenea, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 140/2005 şi O.U.G. nr. 11/2006, ministerelor implicate, in speţa supusa soluţionării fiind Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, şi nu CNADNR-SA. Astfel, atât timp cat Ministerului Transporturilor Construcţiilor şi Turismului îi incumbă obligaţia de asigura fondurile necesare acţiunii de prevenire şi combatere a gripei aviare, nu i se poate cere CNADNR-SA sa suporte din fonduri proprii efectele unei acţiuni guvernamentale.

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ calificat de Constituţie ca şi lege organica, prevede clar ca pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute in timpul exerciţiului bugetar, se asigura doar din Fondul de rezerva bugetara la dispoziţia Guvernului. Or, gripa aviara a fost tocmai o stare de necesitate, fapt de notorietate, care necesita finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute in timpul exerciţiului bugetar atât al anilor 2005 cat şi 2006.

Pentru considerentele de mai sus, s-a arătat ca acţiunea recurentei-reclamante este inadmisibila.

Recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că nu era certă creanţa reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 379 alin. (3) C. proc. civ.. Reclamanta a invocat iniţial facturi care nu sunt însuşite de cealaltă parte contractanta, respectiv C.N.A.D.N.R. - S.A.; în evidenţa contabilă a CNADNR există doua facturi nr. 04029631/25.04.2007 şi nr. 04029632 din 26.04.2007.

Prevalându-se de aceste facturi şi de Minuta nr. 1 din 31.10.2007, recurenta îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ. şi pe cele din Contractul de Cesiune de creanţă. Or, suma pretinsa prin aceasta cerere de chemare in judecata nu a făcut obiectul Minutei nr. 1 din 31.10.2007, situaţie în care nu se poate pune problema recunoaşterii de către pârâtă a caracterului cert, lichid şi exigibil al sumei de 2.809.827 RON şi accesoriile aferente.

Articolul 969 C. civ. conferă convenţiilor legal făcute intre părţi putere de lege, or intre CNADNR S.A. şi B. S.R.L. nu s-a încheiat niciun fel de contract sau convenţie, şi nici între CNADNR S.A. şi S.C. A. S.R.L., motiv pentru care nu se poate vorbi de o răspundere civila contractuala din partea CNADNR S.A.. Minuta la care se face referire nu este decât un act administrativ al companiei, act emis potrivit recomandărilor Autorităţii de Control al Guvernului nr. 377/EN/13.07.2007.

De asemenea, statuează caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta sa fie sigur nu numai in privinţa existentei ci şi a posibilităţii de evaluare; or, nu există o asemenea posibilitate de evaluare a sumei pretinse de recurenta, in condiţiile in care pârâta nu a acceptat tarifele de preţ ale acestuia prin Minuta nr. 1 din 30.07.2007, aspect necontestat de către B. S.R.L.. În aceste condiţii nu se poate retine angajarea răspunderii CNADNR S.A. pe temei contractual, neputând lua naştere nici dreptul subiectiv al reclamantei de a pretinde sumele solicitate.

Recurenta-pârâtă a invocat soluţia şi considerentele sentinţei civile nr. 1065 din 02.03.2010 din dosar nr. x/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la facturile nr. x din 25.04.2007 şi nr. 04029632 din 26.04.2007: se arată că lipseşte caracterul exigibil al creanţei. Nu exista o creanţa certa, lichida şi exigibila pentru sumele solicitate, deoarece existenta, sub aspect juridic, a sumelor solicitate este discutabila, tinand cont de modalitatea de plata a sumelor menţionata in cele două facturi.

Potrivit principiului autonomiei de voinţa, părţile semnatare ale facturilor mai sus menţionate au condiţionat obligaţia CNADNR S.A. de a plati către reclamanta suma înscrisa in facturi de îndeplinirea condiţiei privind alocarea de către Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului a sumelor din Fondul de Intervenţie aflat la dispoziţia Guvernului, pentru achitarea serviciilor de dezinfecţie a mijloacelor de transport rutier pentru combaterea virusului gripei aviare. Stipularea celor menţionate in facturile mai sus menţionate potrivit căreia CNADNR S.A. se obliga sa achite sumele din prezenta cauza in momentul in care va fi asigurata alocaţia financiară pentru acest obiectiv, are valoarea unei condiţii suspensive, de care depinde existenta dreptului reclamantei de a cere plata sumei de 2.809.827 RON plus dobânzile aferente, reclamanta S.C. A. S.R.L. nefiind îndreptăţită să solicite plata acestei sume decât daca se face dovada îndeplinirii condiţiei suspensive.

Prezenta cerere de chemare in judecata este neîntemeiată, având in vedere şi dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cu care cheltuielile bugetare au destinaţie precisa şi limitata şi sunt determinate de autorizările conţinute in legi speciale şi in legi bugetare anuale. De asemenea, creditele bugetare aprobate pentru un ordonator de credite, nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator de credite, iar creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.

Mai mult decât atât, faţă de prev. art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, prin adresa Direcţiei Economice din cadrul CNADNR S.A. - Serviciul Control Preventiv nr. 82 din 28.05.2007, CNADNR S.A. a refuzat sa dea viza de control financiar preventiv pentru cele două facturi, întrucât nu s-au primit fondurile necesare pentru gripa aviara de către Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nici până în prezent. Motivul refuzului de viza a fost reprezentat de lipsa alocaţie bugetară şi neîndeplinirea condiţiilor de legalitate.

În conţinutul adreselor emise de către Direcţia Economica - SACFP nr. 81 din 28.05.2007 şi SACFP nr. 82 din 28.05.2007 se menţionează prev. art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/1999. Deoarece suma pretinsa este ceruta cu titlu de debit principal, luând in considerare faptul ca se contesta dreptul reclamantei asupra acestei sume şi faptul ca aceasta nu a făcut dovada faptului ca este titularul vreunui drept de creanţa împotriva companiei, nici sumele pretinse cu titlul de dobânzi şi penalităţi, astfel cum au fost calculate şi pretinse de către reclamanta, nu sunt datorate de către companie.

Se invocă în acest sens considerentele sentinţei civile nr. 5906 din 19.10.2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

În ce priveşte suma de 3.796.076,28 RON reprezentând reactualizarea debitului principal in raport cu indicele de consum, recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea prevederilor art. 1088 C. civ., potrivit cu care in cazul obligaţiilor care au obiect o suma de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale in materie de comerţ, de fidejusiune şi societate, reguli care insa nu sunt prevăzute in Codul Comercial in vigoare la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi. Dobânda legala acoperă prejudiciul cauzat urmare a lipsei folosinţei capitalului, in calculul dobânzii legale (care se raportează la taxa de scont fixata de BNR) fiind inclusa rata inflaţiei, prin urmare instanţa de fond in mod eronat a actualizat creanţa solicitata şi a admis acţiunea reclamantei.

