Legality of ex officio termination of a prosecutor's secondment by the Council of the Magistracy without institutional request

Asupra contestaţiei recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/1/2017, contestatoarea A. a solicitat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii anularea Hotărârii nr. 257 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă contestaţia formulată de către contestatoare împotriva Hotărârii nr. 51/03.02.2017 a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus încetarea detaşării contestatoarei.

În motivarea contestaţiei, s-au susţinut următoarele:

În data de 5 ianuarie 2017 secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 4/2017, a dispus detaşarea contestatoarei în cadrul Ministerului Justiţiei, începând cu data de 07.01.2017, la solicitarea Ministerului Justiţiei, care a avut la bază experienţa profesională a contestatoarei. În susţinerea hotărârii adoptate au fost reţinute următoarele:

"faţă de solicitarea formulată de Ministerului Justiţiei, de importanţa atribuţiilor pe care doamna procuror urmează să le exercite în cadrul ministerului, având în vedere acordul scris exprimat de doamna procuror, precum şi punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, secţia pentru procurori urmează să dispună detaşarea în cadrul Ministerului Justiţiei a doamnei A., procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 07.01.2017".

Urmare a solicitării formulate de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru procurori prin Hotărârea nr. 51 din 03 februarie 2017 a dispus în mod nelegal şi abuziv încetarea detaşării începând cu aceeaşi dată.

Împotriva Hotărârii de încetare a detaşării, a fost formulată contestaţia în temeiul prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a solicitat desfiinţarea hotărârii anterior menţionate ca nelegală şi restabilirea situaţiei anterioare.

În vederea asigurării imparţialităţii în luarea de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a unei hotărâri corecte, contestatoarea a invocat ca aspect prealabil abţinerea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în opinia contestatoarei avea o obligaţia de rezervă în participarea la votul din cadrul Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Prin încălcarea acestei obligaţii legale de abţinere în procedura de votare a contestaţiei s-a adus o gravă atingere drepturilor contestatoarei prin raportare la prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În data de 21 martie 2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus în mod nelegal respingerea contestaţiei formulate cu încălcarea gravă a prevederilor legale aplicabile prin hotărârea a cărei anulare se solicită, constituind un act emis cu exces de putere prin încălcarea gravă a prevederilor legale aplicabile, intimatul atribuindu-şi în mod abuziv competenţe din oficiu în procedura de încetare a unei detaşări, cu eludarea gravă a prevederilor legale aplicabile, procedând la o interpretare proprie, arbitrară a textului normativ.

Dispoziţiile art. 9 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, stabilesc în mod expres următoarele:

"Detaşarea judecătorului sau a procurorului poate înceta anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care a solicitat detaşarea ori a judecătorului sau procurorului detaşat".

Norma juridică invocată stabileşte, fără echivoc, persoanele solicitante pentru încetarea detaşării, respectiv entitatea care a solicitat detaşarea, Ministerul Justiţiei şi procurorul detaşat. Orice altă interpretare conduce la emiterea unui act nelegal, cu nesocotirea gravă a dispoziţiilor legale imperativ aplicabile, a principiilor constituţionale ale legalităţii şi separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Analizând textul legal aplicabil, se constată că sunt identificaţi în mod limitativ şi expres subiecţii de drept care pot solicita încetarea măsurii, în deplin acord cu sfera subiectelor a căror manifestare de voinţă stă la baza detaşării magistratului în conformitate cu prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 5 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Regulament, respectiv instanţa, parchetul ori autoritatea publică în cadrul căreia urmează să îşi desfăşoare activitatea magistratul, precum şi însuşi magistratul al cărui acord se solicită.

Chiar Hotărârea nr. 283 pronunţată în data de 20 martie 2008, invocată în cadrul contestaţiei formulate, stabileşte în mod expres următoarele:

"încetarea detaşării se face în aceleaşi condiţii ca şi detaşarea, la solicitarea instituţiilor la care magistratul este detaşat ori dacă acordul acestuia nu mai există".

Hotărârea indicată are la baza analiza efectuată de către secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a luat act de numărul procurorilor detaşaţi şi s-a dispus întocmirea unui punct de vedere cu privire la măsurile ce pot fi dispuse. Prin această hotărâre s-au menţionat următoarele:

"O a doua problemă analizată se referă la posibilitatea secţiei pentru procurori de a dispune încetarea detaşării judecătorilor şi procurorilor, din oficiu. Cu privire la acest aspect, Plenul constată că Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu cuprinde dispoziţii speciale în ceea ce priveşte încetarea detaşării judecătorilor şi procurorilor. În acest caz, făcând aplicarea principiului simetriei în drept, Plenul apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din legea menţionată, încetarea detaşării se face în aceleaşi condiţii ca şi detaşarea, la solicitarea instituţiilor la care magistratul este detaşat ori dacă acordul acestuia nu mai există.