De asemenea, la pronunţarea soluţiei in acest dosar, instanţa trebuie sa ia in considerare şi soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală in dosar nr. x/2011* (soluţionat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti in data de 23 iunie 2017), întrucât in mod evident şi in speţa de fata, aceasta maniera nelegala de încheiere şi derulare a contractului de asociere dintre reclamanta şi S.C. B. S.R.L., şi ulterior prin cesionarea unei creanţe către reclamanta, vor genera o paguba uriaşă în bugetul de stat in eventualitatea in care instanţa ar admite cererea reclamantei.

Tarifele la care a fost stabilită plata dezinfecţiei de către reclamanta S.C. A. S.R.L. nu au la bază nici un fel de fundamentare economică şi, de asemenea, nu sunt defalcate pe categorii de costuri pentru a se putea observa din ce se compune preţul solicitat, nu au fost acceptate de către CNADNR S.A. Mai mult, în cazul existentei infracţiunilor din dosarul penal, exista suspiciunea ca toate acţiunile de dezinfecţie contra gripei aviare pe care firma S.C. A. S.R.L. le-a desfăşurat indiferent de intervalul de timp sa fie încadrate ca şi cele din perioada anterioară.

V.1.5. În ce priveşte cheltuielile de judecata stabilite de instanţa de fond, raportat la cele menţionate atât prin încheierea din data de 18 septembrie 2014, cat şi in practicaua deciziei civile nr. 3597 din data de 2 octombrie 2014 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se arată că cererea reclamantei era una tardiva, aceasta având posibilitatea de a solicita cheltuieli de judecata doar in termen de 15 zile de la data deciziei civile nr. 3597 din data de 2 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată în acelaşi dosar.

În ce priveşte suma de 85862.05 RON, reprezentând cheltuieli de judecata stabilite de instanţa de fond in sarcina sa, s-a arătat că aceasta suma nu este datorata in totalitate atâta timp cat cererea principala a fost admisa doar in parte.

În alta ordine de idei, s-a arătat că reclamanta a formulat mai multe acţiuni aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, astfel:

- dosar nr. x/2009, ce s-a aflat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi ulterior la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal;

- dosar nr. x/2008, ce s-a aflat iniţial pe rolul Tribunalului Bucuresti - sectia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, şi ulterior la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal;

- dosar nr. x/2015, ce s-a aflat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, apoi la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi ulterior la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul acestui dosar reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecata pe S.C. B. S.R.L. pentru pretenţii izvorâte din acelaşi Contract de asociere in participaţiune nr. 2 din 19 mai 2006, încheiat intre S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.; prin sentinţa civila nr. 6877/2015 din 07,12.2015, instanţa a admis cererea, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.249.198,81 RON reprezentând cota de 50 % din factura 04029631/25.04.2007 încasată de pârâta de la CNADNR Bucureşti în baza sentinţei civile nr. 1321 din 15.04.2013. Prin decizia de soluţionare a apelului, a fost admis apelul, a fost schimbată în tot sentinţa atacată; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă. Prin Decizia nr. 1178 din 01.07.2016 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1178 din 1 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs sa-i pună in vedere intimatei S.C. A. sa depună la dosarul cauzei toate înscrisurile evidenţiate in contabilitatea şi registrele reclamantei, să lămurească toate aspectele solicitate de CNAIR S.A. la punctele 1- 6 din notele de şedinţa şi cererile de probatorii formulate la termenul de judecata din data de 12 mai 2015.

În baza art. 242 alin. (2) C. proc. civ., s-a solicitat judecata cauzei şi lipsa.

În drept, au fost invocate prev. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

V.2. Întâmpinarea

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul părţii adverse, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Prin considerentele deciziei civile 3597 din 2.10.2014, instanţa suprema a stabilit ca pârâta datorează suma cesionata, aceasta fiind certa lichida şi exigibila, suma urmând a fi reactualizată. Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a dispus trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru a stabili prin expertiza suma reactualizata şi dobânda legala, pe intervalul de referinţă. În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţa de fond, s-a conformat deciziei de casare cu trimitere şi a administrat proba cu expertiza contabila dispusa de către instanţa de recurs.

Prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, instanţa de fond a constatat inadmisibilitatea reiterării de către pârâta a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis in parte cererea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 3.796.076 RON debit principal reactualizat şi 1.304.260 RON dobânda legală, pe intervalul noiembrie 2007 martie 2015.

Prin cererea de recurs, pârâta C.N.A.I.R. reiterează aceleaşi critici asupra fondului şi susţine ca încheierea din 18-mai-2017 prin care au fost respinse probele solicitate este nemotivată.

Recurenta invoca din nou excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe doua temeiuri de drept, respectiv unul prevăzut de Legea nr. 554/2004 şi altul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Niciunul din aceste temeiuri de drept nu poate fi admis, in condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 5906 din 19.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti in dosar nr. x/2010, instanţa de fond a respins aceasta excepţie, iar pârâta recurenta nu a formulat recurs; soluţia a devenit irevocabila şi a căpătat puterea de lucru judecat intre părţi.

Recurenta pretinde ca nu poate fi subiectul obligării la plata contravalorii prestaţiilor serviciilor prestate in anul 2006 cu ocazia combaterii gripei aviare, întrucât nu poate avea calitate procesuala pasivă, aceasta calitate revenind Ministerului Transporturilor; mai susţine ca acţiunea este inadmisibila, deşi instanţa de recurs a stabilit ca aceasta trebuie sa plătească suma cesionata care este certa lichida şi exigibila. Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, in condiţiile in care exista deja autoritate de lucru judecat in ceea ce priveşte soluţionarea acestei excepţii, instanţa de fond stabilind ca pârâta are calitate procesuala pasivă, fiind un debitor cedat. Întrucât sentinţa civila nr. 5906 din 19 octombrie 2012 nu a fost atacata cu recurs de către pârâta, pe acest temei, in acest moment excepţia nu mai poate fi reiterata.

În ceea ce priveşte criticile legate de respingerea cererii de probe, se arată că instanţa de fond a analizat cererea de probe prin raportare la dezlegările de drept anterioare făcute de către I.C.C.J. şi a apreciat ca probele nu sunt utile cauzei, fiind oricum formulate după termenul de propunere a probelor.

În mod legal şi argumentat instanţa de fond a respins cererile de probe prin care pârâta solicita o alta expertiza contabila care sa verifice modul in care a fost executata convenţia dintre C.N.A.D.N.R şi prestatorul S.C. B., precum şi alte situaţii economico-financiare ale S.C. A. S.R.L. în intervalul de referinţă.

Pe fond, soluţia instanţei este legala şi conforma cu decizia civila 3597 din 2 octombrie 2014 pronunţată de către I. C. civ..J. ca instanţa de recurs, în condiţiile in care instanţa de recurs a stabilit ca suma cesionata este datorata de către pârâta şi ca pentru determinarea dobânzii legale şi a sumei reactualizate se impune administrarea probei cu expertiza contabila care sa stabilească aceste valori. Practic, instanţa de fond nu mai avea dreptul procesual sa administreze alte probe decât cele impuse prin decizia de casare cu trimitere, singurele aspecte care mai puteau face obiectul unei discuţii in acest nou ciclu de judecata in fond, fiind doar cele legate de nivelul dobânzii şi al reactualizării.