În acest sens, potrivit art. 9 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193 din 09.03.2006, detaşarea judecătorului sau a procurorului poate înceta anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care a solicitat detaşarea ori a judecătorului sau a procurorului detaşat. Detaşarea poate înceta şi la solicitarea motivată a preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului la care funcţionează judecătorul ori procurorul în cauză."

Pe aceste premise juridice, Plenul reţine că, Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot dispune, din oficiu, încetarea detaşării, cu excepţia situaţiei în care judecătorul sau procurorul este detaşat la Consiliul Superior al Magistraturii.

Considerentele reţinute în cadrul Hotărârii nr. 257 din 21.03.2017, a cărei anulare se solicită, preluate din Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 5209/2017 conturează excesul de putere cu care pârâta a acţionat, prin conferirea unei competenţe nelegale în procedura de încetare a detaşării, pe baza invocării unei practici proprii, dezvoltată contrar prevederilor legale exprese şi limitative.

Astfel se reţine:

"Plenul reţine că ulterior pronunţării Hotărârii nr. 283 din 20.03.2008, citată de doamna procuror, s-a înregistrat o schimbare a practicii, determinată de apariţia unor situaţii noi, cum ar fi promovarea domnului procuror B. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila când, secţia pentru procurori fiind chemată să aprecieze asupra detaşării domnului procuror la Şcoala Superioră de Grefieri prin Hotărârea secţiei pentru procurori nr. 799 din 29 decembrie 2016 a dispus încetarea detaşării, fără existenţa cererii magistratului vizat sau a Şcolii Superiore de Grefieri".

Motivarea cuprinsă în cadrul hotărârii a cărei anulare se solicită conturează acceptul pârâtei că decizia de încetare a detaşării nu are niciun temei legal, reprezentând în opinia contestatoarei crearea a unei competenţe "ex oficii" artificiale, abuzivă, contrară chiar cu rolul constituţional şi legal pe care Consiliului Superior al Magistraturii îl are. Gravitatea Hotărârii pronunţate este determinată de statuarea practicii pârâtei, superior normei de drept, exprese şi limitative. Cu atât mai mult cu cât actele emise de către pârâtă prezintă caracter administrativ, considerăm că pârâta trebuia să ia în considerare aplicarea principiului securităţii actelor emise şi să nu procedeze la modificarea practicii, contrar prevederilor legale exprese, conform propriilor interese.

Aplicarea unei norme de drept, respectiv a prevederilor art. 9 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor trebuie să fie unitară, nefiind permisă crearea unei insecurităţi juridice. Modificarea practicii Consiliului Superior al Magistraturii în anul 2016, prin Hotărârea nr. 799/2017 invocată şi în cadrul Hotărârii a cărei anulare se solicită este de natură a aduce o gravă atingere principiilor constituţionale privind securitatea juridică, încrederea legitimă în norma de drept aplicabilă cu efecte directe şi imediate asupra stabilităţii şi inamovibilităţii magistratului procuror.

De asemenea, efectuând chiar şi o analiză a Hotărârii nr. 799/2017 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii se constată că aceasta nu prezintă nicio similitudine din punct de vedere faptic sau legal cu încetarea detaşării nelegale dispusă în cazul contestatoarei. Cazul citat prezintă particularitatea deciziei exclusive a magistratului de promovare la un alt Parchet, ceea ce a determinat analiza oportunităţii menţinerii detaşării în raport de situaţia posturilor Parchetului la care procurorul a înţeles să participe pentru concursul de promovare. Această situaţie faptică nu prezintă nicio legătură cu situaţia contestatoarei, împotriva căreia s-a dispus încetarea detaşării în mod arbitrar şi abuziv.

Justificarea privind aspectul că "situaţiile nou apărute au determinat o schimbare a practicii Plenului CSM" nu este de natură a conferi legalitate hotărârii emise în condiţiile în care această competenţă "ex oficii" în cadrul procedurii de încetare a detaşării nu este expres consacrată într-o normă de drept, întrucât practica intimatului nu dobândeşte caracter de normă imperativă.

Interpretarea conferită de secţia pentru procurori, susţinută de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţiilor din legea organică şi din Regulament contravine în mod flagrant şi grav principiului stabilităţii procurorului, ca parte a principiului consacrat constituţional de independenţă a magistraturii.

Se învederează de către contestatoare că, sub aspectul analizei contestaţiei formulate, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii era obligat să efectueze o analiză a Hotărârii secţiei pentru procurori prin raportare efectivă la Decizia nr. 63 din 08 februarie 2017 referitoare la referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Preşedintele României şi la Decizia nr. 68/27.02.2017 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Ministerul Public - PICCJ - DNA, cerere formulată de preşedintele Senatului, ambele pronunţate de către Curtea Constituţională a României.

Rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt concret determinate în cadrul prevederilor constituţionale şi legale aplicabile, astfel că determinarea unei situaţii de analiză "ex oficii" a încetării detaşării din partea Consiliului Superior al Magistraturii conduce la o ineficacitate juridică a prevederilor exprese privind procedura de încetare a detaşării, care stabilesc titularii cererii de încetare, respectiv la cererea celui care a solicitat detaşarea ori a procurorului detaşat.

Susţinerea unei "situaţii" generatoare de conflict constituţional între instituţiile statului care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 257 din 21.03.2017 conturează excesul de putere cu care pârâta a acţionat.

Conferirea unor atribuţii şi competenţe cu exces de putere, nemotivarea actului, nerespectarea dreptului la apărare, determină că prin Hotărârea atacată, pârâta a ignorat garanţiile legale şi constituţionale privind stabilitatea şi predictibilitatea carierei magistratului procuror, precum şi principiile legalităţii, separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

În drept se invocă art. 1 alin. (4), (5), art. 24 alin. (1), art. 131, 133 şi 146 din Constituţia României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6), Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, C. proc. civ.

2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea contestaţiei formulate de contestatoare ca neîntemeiată, apreciind că Hotărârea Plenului nr. 257 din 21 martie 2017 şi Hotărârea secţiei pentru procurori nr. 51 din 03 februarie 2017 sunt legale şi temeinice, fiind adoptate în limitele şi condiţiile stabilite de legiuitor şi potrivit competenţelor recunoscute acestor organe colegiale.

În justificarea opţiunii sale procesuale intimatul a susţinut următoarele:

Referitor la critica privind încălcarea de către procurorul general a obligaţiei de abţinere în procedura de votare de către Plen a soluţiei cu privire la contestaţia formulată de doamna procuror, este apreciată ca nefondată.

În acest sens, se arătă că potrivit art. 123 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, "(1) Cererile privind abţinerea de la vot a unor membri se înregistrează înaintea dezbaterii punctului de pe ordinea de zi în legătură cu care se formulează cererea de abţinere. (2) Cererile de abţinere privind probleme înscrise pe ordinea de zi a Plenului se soluţionează în aceeaşi şedinţă de către acesta, iar cele privind puncte ale ordinii de zi a secţiilor se soluţionează în aceeaşi şedinţă de către secţia din care face parte membrul care declară că se abţine. (3) În cazul în care, din cauza abţinerii unui membru, nu se poate asigura cvorumul într-una din secţii în vederea soluţionării cererilor de abţinere, acestea se soluţionează de cealaltă secţie, cel mai târziu în următoarea şedinţă a acesteia. (4) În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului, cazurile de abţinere sunt cele prevăzute de C. proc. civ. (5) Abţinerea unora dintre membri semnifică neparticiparea acestora la vot, neputând fi echivalată cu un vot pozitiv sau negativ".

Textul legal citat reglementează instituţia abţinerii de la vot, precum şi procedura de urmat în privinţa unei cereri de abţinere.

Abţinerea, potrivit textului legal mai sus citat, poate interveni doar cu privire la votul pe care membrii Consiliului Superior al Magistraturii îl exprimă cu privire la un punct aflat pe ordinea de zi a şedinţei.

Curtea Constituţională s-a pronunţat, în mod constant (Deciziile nr. 433/2004, 518/2007, 779/2009. 1556/2011), în sensul că factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt reprezentaţi de modul de desemnare a membrilor, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare.

Imparţialitatea membrului Consiliului, ca şi în cazul oricărui magistrat, presupune ca acesta să fie echidistant.

Din punct de vedere subiectiv, imparţialitatea impune ca membrul C.S.M. să nu aibă motiv pentru a favoriza sau defavoriza magistratul a cărui carieră este vizată de hotărârea adoptată, iar din punct de vedere obiectiv, imparţialitatea presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea membrului C.S.M., independent de comportamentul său personal.

Aplicând principiile reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Le Comte şi alţii împotriva Belgiei), imparţialitatea trebuie prezumată şi nicidecum înlăturată, iar cel care invocă încălcarea art. 6 din Convenţie trebuie să facă dovada ca magistratul, membru al Consiliului, a fost influenţat în mod personal, că a avut interes să soluţioneze contestaţia într-un anumit mod.

În speţă, se susţine că nu se poate considera că a existat o lipsă de imparţialitate a procurorului general, ca titular al unei iniţiative publice, cum greşit susţine contestatoarea.