VI. Considerentele Înaltei Curti asupra recursurilor

VI.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. - SA

VI.1.1. Motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.-"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii")

Recurenţii invocă faptul că hotărârea primei instanţe este nemotivata, neregăsindu-se în cuprinsul acesteia argumentarea raţiunii ce l-a determinat pe judecător sa adopte soluţia dispusa în cauză, atât cu privire la motivele invocate de CNADNR S.A. in susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi în ceea ce priveşte fondul acţiunii, instanţa de fond limitându-se la a constata inadmisibilitatea reiterării de către parata a excepţiei prescripţiei in privinţa acţiunii reclamantei.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 din vechiul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în cond. art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti, faţă de disp. art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 129 alin. (5) şi art. 261 din vechiul C. proc. civ. Astfel, instanţa de fond a analizat şi a răspuns argumentelor esenţiale expuse de părţi în susţinerea poziţiei lor procesuale şi a prezentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza concluziei sale, exprimată prin soluţia dată.

Împrejurarea că opinia instanţei a coincis cu cea a părţii adverse recurentei nu poate duce de plano la concluzia nemotivării, argumentele aduse de recurentă pe această cale invocând în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare următor din cuprinsul recursului; nemotivarea sau motivarea contradictorie nu pot fi reţinute raportat la sentinţa atacată, iar motivarea în contradicţie cu susţinerile recurentei nu reprezintă critică subsumată pct. 7 al art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., ci punctului 9 al acestui articol.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 304 alin. (1) pct. 7 din vechiul C. proc. civ., este nefondat.

VI.1.2. În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la încheierea de şedinţa din data de 18.05.2017

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.05.2017, Curtea a respins cererea pârâtei CNADNR de încuviinţare a solicitării de probe formulată prin nota de probatoriu depusă la dosar, în prima rejudecare, la data de 11.05.2015 şi ataşată la fila 38-42 vol. 2 dosar, respectiv efectuarea unei expertize care să răspundă la toate punctele arătate în nota de probe, iar în cazul respingerii probei cu expertiza, a se pune în vedere reclamantei să depună toate înscrisurile care să lămurească aspectele indicate în nota de probe.

Prin cererea de probe formulată la data de 11.05.2015, pârâta a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, prin care să se elucideze următoarele aspecte:

1.expertul contabil să verifice şi sa lămurească provenienţa şi realitatea debitului principal in cuantum de 2.809.827 RON - obiect al acţiunii, prin raportare la documentele justificative ce stau la baza emiterii facturilor fiscale nr. x pentru suma de 2.297.306,02 RON şi nr. 9181104 emise de către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu explicarea modului de calcul al contravalorii serviciilor pretinse a fi fost prestate de reclamanta şi a tuturor documentelor contabile justificative aflate în contabilitate acesteia ce stau la baza emiterii facturilor fiscale nr. x şi nr. 9181104 emise de reclamanta;

2.expertul contabil sa stabilească modul de calcul al sumelor facturate de către reclamanta S.C. A. S.R.L. către S.C. B. S.R.L., şi pentru ce perioada au fost emise, şi sa verifice daca facturile emise nr. 9181102 şi nr. 9181104 sunt înregistrate in contabilitatea S.C. A. S.R.L.;

3.expertul contabil sa stabilească daca in actele contabile ale reclamantei S.C. A. S.R.L. s-a înregistrat Contractul de Cesiune de Creanţă din data de 05.11.2007;

4.expertul contabil sa stabilească pe perioada dezinfecţiei efectuata de către reclamanta, cantitatea şi valoarea materialului folosit şi înregistrat in documentele contabile la S.C. A. S.R.L., data înregistrării in contabilitate şi a eliberării in consum şi sa ataşeze documentele din care rezulta cele constatate;

5.expertul contabil sa stabilească din evidentele contabile ale reclamantei numărul de personal ce a participat efectiv pe perioada dezinfecţiei, numărul de zile pe persoana şi sa ataşeze documentele din care rezulta cele constatate. În opinia noastră trebuie verificate ordinele de deplasare, din care sa rezulte numărul şi identitatea personalului angrenat in operaţiunea de dezinsecţie, distantele pe care s-au deplasat, locul punctului de lucru, etc.;

6.expertul contabil sa stabilească preţul de achiziţionare a materialului dezinfectant de la furnizorii reclamantei, sa menţioneze numele acestora, şi sa ataşeze documentele din care rezulta cele constatate.

În subsidiar, pârâta a solicitat depunerea la dosarul cauzei a tuturor înscrisurilor evidenţiate în contabilitatea şi registrele reclamantei, care să lămurească aspectele de mai sus.

În mod evident, prin aceste probe, pârâta urmărea efectuarea de probatoriu prin care să conteste creanţa principală, decurgând din contract şi din cele doua facturi în discuţie.

În motivarea soluţiei de respingere a acestor probe, instanţa a reţinut că aceste aspecte nu sunt concludente faţă de conţinutul celor două decizii de casare şi faţă de limitele rejudecării trasate de ICCJ, dar şi faţă de mersul dezbaterilor din cel de-al doilea ciclu procesual, poziţia procesuală a pârâtei de la termenul din 10.02.2015 la care s-au discutat probele în rejudecare.

Înalta Curte constată că, la termenul din 10.02.2015, primul termen în cadrul celei de a doua rejudecări după casare, pârâta nu s-a opus administrării probei cu expertiză contabilă, dar a arătat în mod expres că instanţa trebuie să respecte decizia de casare şi să admită ca probatoriu doar ceea ce a stabilit această decizie, iar nu mai mult cum cere reclamanta; reclamanta a solicitat reactualizarea creanţei principale cu indicele de inflaţie pe perioada 6.11.2007-martie 2010 şi acordarea dobânzii legale pe perioada 6.11.2007-31.12.2014. Instanţa a dispus efectuarea expertizei contabile, având ca obiect stabilirea valorii actualizate a creanţei şi dobânzile de la 6.11.2007 la zi (data de 10.02.2015).

Pentru soluţionarea acestui motiv de casare, Înalta Curte trebuie să analizeze dacă în mod corect a stabilit prima instanţă în cea de a treia rejudecare, care erau aspectele supuse rejudecării, în raport de limitele casării.

Din punct de vedere teoretic, limitele rejudecării sunt determinate de următoarele reguli:

Pe de o parte, conform prev. art. 315 din vechiul C. proc. civ.:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

(3^1) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

(4) La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător."

Conform prev. art. 296 din vechiul C. proc. civ.:

"Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată."