Faptul că procurorul general a adus la cunoştinţa secţiei pentru procurori, prin adresa nr. x/C/2017 situaţiile nou apărute cu privire la activitatea desfăşurată de partea contestatoare, nu reprezintă o împrejurare de natură să nască îndoieli cu privire la imparţialitatea persoanei în cauză.

Secţia pentru procurori s-a sesizat din oficiu cu privire la oportunitatea încetării detaşării contestatoarei, dat fiind caracterul public al anchetei penale în curs de desfăşurare, situaţiile indicate de procurorul general prin adresă fiind deja cunoscute publicului larg.

În acelaşi timp, hotărârea de încetare a detaşării a fost adoptată cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor în materia detaşării unui magistrat.

În aceste condiţii, prin participarea la votul exprimat cu privire la contestaţia declarată de parte, nu se poate reţine că procurorul general ar fi avut vreun motiv de natură a defavoriza contestatoarea.

Neexistând niciun indiciu cu privire la afectarea imparţialităţii membrului C.S.M. indicat, părţii contestatoare nu i s-a produs nicio vătămare care să conducă la constatarea nelegalităţii hotărârii atacate în cauză.

Referitor la critica privind adoptarea hotărârii cu încălcarea competenţelor legale ale secţiei pentru procurori în materia detaşării, se apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Secţia pentru procurori a dispus încetarea detaşării doamnei procuror la Ministerul Justiţiei, cu respectarea atribuţiilor stabilite de legiuitor în materia detaşării, fără a-şi conferi în mod abuziv competenţe din oficiu în această procedură, cum greşit susţine contestatoarea.

Indicarea de legiuitor, prin art. 9 din Regulament, a persoanelor care pot solicita încetarea detaşării unui judecător sau procuror, nu înlătură dreptul secţiei corespunzătoare de a analiza oportunitatea încetării detaşării unui magistrat anterior expirării perioadei pentru care a fost dispusă.

Astfel, secţia pentru procurori este autoritatea decidentă în materie şi are atribuţii importante în gestionarea resurselor umane din cadrul Ministerului Public şi a carierei acestora.

În acest context, în mod legal a apreciat Plenul prin hotărârea atacată că interpretarea restrictivă a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia detaşării, astfel cum solicită contestatoarea, ar conduce la limitarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii la un simplu canal de comunicare între instituţia solicitantă şi magistratul detaşat, ceea ce contravine atribuţiilor sale exclusive cu privire la cariera magistraţilor şi organizarea instanţelor şi parchetelor.

Interpretarea propusă de parte în ceea ce priveşte rolul limitat al Consiliului în analiza detaşării sau încetării detaşării nu poate fi acceptată, având în vedere că secţiile sale corespunzătoare fac o analiză riguroasă a condiţiilor de legalitate şi oportunitate a măsurilor dispuse.

De altfel, prin însăşi Hotărârea Plenului nr. 283 din 20 martie 2008, invocată de contestatoare, a fost recunoscută posibilitatea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune, din oficiu, încetarea detaşării unui magistrat.

Chiar dacă măsura putea fi adoptată doar în cazul judecătorilor şi procurorilor detaşaţi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, dreptul secţiilor de a verifica din oficiu detaşarea unui magistrat, anterior expirării duratei acesteia, a fost exercitat, în mod constant, de organele colegiale menţionate.

O dovadă în acest sens, este şi Hotărârea nr. 799 din 29 decembrie 2016 a secţiei pentru procurori, prin care s-a dispus încetarea detaşării la Şcoala Superioră de Grefieri a domnului B., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, începând cu data de 01.01.2017. Această hotărâre a fost menţinută prin Hotărârea Plenului nr. 46 din 17.01.2017.

Este adevărat că situaţiile premise în adoptarea Hotărârilor nr. 799 din 29.12.2016 şi nr. 51 din 03 februarie 2017 sunt diferite, însă ambele acte administrative recunosc posibilitatea secţiei de a analiza din oficiu încetarea detaşării unui magistrat.

De altfel, nu trebuie ignorat faptul că însăşi contestatoarea a participat la adoptarea Hotărârii nr. 799 din 29 decembrie 2016 a secţiei pentru procurori, acceptând, astfel, în mod explicit, extinderea competenţei secţiei corespunzătoare de a verifica detaşarea şi a altor magistraţi, în afară de cei detaşaţi la Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin urmare, din practica administrativă mai sus expusă, reiese că, la apariţia unei situaţii noi, necunoscute la momentul analizării solicitării de detaşare (cum este promovarea magistratului sau iniţierea unei anchete penale cu influenţă asupra activităţii magistratului detaşat), secţia, din oficiu, se poate pronunţa cu privire la oportunitatea menţinerii detaşării.

De altfel, inclusiv normele generale în materia detaşării, cu care se completează normele speciale cuprinse în Legea nr. 303/2004, recunosc posibilitatea angajatorului de a dispune încetarea detaşării unui angajat, prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice, având în vedere că măsura detaşării se dispune la iniţiativa angajatorului. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 45 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Raporturile de serviciu ale magistraţilor au un specific aparte, Consiliului Superior al Magistraturii fiindu-i recunoscută la nivel constituţional (art. 134 din Constituţia României, republicată), precum şi la nivel intra-constituţional, competenţa gestionării carierei magistraţilor.

Astfel, în ce priveşte raporturile de serviciu ale magistraţilor, atribuţiile "angajatorului" prevăzute de Codul muncii se exercită de către Consiliul Superior al Magistraturii care este autoritate decidentă, atât în privinţa dispunerii măsurii detaşării, cât şi referitor la încetarea acesteia.

Nici modificarea art. 9 din Regulament prin Hotărârea Plenului nr. 727 din 23.04.2009, în sensul înlăturării posibilităţii preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului la care funcţionează judecătorul ori procurorul în cauză de a solicita încetarea detaşării magistratului, nu dovedeşte intenţia legiuitorului secundar de a restrânge dreptul secţiei corespunzătoare, ca autoritate decidentă în materie, de a verifica, din oficiu, încetarea detaşării unui judecător sau procuror.

Nu se poate reţine, în opinia intimatului, că hotărârea de încetare a detaşării doamnei procuror la Ministerul Justiţiei a fost adoptată în mod arbitrar şi abuziv.

Secţia pentru procurori şi Plenul au realizat o analiză efectivă a situaţiilor nou apărute de natură a influenţa măsura detaşării părţii la Ministerul Justiţiei.

Astfel, prin adresa nr. x/C/2017, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adus la cunoştinţa secţiei pentru procurori existenţa unei anchete în curs de derulare la Direcţia Superioară Anticorupţie în legătură cu împrejurările elaborării proiectului de ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea C. pen. şi Codului de procedură penală, precum şi a proiectului de lege pentru graţierea unor pedepse.

În raport de aspectele învederate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la existenţa unei anchete în curs a organelor de urmărire penală, ce viza şi activitatea desfăşurată de doamna procuror în cadrul Ministerului Justiţiei, secţia pentru procurori a apreciat că interesul general al bunei înfăptuiri a justiţiei reclamă necesitatea desfăşurării în condiţii de deplină imparţialitate a anchetei respective.

A apreciat secţia că în contextul adoptării unor acte normative, al căror iniţiator este Ministerul Justiţiei, funcţionarea în cadrul instituţiei a unor procurori la a căror expertiză s-a apelat, poate genera o aparenţă de lipsă de imparţialitate.

În acelaşi timp, secţia pentru procurori a reliefat obligaţia oricărui magistrat de a adopta un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa imparţialităţii (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.

Prin urmare, se constată o analiză efectivă, realizată de secţia pentru procurori şi de Plen, cu privire la situaţiile nou apărute de natură să afecteze detaşarea contestatoarei la Ministerul Justiţiei.

Totodată, un argument în plus în sensul caracterului nediscreţionar al măsurii adoptate este şi acela că încetarea detaşării s-a dispus nu numai cu privire la contestatoare, ci şi cu privire la domnul procuror C., aflat într-o situaţie asemănătoare cu cea a contestatoarei.

În consecinţă, ţinând cont de raţiunea detaşării doamnei procuror, situaţiile nou apărute au fost apreciate de secţia pentru procurori ca având o influenţă hotărâtoare în adoptarea măsurii de încetare a detaşării.

Contrar aprecierii contestatoarei, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 63 din 08.02.2017 şi nr. 68 din 27 februarie 2017 nu au influenţă în ceea ce priveşte măsura dispusă de secţia pentru procurori prin Hotărârea nr. 51/2017 şi menţinută de Plen prin Hotărârea nr. 257/2017.

În acest sens, se constată, pentru început, că aceste decizii au fost adoptate de instanţa de contencios constituţional ulterior emiterii Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 51 din 03 februarie 2017.

Independent de această împrejurare, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei şi are atribuţii exclusive cu privire la cariera magistraţilor.

Aceste atribuţii se exercită inclusiv în considerarea interesului general al bunei înfăptuiri a justiţiei şi cu luarea tuturor măsurilor necesare pentru asigurarea imparţialităţii, inclusiv a aparenţei de imparţialitate a magistraţilor.

Şi critica referitoare la nesocotirea principiilor stabilităţii şi independenţei procurorilor, este apreciată ca neîntemeiată.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 303/2004, conform cărora "(1) Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. (2) Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Din aceste texte legale, reiese că acordul magistratului este solicitat numai la dispunerea măsurii detaşării şi nu cu ocazia încetării acesteia.