Conform prev. art. 316 din vechiul C. proc. civ., "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol."

Astfel, se aplică prev. art. 295 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora:

"Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei."

Prin prima decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, dată în soluţionarea recursului reclamantei, instanţa supremă a reţinut în esenţă că pârâta C.N.A.D.N.R. - S.A., care, în calitate de debitor cedat, are calitate procesuală pasivă în litigiu, este ţinută de obligaţia de plată a creanţei cedate, întrucât în primul rând s-a făcut dovada de către cedenta S.C. B. S.R.L. că la momentul cesiunii creanţa cedată exista în mod valabil, că titularul acesteia era cedenta şi că nu a intervenit nicio cauză de stingere a acesteia, iar în al doilea rând creanţa cesionată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., este certă, lichidă şi exigibilă.

Înalta Curte a mai constatat, prin raportare la capetele de cerere din acţiunea reclamantei prin care s-a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. - S.A. la plata sumei de 578.543,37 RON reprezentând reactualizarea creanţei cesionate în sumă de 2.809.827 RON în raport de indicele preţurilor de consum calculat pe intervalul noiembrie 2007 - martie 2010, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte la plata dobânzii legale calculată asupra sumei de 2.809.827 RON începând cu data de 6 noiembrie 2007 şi până la plata efectivă a sumei datorate, că nu se poate proceda, în recurs, la modificarea hotărârii în sensul admiterii în întregime a acţiunii, astfel cum a fost formulată, fiind necesară administrarea, de către instanţa de fond, a probei cu expertiza contabilă, prin care să se evalueze, în concret, cuantumul sumelor la care este îndreptăţită reclamanta cu titlu de reactualizare creanţa pentru perioada noiembrie 2007 - martie 2010, şi cu titlu de dobânzi legale pentru intervalul cuprins între 6 noiembrie 2007 şi până la pronunţarea hotărârii.

Astfel, prin această decizie, s-a trimis spre rejudecare exclusiv în vederea administrării de probe cu privire la capetele de cerere având ca obiect actualizarea creanţei principale cu rata inflaţiei şi dobânda legală, fiind lămurite irevocabil aspectele referitoare la creanţa principală.

Prin cea de a doua trimitere spre rejudecare, s-a sancţionat nemotivarea sentinţei şi s-a dispus examinarea admisibilităţii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurenta pârâtă şi reiterată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015.

Având în vedere limitele casării din prima trimitere spre rejudecare, prin cea de-a doua trimitere spre rejudecare nu se putea declanşa o nouă judecată care să depăşească cadrul din prima rejudecare.

Ca urmare, şi în a treia judecată pe fond (declanşată prin cea de a doua casare cu trimitere), instanţa de fond avea de rejudecat exclusiv capetele de cerere având ca obiect actualizarea creanţei principale cu rata inflaţiei şi dobânda legală, fiind lămurite irevocabil aspectele referitoare la creanţa principală, chiar dacă nu exista un dispozitiv în acest sens; aspectele lămurite irevocabil prin considerentele primei decizii de casare cu trimitere nu mai puteau fi rejudecate.

Prin urmare, din punct de vedere al limitelor de casare, instanţa învestită cu a treia judecată pe fond nu avea de administrat probe decât pe capetele de cerere privind actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, orice probatoriu care ar fi privit creanţa principală devenind inutil din această perspectivă.

Pe de altă parte, dincolo de aceste aspecte de ordine publică ce ţin de cadrul procesual legal stabilit, se are în vedere şi un aspect de ordine privată: chiar pârâta, la termenul din 10.02.2015, primul termen în cadrul celei de a doua rejudecări după casare, a arătat în mod expres faptul că instanţa trebuie să respecte decizia de casare şi să admită ca probatoriu doar ceea ce a stabilit această decizie, iar nu mai mult cum cere reclamanta; pârâta nu a solicitat la acest moment, al discutării probelor, suplimentarea obiectivelor expertizei cu cele 6 puncte solicitate la termenul din 12.05.2015 sau cu înscrisurile menţionate atunci, ci a solicitat aceste probe suplimentare abia la al treilea termen de judecată; în concluzie, în mod corect a respins instanţa de rejudecare aceste probe suplimentare, faţă de mersul dezbaterilor din cel de-al doilea ciclu procesual şi faţă de poziţia procesuală a pârâtei de la termenul din 10.02.2015 la care s-au discutat probele în rejudecare.

Astfel, acest motiv de critică a încheierii de şedinţă din data de 18.05.2017, este nefondat.

VI.1.3. În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive de către instanţa de fond

În esenţă, recurenta-pârâtă a invocat faptul că soluţia instanţei de fond cu privire la excepţie este greşită, întrucât hotărârea a fost casata şi este nula. În respectiva sentinţa nu se motivează prescripţia dreptului la acţiune raportat la termenul de 6 luni pe care l-a invocat de-a lungul procesului, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este greşita şi nelegala.

Înalta Curte constată, ca elemente de fapt, următoarele:

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune avusese ca temei justificativ depăşirea termenului de 6 luni de sesizare a instanţei de contencios administrativ, fiind invocată prin întâmpinarea depusă la fila 98 dosar TB secţia a VI a comercială.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, deliberând asupra excepţiilor invocate de pârâtă şi având în vedere contractul de asociere în participaţiune, cesiunea, Minuta dintre părţi din data de 31.10.2007, văzând temeiul juridic al acţiunii precum şi faptul că nu există autoritate de lucru judecat, în condiţiile unei sentinţe pronunţate pe temeiul O.U.G. nr. 119/2007, a respins excepţiile invocate ca nefondate şi a acordat termen de judecată la 12.10.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 5906/19.10.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3597 din 02.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În cadrul celei de a doua judecăţi pe fond (prima rejudecare după prima casare cu trimitere), prin concluziile scrise scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015, pârâta a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocând tot nerespectarea termenului de 6 luni prev. de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Prin cea de a doua decizie de casare cu trimitere, s-a statuat necesitatea ca instanţa de rejudecare să verifice admisibilitatea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurenta pârâtă şi reiterată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 09.11.2015.

Prin urmare, astfel cum s-a statuat chiar în cuprinsul acestei decizii, instanţa de recurs nu a dispus pe cale de trimitere spre rejudecare analiza excepţiei prescripţiei sub aspectul caracterului ei fondat sau nefondat, ci primordial, sub aspectul admisibilităţii reiterării acesteia (şi, evident, şi sub aspectul caracterului fondat sau nefondat, în subsidiar şi ulterior depăşirii fazei admisibilităţii).

Or, instanţa de fond în a treia rejudecare a procedat conform acestor dispoziţii şi a reţinut în mod corect inadmisibilitatea reiterării de către pârâtă a excepţiei prescripţiei în privinţa acţiunii reclamantei.