Un argument în acest sens, este reprezentat şi de prevederile art. 58 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform cărora "după încetarea detaşării, judecătorul sau procurorul revine în funcţia deţinută anterior", astfel că, în privinţa instituţiei detaşării, principiul stabilităţii se manifestă în acordul exprimat de procuror cu ocazia detaşării, iar nu la încetarea acesteia, cu excepţia cazului când este la iniţiativa sa, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme.

Astfel, prin Decizia nr. 4350 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a arătat că detaşarea magistraţilor, ca de altfel şi delegarea şi transferul, este o măsură administrativă care poate fi dispusă numai cu acordul acestora.

Cerinţa imperativă a acordului magistraţilor în cazul celor trei forme de modificare a raportului juridic dintre aceştia, pe de o parte, şi instanţa, parchetul sau instituţia în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, pe de altă parte, îşi găseşte raţiunea în chiar principiile constituţionale ale inamovibilităţii, stabilităţii şi independenţei judecătorilor şi procurorilor, a căror protecţie este menită să o asigure.

A mai constatat instanţa supremă că dintre cele trei forme de modificare a raportului juridic de muncă al magistratului, numai transferul se dispune la cererea magistratului.

Delegarea şi detaşarea fiind dispuse exclusiv la solicitarea instanţelor, parchetelor sau instituţiilor la care, din cauze obiective, se impune delegarea sau detaşarea. Transferul se dispune, aşadar, "în interesul magistratului", pe când delegarea şi detaşarea se dispun "în interesul instituţiei".

Astfel, a subliniat instanţa că fundamentul (cauza) instituţiei detaşării nu îl constituie acordul părţilor, ci situaţia obiectivă privind volumul de activitate, invocată de instanţa, parchetul sau instituţia solicitantă şi constatată de autoritatea competentă să dispună detaşarea. Odată încetată această situaţie obiectivă, încetează şi raţiunea detaşării, legea necondiţionând de acordul magistratului decât începutul, nu şi încetarea acestei măsuri.

Înalta Curte a concluzionat că detaşarea nu este rezultatul unui acord de voinţă între părţi, în sensul dreptului comun, ci o măsură administrativă dispusă din iniţiativa şi în interesul instanţei, parchetului sau instituţiei publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea magistratul, dacă acesta îşi exprimă acordul. Detaşarea este, aşadar, o măsură administrativă al cărei caracter rămâne unilateral, condiţia acordului de voinţă al magistratului vizat, care este liber să consimtă sau nu, nefiind de natură să confere un caracter bilateral, sinalagmatic acestei măsuri, impuse de necesităţi obiective legate de buna desfăşurare a activităţii din cadrul instanţei, parchetului sau instituţiei publice care o solicită, iar nu de motive subiective.

În raport de cele statuate de instanţa supremă, rezultă că nu poate fi reţinută nici susţinerea contestatoarei privind încălcarea dreptului la apărare, pentru că nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu ocazia analizării oportunităţii încetării detaşării.

Astfel, se consideră că, nu este necesar acordul magistratului pentru încetarea detaşării sale.

În acelaşi timp, partea contestatoare a avut posibilitatea de a formula contestaţie împotriva hotărârii secţiei pentru procurori privind încetarea detaşării sale, criticile sale fiind efectiv analizate de Plen, iar împotriva hotărârii Plenului a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, dreptul la apărare al acesteia nefiind nesocotit.

În fine, cu privire la critica referitoare la nemotivarea actului administrativ, se susţine că, secţia pentru procurori şi Plenul, în considerentele hotărârilor adoptate, au analizat normele incidente în materia detaşării, făcând o efectivă apreciere a împrejurărilor de natură a genera încetarea detaşării contestatoarei.

3. Sesizarea Curţii Constituţionale

Prin cererea de chemare în judecată contestatoarea a solicitat instanţei sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în raport de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată.

Prin încheierea de şedinţă din 22 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A., concomitent dispunând în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. suspendarea soluţionării prezentei contestaţii până la pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a constatat că soluţia legislativă care nu precizează condiţiile încetării detaşării judecătorilor sau procurorilor este neconstituţională.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, cu luarea în considerare a criticilor formulate prin cererea de chemare în judecată şi a apărărilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că contestaţia formulată în cauză este fondată, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:

Prin Hotărârea secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 4 din 05 ianuarie 2017 s-a dispus detaşarea în cadrul Ministerului Justiţiei a contestatoarei, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 07.01.2017.

La adoptarea acestei hotărâri s-au avut în vedere punctul de vedere favorabil al conducerii Curţii de Apel Bacău, solicitarea scrisă a Ministerului Justiţiei, precum şi acordul scris al doamnei procuror A..