Astfel, această excepţie a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2012; ca urmare, reiterarea acestei excepţii devenea inadmisibilă în al doilea ciclu procesual şi, la fel, inadmisibilă şi în prezenta rejudecare (al treilea ciclu procesual), căci a intrat în puterea lucrului judecat definitiv, deoarece prima sentinţă a fost recurată exclusiv de către reclamantă, acţiunea sa fiind respinsă ca nefondată. În recursul promovat, reclamanta nu a antamat problema excepţiei prescripţiei soluţionate de prima instanţă, toate în sensul respingerii (neavând interes procesual să o facă), astfel că nici decizia din primul recurs nu a adus dezlegări jurisdicţionale asupra acesteia.

Prin urmare, soluţia pronunţată în primul ciclu procesual prin încheierea de şedinţă interlocutorie din data de 28.09.2012, în sensul respingerii tuturor excepţiilor, inclusiv excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, a intrat în puterea lucrului definitiv judecat.

Este evident, ca efect al puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti, că reiterarea în rejudecare a unor chestiuni litigioase tranşate deja ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine şi incidenţa prev. art. 315 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., care trimit la prev. art. 296 din vechiul C. proc. civ. (aplicabile prin prisma prev. art. 316 din vechiul C. proc. civ.):

"Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată."

Or, câtă vreme rejudecarea a fost determinată de recursul reclamantei, faţă de o soluţie de respingere a pretenţiilor sale ca nefondate (chestiunea prescripţiei fiind înlăturată expres de instanţă), nu se poate ajunge, în rejudecare, la respingerea acţiunii ca prescrisă, pentru că s-ar crea reclamantei o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată prin efectul rejudecării determinate de calea sa de atac. Efectul neagravării situaţiei este aplicabil şi în rejudecare, după casarea cu trimitere, câtă vreme rejudecarea este determinată strict de limitele casării dispuse.

Astfel, acest motiv de recurs, legat de greşita soluţionare de către prima instanţă a admisibilităţii excepţiei prescripţiei, este nefondat.

Ca atare, nu vor mai fi analizate argumentele recurentei cu privire la fondul excepţiei prescripţiei.

VI.1.4. În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la fondul cauzei

Pe de o parte, recurenta-pârâtă a invocat faptul în cauză este vorba despre un contract de achiziţii publice, căruia ii sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 60/2001, in vigoare la data încheierii şi ulterior ale O.U.G. nr. 34/2006, iar natura juridica a litigiului nu este comerciala, ci de drept administrativ; sursa de finanţare pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare pe teritoriul României o constituie transferuri de la bugetul de stat, iar dispoziţiile art. 1 din Ordinul MTCT nr. 1732 din 15.10.2005 prevedeau o mandatare speciala şi limitata a pârâtei doar in sensul obligativităţii de a institui bariere artificiale pentru dezinfecţie, in anumite puncte limita de judeţ şi in condiţii de necesitate. Ministerului Transporturilor Construcţiilor şi Turismului îi incumbă obligaţia de asigura fondurile necesare acţiunii de prevenire şi combatere a gripei aviare, nu i se poate cere CNADNR-SA sa suporte din fonduri proprii efectele unei acţiuni guvernamentale. S-a mai invocat faptul că Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, prevede clar ca pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute in timpul exerciţiului bugetar, se asigura doar din Fondul de rezerva bugetara la dispoziţia Guvernului.

Pe de altă parte, s-a invocat faptul că nu era certă creanţa reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 379 alin. (3) C. proc. civ., că reclamanta a invocat iniţial facturi care nu sunt însuşite de cealaltă parte contractanta, respectiv C.N.A.D.N.R. - S.A.; în evidenţa contabilă a CNADNR există doua facturi din 25.04.2007 şi din 26.04.2007; suma pretinsa prin aceasta cerere de chemare in judecata nu a făcut obiectul Minutei nr. 1 din 31.10.2007, situaţie în care nu se poate pune problema recunoaşterii de către pârâtă a caracterului cert, lichid şi exigibil al sumei de 2.809.827 RON şi accesoriile aferente.

Articolul 969 C. civ. conferă convenţiilor legal făcute intre părţi putere de lege, or intre CNADNR S.A. şi B. S.R.L. nu s-a încheiat niciun fel de contract sau convenţie, şi nici între CNADNR S.A. şi S.C. A. S.R.L., motiv pentru care nu se poate vorbi de o răspundere civila contractuala din partea CNADNR S.A..

Înalta Curte reţine, pe aceeaşi linie de argumentaţie ca şi în cazul celorlalte motive de recurs, că această chestiune a fost soluţionată în mod irevocabil prin prima decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, din care vor fi redate următoarele pasaje relevante:

"Cât priveşte fondul căii de atac a recursului, Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, constată că calea extraordinară de atac formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. este fondată şi că se impune admiterea acesteia, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 5906 din data de 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod neîntemeiat, prin hotărârea atacată, s-a reţinut că nu a fost dovedit cuantumul sumelor menţionate în minuta nr. 1 din data de 31 octombrie 2007 încheiată între reprezentanţii S.C. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Din România S.A. (C.N.A.D.N.R. - S.A.), pe de o parte, şi S.C. B. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., pe de altă parte, că cesiunea de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiată între cedenta S.C. B. S.R.L. şi cesionara S.C. A. S.R.L. este nulă pentru lipsa preţului, că factura fiscală nr. x din 26 aprilie 2007 emisă de S.C. B. S.R.L. nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 46 din Codul comercial în vigoare la data emiterii acesteia în sensul că nu a fost acceptată la plată de persoane cu drept de reprezentare din cadrul C.N.A.D.N.R - S.A., nu cuprinde ştampila C.N.A.D.N.R - S.A. şi nu a fost înregistrată ca acceptată în contabilitatea C.N.A.D.N.R - S.A., şi, în fine, că nu se poate stabili, în cauză, atâta vreme cât instanţei nu i s-au oferit elemente factuale cu privire la acceptarea facturii emise, integral sau parţial, direct ori implicit, o răspundere contractuală administrativă în sarcina pârâtei.

(...)

Se reţine, în cauză, cât priveşte calitatea cedentei S.C. B. S.R.L. de titulară al unei creanţe (incluzând şi creanţa cesionată în favoarea S.C. A. S.R.L.) certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului cedat S.C. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Din România S.A. (C.N.A.D.N.R. - S.A.), că aceasta este de necontestat, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 1321 din data de 15 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosar nr. x/2011, rămasă irevocabilă urmare respingerii ca nefondat a recursului declarat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (prin decizia nr. 2723 din 10 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta C.N.A.D.N.R. - S.A. şi a fost admisă în parte acţiunea S.C. B. S.R.L., cu consecinţa obligării C.N.A.D.N.R. - S.A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.052.789,27 RON cu titlu de contravaloare lucrări de dezinfecţie aferente perioadei 20 mai 2006 - 6 iulie 2006, a sumei de 1.192.546,93 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei principale, şi a sumei de 1.215.229,82 RON reprezentând rata inflaţiei aferentă aceleeaşi sume.