Ulterior, prin Hotărârea nr. 51 din 03 februarie 2017, secţia pentru procurori a dispus încetarea detaşării contestatoarei în cadrul Ministerului Justiţiei, începând cu data de 03.02.2017.

În considerentele acestei hotărâri, secţia a reţinut că, în contextul adoptării anumitor acte normative, al căror iniţiator este Ministerul Justiţiei, funcţionarea în cadrul instituţiei a unor procurori la a căror expertiză s-a apelat, printre care şi contestatoarea, poate genera o aparenţă de lipsă de imparţialitate, precum şi justul echilibru ce trebuia asigurat între interesul instituţiei, de neignorat de altfel, şi interesul general al societăţii.

Împotriva acestei hotărâri, doamna procuror A. a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Hotărârea Plenului nr. 257 din 21 martie 2017, a cărei anulare face obiectul prezetului litigiu.

În motivarea hotărârii adoptate, Plenul a reţinut în esenţă schimbarea practicii administrative a acestei instituţii, determinată de apariţia unor situaţii noi, în sensul posibilităţii încetării detaşării a unui magistrat, fără existenţa cererii acestuia sau a instituţiei la care s-a dispus detaşarea. S-a mai reţinut că prin această practică administrativă nu este încălcat principiul stabilităţii procurorului, apreciind că, în privinţa instituţiei detaşării, acest principiu se manifestă în acordul exprimat de procuror cu ocazia detaşării, iar nu la încetarea acesteia, cu excepţia cazului când este la iniţiativa sa.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale."

Prin Decizia nr. 588 din 21.09.2017 pronunţată de Curtea Constituţională a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de A. în Dosar nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi s-a constatat că soluţia legislativă care nu precizează condiţiile încetării detaşării judecătorilor sau procurorilor este neconstituţională.

În aceste condiţii, instanţa supremă are obligaţia aplicării dispoziţiilor prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie conform cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Fiind îndeplinită ipoteza acestei norme, instanţa nu va ţine cont de dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor la pronunţarea acestei hotărâri, întrucât aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectele urmare a constatării neconstituţionalităţii lor.

Cu toate acestea, din fondul normativ, chiar dacă infralegal, nu au fost înlăturate dispoziţiile Hotărârii Plenului nr. 193/2006, cu modificările şi completările ulterioare, de aprobare a Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, act normativ cu relevanţă în cauză şi care continuă să-şi producă efectele în continuare.

Potrivit art. 5 din regulamentul menţionat mai sus "(1) Detaşarea judecătorilor la alte instanţe şi a procurorilor la alte parchete se dispune de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu acordul scris al acestora, la cererea motivată a preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului la care se solicită detaşarea. (2) Detaşarea nu poate fi dispusă decât la o instanţă sau la un parchet la care judecătorul sau procurorul are dreptul să funcţioneze."

Detaşarea mai poate fi dispusă, conform art. 7 din regulament, şi la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Scoala Naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei şi unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice la cererea motivată a instituţiei la care se solicită detaşarea.

Cererea de detaşare însoţită de acordul scris al judecătorului sau al procurorului a cărui detaşare se solicită, potrivit art. 6 din regulament, se depune la Consiliul Superior al Magistraturii, această măsură administrativă fiind dispusă de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 9 din Regulament detaşarea judecătorului sau a procurorului poate înceta anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care a solicitat detaşarea ori a judecătorului sau procurorului detaşat.

Din cele ce preced rezultă că, detaşarea judecătorului sau procurorului constituie o măsură administrativă prin care se modifică raportul de serviciu al magistratului în sensul schimbării temporare a locului de muncă a acestuia în cadrul unui alt organism sau instituţii publice decât cel în care este încadrat.

Pentru validitatea acestei măsuri, spre respectarea principiului inamovibilităţii pentru judecători şi a principiului stabilităţii pentru procurori, este necesar acordul scris al judecătorului sau procurorului în privinţa căruia se preconizează luarea acestei măsuri, alături de cererea motivată a instituţiei la care se solicită detaşarea, pentru că această măsură este în interesul ei.

Corelativ, legiutorul infralegal, reglementează situaţiile specifice în care poate înceta măsura detaşării judecătorului sau procurorului, dispunând că înaintea expirării termenului încetarea detaşării poate avea loc la cererea magistratului, aceasta tot pentru respectarea celor două principii care guvernează şi protejează statutul acestuia, sau la cererea instituţiei la care este detaşat, în interesul căreia a fost luată această măsură.