(...)

Mai mult, curtea de apel a constatat, prin sentinţa civilă nr. 1321 din 15 aprilie 2013, urmare analizării raportului de expertiză contabilă şi a răspunsurilor date de către expertul contabil desemnat în cauză, faptul că valoarea creanţei în litigiu este certă, lichidă şi exigibilă, dată fiind scadenţa facturilor fiscale emise anterior de către reclamantă, neavând relevanţă în cauză împrejurarea că aceste facturi nu ar fi fost înregistrate în contabilitatea proprie a reclamantei, aceasta având exclusiv implicaţii fiscale sau de altă natură, iar nu din punctul de vedere al răspunderii contractuale a pârâtei.

(...)

Au fost înlăturate susţinerile pârâtei în sensul că revenea exclusiv ministerului de resort obligaţia achitării contravalorii prestării acestor servicii conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 140/2005 şi Legii nr. 500/2002, având în vedere că urmare a comenzilor expediate de către pârâtă, reclamanta a comunicat acesteia din urmă oferta fermă, acceptată de către pârâtă cu menţiunea că a oferit cea mai redusă ofertă de preţ, acceptare urmată, în condiţiile art. 12 lit. h) din O.U.G. nr. 60/2001, de solicitarea expresă a pârâtei adresată reclamantei de a declanşa această activitate de prestare a serviciilor de dezinfecţie la numai câteva ore de la data primirii acestor solicitări, iar virarea fondurilor necesare acoperirii creanţei este o problemă vizând executarea, iar nu naşterea creanţei.

De asemenea, curtea de apel a constatat că nu are relevanţă împrejurarea că o parte din întreaga creanţă pretinsă de către reclamantă pârâtei ar fi fost cesionată anterior şi ulterior redobândită de către reclamantă, precum şi faptul că o parte a lucrărilor au fost prestate de către o altă societate, având în vedere că cesiunea creanţei a intervenit ulterior naşterii acesteia (reclamanta din prezenta cauză, S.C. A. S.R.L.), fiind străină obiectului cauzei, iar pe de altă parte, din analiza proceselor-verbale întocmite de către reprezentanţii ambelor părţi cu ocazia dării în funcţiune a punctelor de lucru pentru o astfel de activitate, precum şi a inventarierii activităţii anterior desfăşurate, pârâta a acceptat prestarea serviciilor de către o altă societate cu care reclamanta a încheiat în acest scop, anterior începerii lucrărilor, un contract de asociere în participaţiune.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate şi susţinerile pârâtei în sensul că lipseşte caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei urmare a faptului că facturile fiscale emise de către reclamantă i-ar fi fost returnate de către pârâtă, având în vedere chiar motivele returnării: pe de o parte lipsa alocării unor fonduri pentru acoperirea acestor servicii - motiv neimputabil reclamantei şi fără a avea natura unui caz de forţă majoră, iar pe de altă parte, pretinsa neîndeplinire a unor condiţii de legalitate, fără însă a fi detaliate aceste condiţii de legalitate.

De asemenea, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii creanţei împrejurarea că între părţi nu a fost încheiat în mod formal un contract de achiziţie de servicii, având în vedere situaţia de forţă majoră invocată chiar de către pârâtă şi necesitatea de a fi derulată o astfel de activitate în temeiul art. 12 lit. h) din O.U.G. nr. 60/2001, între părţi luând naştere raporturi juridice contractuale de drept administrativ în temeiul acceptării ofertei de către pârâtă urmată de solicitarea începerii prestării acestor servicii imediat acceptării ofertei reclamantei.

În plus, curtea de apel a considerat că nu prezintă relevanţă sub aspectul caracterului cert şi lichid al creanţei faptul că facturile emise de către reclamantă nu ar fi fost acceptate în mod expres la plată de către pârâtă având în vedere modul în care au luat naştere şi s-au derulat raporturile juridice contractuale dintre părţi apreciat din perspectiva necesităţii şi urgenţei prestării acestor servicii, şi nici împrejurarea că pârâta a returnat reclamantei facturile fiscale, iar aceasta din urmă ar fi procedat la emiterea unor alte facturi însă pentru aceeaşi sumă, având în vedere că această returnare nu poate fi calificată decât prin prisma refuzului pârâtei de a accepta plata acestor facturi, iar nu sub aspectul existenţei creanţei reclamante, născută în modalitatea prezentată anterior.

Curtea de apel a mai constatat că nu pot fi reţinute nici susţinerile pârâtei în sensul că urmare a menţionării în cuprinsul facturilor fiscale emise de către reclamantă a faptului că fondurile necesare acoperirii acestora urmează a fi virate de la fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, creanţa nu poate fi considerată certă şi lichidă, având în vedere că o astfel de menţiune nu poate fi apreciată ca având natura unei condiţii suspensive, ci cel mult a unui termen de executare, care însă nu putea fi lăsat la aprecierea debitorului, nefiind unul determinat, ci nedeterminat.

S-a reţinut, în concluzie, că rezultă din probele administrate în cauză, astfel cum au fost ele expuse anterior, atât existenţa creanţei, cât şi cuantumul acesteia, precum şi faptul că revenea exclusiv pârâtei, în raporturile juridice cu reclamanta, obligaţia de a plăti contravaloarea acestor lucrări executate de către aceasta din urmă.

Înalta Curte reţine, în litigiu, pe de altă parte, că în mod greşit judecătorul fondului a apreciat că contractul de cesiune de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cedent, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de cesionar, având ca debitor cedat pe pârâta S.C. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (C.N.A.D.N.R. - S.A.), este nul pe motiv de lipsă a preţului, în condiţiile în care cesiunea de creanţă în discuţie a fost încheiată nu cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit, şi a fost notificată debitorului cedat, în condiţiile legii.

(...)

Prin urmare, se concluzionează, în cauză, că pârâta S.C. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (C.N.A.D.N.R. - S.A.), care în calitate de debitor cedat are calitate procesuală pasivă în litigiu, este ţinută de obligaţia de plată a creanţei cedate, întrucât în primul rând s-a făcut dovada de către cedenta S.C. B. S.R.L. că la momentul cesiunii creanţa cedată exista în mod valabil, că titularul acesteia era cedenta şi că nu a intervenit nicio cauză de stingere a acesteia, iar în al doilea rând creanţa cesionată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanţă din data de 5 noiembrie 2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., este certă, lichidă şi exigibilă."

Faţă de aspectele relevate şi cu ocazia analizării motivelor de recurs anterioare, Înalta Curte reţine că, raportat la limitele casării din prima trimitere spre rejudecare, prin cea de-a doua trimitere spre rejudecare nu se putea declanşa o nouă judecată care să depăşească cadrul din prima rejudecare iar, ca urmare, şi în a treia judecată pe fond (declanşată prin cea de a doua casare cu trimitere), instanţa de fond avea de rejudecat exclusiv capetele de cerere având ca obiect actualizarea creanţei principale cu rata inflaţiei şi dobânda legală, fiind lămurite irevocabil aspectele referitoare la creanţa principală, chiar dacă nu exista un dispozitiv în acest sens; aspectele lămurite irevocabil prin considerentele primei decizii de casare cu trimitere nu mai puteau fi rejudecate.