Nu se poate nega aplicabilitatea în cauză a dreptului comun în materie de detaşare, respectiv a Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii, pentru că legea cu forţă juridică inferioară nu poate deroga de la legea cu forţă juridică superioară, aşa încât situaţiile de încetare a detaşării nu se rezumă la cele reglementate de Hotărârea Plenului nr. 193/2006, cum susţine contestatoarea. Cauze de încetare a detaşării mai pot fi expirarea termenului detaşării, demisia judecătorului sau procurorului din funcţia de bază, revocarea ei de către angajatorul cedent, evenimente sau manifestări de voinţă, care duc în mod logic la încetarea raporturilor de serviciu cu instituţia la care este detaşat.

Însă spre deosebire de dreptul comun, unde detaşarea implică numai doi actori, angajatorul care dă dispoziţia obligatorie, şi angajatorul solicitant, acordul salariatului pentru o asemenea operaţiune fiind fără relevanţă, statutul magistraţilor implică şi acordul magistratului spre respectarea principiului inamovibilităţii la judecători şi a principiului stabilităţii la procurori.

Tot cu caracter specific, în statutul magistraţilor, dispoziţia de detaşare are o structură dihotomică incluzând acordul angajatorului şi decizia de detaşare, prima fiind o condiţie a celei din urmă, cele două manifestări de voinţă aparţinând unor subiecţi diferiţi. Acordul la detaşare este dat de instanţa sau parchetul unde este angajat magistratul, iar dispoziţia de detaşare este dată de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta fiind instituţia care gestionează exclusiv cariera judecătorilor sau procurorilor, şi care este competentă conform art. 40 din Legea nr. 317/2004 ca prin secţiile sale să dispună delegarea şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii.

Însă aşa cum detaşarea se dispune la cererea instituţiei publice interesate şi revocarea măsurii se poate dispune doar la cererea subiecţilor care se încadrează în categoriile prevăzute de legiuitor (angajator, magistrat sau instituţia la care este detaşat), fără ca aceasta să poată fi dispusă din oficiu de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţia sa corespunzătoare, care este îndrituit numai la a verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru detaşare sau pentru încetarea ei şi a dispune în consecinţă.

Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi încadrat în categoria angajatorului magistratului, pentru a justifica sesizarea sa din oficiu, numai pentru simplu motiv că în aparatul său de lucru funcţionează magistraţi detaşaţi, măsură care nu era necesară în situaţia în care ar fi fost angajatorul acestora.

Angajatorul contestatoarei A. este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, instituţie care şi-a dat acordul pentru detaşarea acesteia, despre care însă nu există date că ar fi solicitat revocarea acestei măsuri, aşa cum reiese din considerentele Hotărârii secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 4 din 05 ianuarie 2017.

De asemenea, la baza hotărârii contestate nu stau nici cererea Ministerul Justiţiei, ca instituţie la care fusese detaşată, şi nici cererea contestatoarei, aşa încât încetarea detaşării acesteia prin Hotărârea nr. 51/03.02.2017 adoptată de secţia pentru procurori, cât şi Hotărârea Plenului nr. 257 din 21 martie 2017 care o confirmă, prin respingerea contestaţiei, este nelegală.

Schimbarea practicii administrative a Consiliului Superior al Magistraturii nu este de natură a o valida, revirimentul acestei practici neconstituind un reper în raport de care se analizează legalitatea activităţii sale administrative. Consiliul Superior al Magistraturii, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nu are competenţa de a se pronunţa din oficiu asupra încetării detaşării unui magistrat, cum de altfel nu se poate pronunţa de această manieră la detaşarea unui judecător sau procuror, pentru că prin ipoteză nu are calitatea de angajator, calitate care i-ar justifica acest demers administrativ.

Este adevărat că, la revocarea detaşării nu este necesar în toate cazurile acordul magistratului, pentru că inamovibilitatea/stabilitatea îl protejează numai în funcţia de bază, de angajat în exerciţiu la instanţa sau unitatea de parchet, însă acordul acestuia constituie una dintre situaţiile legale în care se poate dispune revocarea detaşării, aşa cum s-a arătat mai sus, care nu se regăseşte în cauză, alături de celelalte situaţii în care Consiliul Superior al Magistraturii mai putea dispune o asemenea măsură.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 va dispune anularea Hotărârii nr. 257 din 21 martie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi anularea Hotărârii nr. 51 din 03 februarie 2017 adoptată de secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Având în vedere că prin soluţia preconizată a se da contestaţiei se face dovada culpei procesuale a intimatului, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat să plătească contestatoarei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciate ca necesare, dovedite şi rezonabile în raport cu complexitatea cauzei şi prestaţia apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 257 din 21 martie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Anulează Hotărârea nr. 257 din 21 martie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Anulează Hotărârea nr. 51 din 3.02.2017 a secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Obligă intimatul la plata sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către contestatoare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2017.