În concluzie, nu pot fi repuse în discuţie aspectele tranşate irevocabil prin prima decizie de casare, în cadrul considerentelor, mai ales că acestea au determinat şi anumite limite de casare; aşa cum s-a reţinut deja, din punct de vedere al limitelor de casare, instanţa învestită cu a treia judecată pe fond nu avea de administrat probe decât pe capetele de cerere privind actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, orice probatoriu care ar fi privit creanţa principală devenind inutil din această perspectivă. Astfel, aceste motive de casare sunt nefondate.

VI.1.5. În ceea ce priveşte criticile referitoare la acordarea reactualizării debitului principal in raport cu indicele de consum

Recurenta-pârâtă a solicitat aplicarea prevederilor art. 1088 C. civ., potrivit cu care in cazul obligaţiilor care au obiect o suma de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale in materie de comerţ, de fidejusiune şi societate, reguli care însă nu sunt prevăzute in Codul Comercial in vigoare la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi.

Dobânda legala acoperă prejudiciul cauzat urmare a lipsei folosinţei capitalului, in calculul dobânzii legale (care se raportează la taxa de scont fixata de BNR) fiind inclusa rata inflaţiei, astfel că în mod eronat instanţa de fond a actualizat creanţa solicitata şi a admis acţiunea reclamantei.

Cu privire la acest motiv, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost făcută aplicarea în cauză de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor art. 1084 C. civ., potrivit cărora pentru repararea prejudiciului suferit reclamantei i se cuvin daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei damnum emergens, cât şi la dobânda legală lucrum cessans.

În acest sens, prin decizia dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii nr. 2 din 17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în condiţiile art. 1084 C. civ., despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă damnum emergens, cât şi beneficiul nerealizat lucrum cessans. Aceste dispoziţii permit cumulul între actualizarea creanţei cu rata inflaţiei şi dobânda, deoarece actualizarea creanţelor este admisibilă ca urmare a existenţei fluctuaţiilor monetare ce se produc după expirarea scadenţei obligaţiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului -"damnum emergens", iar câştigul nerealizat îl reprezintă dobânda - "lucrum cessans".

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală; în timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte conservarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora şi deci nu se poate vorbi despre o dublă reparaţie care să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

În consecinţă, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ.

Aspectele legate de invocarea soluţiei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală in dosar nr. x/2011* (soluţionat definitiv la Curtea de Apel Bucureşti in data de 23 iunie 2017) sau de tarifele la care a fost stabilită plata dezinfecţiei de către reclamanta S.C. A. S.R.L. tind să repună în discuţie caracterul cert, lichid sau exigibil al creanţei principale, aspect deja tranşat irevocabil şi soluţionat, conform motivului de recurs anterior.

VI.1.6. În ceea ce priveşte criticile legate de cheltuielile de judecata stabilite de instanţa de fond

Nu poate fi susţinută reţinerea recurentei-pârâte, în sensul că cererea reclamantei era tardiva, aceasta având posibilitatea de a solicita cheltuieli de judecata doar in termen de 15 zile de la data deciziei civile nr. 3597 din data de 2 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată în acelaşi dosar.

Ca efect al rejudecării, reclamanta avea dreptul de a solicita cheltuielile de judecată aferente tuturor ciclurilor procesuale, în măsura în care toate hotărârile de casare cu trimitere fuseseră date fără acordarea de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte explicitarea sumei acordate, prima instanţă a făcut trimitere la cererea de la fila 10 din dosarul format ca urmare a celei de a treia rejudecări, prin care reclamanta a solicitat următoarele cheltuieli:

- suma de 42105,70 RON plătită cu OP nr. 1 din 29.11.2010, aflat la fila 121 in dosarul Tribunalului Bucureşti (taxă de timbru);

- suma de 8185,35 RON plătită cu OP nr. 2 din 29.11.2010 aflat la fila 122 din dosarul Tribunalului Bucureşti (taxă de timbru);

- suma de 21 032 RON plătită cu OP nr. 1 din 17.09.2014 aflat la fila 94 dosar ICCJ (taxă de timbru);

- suma de 4077 RON plătită cu OP nr. 1 din 22.04.2015 aflat la fila 46 dosar CAB rejudecare (taxă de timbru);

- suma de 8462 RON plătită cu OP nr. 2 din 22.04.2015 aflat la fila 47 dosar CAB rejudecare (taxă de timbru);

- suma de 2000 RON onorariu de expert plătită cu OP nr. 1 din 16.02.2015 aflat la fila 14 dosar CAB rejudecare.

Reclamanta a precizat că în valoarea totală de 85 862,05 RON nu este inclusă suma de 6058 RON plătită cu OP nr. 1 din 24 octombrie 2015 aflat la fila 79 dosar CAB în rejudecare (taxă de timbru), deoarece instanţa de fond nu a acordat dobânzi în valoare de 1 900 059 RON cum a solicitat, ci doar 1 304 260 RON, astfel că suma de 6058 RON nu poate fi acordată.

Recurenta a invocat faptul că reclamanta a avut pe rol mai multe dosare (dosar nr. x/2009, dosar nr. x/2008, dosar nr. x/2015), sugerând prin aceasta că o parte din cheltuieli ar fi aferente acestora; or, din verificarea tuturor ordinelor de plată menţionate mai sus, se constată că fiecare din acestea poartă menţiunea că a reprezentat taxă judiciară de timbru aferentă acestui dosar, iar ultimul onorariu de expert achitat în prezentul dosar.

În ceea ce priveşte susţinerea că suma de 85862.05 RON, reprezentând cheltuieli de judecata stabilite de instanţa de fond in sarcina sa, nu este datorata in totalitate atâta timp cat cererea principala a fost admisa doar in parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a procedat cu respectarea prev. art. 276 din C. proc. civ., în sensul că la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate nu a acordat decât taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise. Astfel, acţiunea a fost admisă integral sub aspectul debitului principal şi în parte sub aspectul debitului accesoriu (doar 1.304.260 RON reprezentând dobânda legală pentru intervalul noiembrie 2007 - martie 2015, faţă de 1 900 059 RON cum solicitase reclamanta). Având însă în vedere faptul că reclamanta nici nu solicitase acordarea taxei de timbru pentru pretenţiile respinse, în mod corect cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu a fost redusă, ci admisă integral; onorariul de expert se cuvenea integral, fiind utilizat pentru administrarea unei probe ce a dus în final la admiterea acţiunii.

Constatând şi acest motiv de recurs nefondat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

VI.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă cu privire la cuantumul dobânzilor acordate de prima instanţă

Recursul vizează vizează numai capătul de cerere privind plata dobânzilor, respectiv neacordarea dobânzii legale până la plata integrala a creanţei principale (instanţa limitând dobânda până la data de 10 februarie 2015) şi neacordarea dobânzii legale in suma de 1.900.059 RON, ci doar a dobânzilor in suma de 1.304.260 RON.

VI.2.1. În ceea ce priveşte neacordarea dobânzii legale pe întregul interval de timp (noiembrie 2007 şi până la plata integrala a creanţei principale)

Cât priveşte solicitarea reclamantei de acordare a dobânzilor legale până la plata efectivă a acestora, aşadar şi în continuare după momentul martie 2015, prima instanţă a reţinut că această solicitare reprezintă o nouă modificare a acţiunii reclamantei, modificare pe care aceasta nu a depus-o în scris la dosar, ci a invocat-o cu ocazia cuvântului pe fond la termenul din data de 18.05.2017. Pe de altă parte, potrivit art. 132 din vechiul C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face de către reclamant doar la prima zi de înfăţişare, moment procesual care a fost depăşit în prezentul litigiu care se află în al treilea ciclu procesual, după a doua decizie de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal. Prin urmare, aceste pretenţii noi nu mai pot fi valorificate în prezentul litigiu, la acest moment procesual, Curtea pronunţându-se doar în privinţa intervalului noiembrie 2007 - martie 2015 vizat de cel dea-l doilea ciclu procesual.

Recurenta a arătat că nu a formulat pretenţii noi, ci doar a precizat, în concordanţă cu cererea iniţială de chemare in judecata, faptul ca pârâta datorează dobânzi, calculate asupra sumei de 2.809.827 RON pe intervalul noiembrie 2007 şi până la achitarea integrală a creanţei principale (punctul 3 din acţiunea introductiva de instanţă); faptul ca expertiza a calculat dobânda legala doar până la data de 10.02.2015, nu duce la concluzia ca, după aceasta dată, pârâta nu mai datorează dobânzi.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că solicitarea reclamantei de acordare a dobânzilor într-un cuantum determinat şi ulterior datei de 10 februarie 2015 nu poate fi primită în prezentul proces, dar numai pentru raţiunea legată de încălcarea limitelor casării.

Teoretic, Înalta Curte reţine că solicitarea de acordare a dobânzilor era permisă in abstracto de prev. art. 294 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. dar, raportat la specificul prezentei cauze (a treia judecată în fond, după două casări cu trimitere), aplicabilitatea art. 294 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. era limitată de aplicarea prev. art. 315 din acelaşi cod, care impuneau rejudecarea strict în limitele procesuale stabilite de instanţa de trimitere.

Astfel, aşa cum s-a reţinut anterior, prin decizia nr. 3597 din 02.10.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a VIII-a de contencios adminstrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că este necesară administrarea, de către instanţa de fond, a probei cu expertiza contabilă, prin care să se evalueze, în concret, cuantumul sumelor la care este îndreptăţită reclamanta cu titlu de reactualizare creanţa pentru perioada noiembrie 2007 - martie 2010 şi cu titlu de dobânzi legale pentru intervalul cuprins între 6 noiembrie 2007 şi până la pronunţarea hotărârii.

Instanţa de fond, la termenul din 10.02.2015 (primul termen în cadrul celei de a doua rejudecări după casare), cu respectarea indicaţiilor primite de la instanţa de casare, a dispus efectuarea expertizei contabile, având ca obiect stabilirea valorii actualizate a creanţei şi dobânzile de la 6.11.2007 la zi (data de 10.02.2015).

Or, faţă de limitele casării, cadrul procesual nu mai putea fi modificat, nici măcar prin solicitarea de accesorii, având în vedere specificul cauzei şi considerentele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei-reclamante în sensul că determinarea dobânzii ce a curs după data de 10.02.2015 va fi făcuta de către executorul judecătoresc in concordanta cu dispoziţiile art. 628 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., pe baza criteriilor avute in vedere de către instanţa de fond, aceasta excede cadrului prezentului recurs, care a avut de verificat doar legalitatea modificării cererii de chemare în judecată la termenul din 18.05.2017 (deci, din perspectivă strict procesuală), fără a antama chestiunea de drept dacă dobânzile erau datorate sau nu după data de 10.02.2015, aspect ce va fi verificat în cadrul unei eventuale executări silite.

Astfel, acest prim motiv de recurs, legat de neacordarea dobânzii legale pe întregul interval de timp, respectiv noiembrie 2007 şi până la plata integrala a creanţei principale, este nefondat.

VI.2.2. În ceea ce priveşte motivele de recurs legate de neacordarea dobânzilor în cuantum de 1.900.059,01 RON conform raportului de expertiza

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, fiind corect raţionamentul primei instanţe, în sensul că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu pot fi reţinute ca fiind incidente.

Astfel, la data încheierii contractului de prestări servicii de dezinsecţie încheiat de CNADNR cu prestatorul general B. S.R.L. (contract anterior celui de asociere în participaţiune), la data contractului de asociere în participaţiune nr 2 din 19 mai 2006 dintre reclamantă şi prestatorul B. S.R.L. şi la data cesiunii de creanţă intervenită între cedenta B. S.R.L. şi cesionara reclamanta din prezenta cauză, actul normativ care reglementa cuantumul dobânzii legale era O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a principiului tempus regit actum, în sensul că se aplică o normă de drept material raporturilor juridice născute sub imperiul acelui act normativ.

Prin nereglementarea contractuală a cuantumul dobânzii, părţile au acceptat tacit aplicabilitatea dobânzii legale de la momentul încheierii contractului, care devine parte din convenţia părţilor; nu se poate prezuma faptul că părţile au avut în vedere aplicabilitatea şi a oricărei modificări legislative ulterioare acordului lor de voinţă cu privire la cuantumul dobânzii legale, pentru că o astfel de voinţă calificată ar fi trebuit să fie manifestată prin clauză expresă în contract. Prin tăcerea părţilor, se poate considera ca fiind o clauză nescrisă cea referitoare la aplicabilitatea dobânzii legale de la data acordului de voinţă al părţilor, dar nu se poate prezuma aplicabilitatea oricărei modificări legislative intervenite ulterior.

Cum în mod corect a statuat prima instanţă, principiul tempus regit actum are la bază ideea de cunoaştere a normei juridice incidente raportului juridic de către părţile acestuia, cărora nu li se poate pretinde adaptarea conduitei în raport de un act normativ ce nu era în vigoare la momentul naşterii acelui raport juridic.

Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că în privinţa dobânzii legale pretinse de reclamantă sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000 forma în vigoare la momentul cesiunii de creanţă, 05.11.2007 şi în mod corect a avut în vedere calculul expertului, ce a stabilit nivelul dobânzii de referinţă a BNR, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect.

VI.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

În temeiul art. art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.) împotriva sentinţei nr. 2296 din 13 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2017.