Tax suspension of administrative objection invalidated for lack of decisive criminal impact; appeal allowed and decision annulled

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Sesizarea instanţei de fond

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/36/2014 reclamata Societatea A. S.R.L. în insolvenţă prin administrator special B. şi administrator judiciar H. SPRL a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând anularea Deciziei nr. 8 din 21 ianuarie 2014 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative exercitată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. 11002 din 20 noiembrie 2013, act administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată în sumă de 24.

735.879 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesoriile aferente.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5/CA din 15.01.2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamata Societatea A. S.R.L. în insolvenţă prin administrator special B. şi administrator judiciar H. SPRL, întemeiat pe art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 214, alin. (1), lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., pentru a se putea dispune suspendarea contestaţiei administrative, trebuie îndeplinite cumulativ doua condiţii:

- să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi

- constatarea săvârşirii infracţiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează sa fie data in procedura administrativa.

În opinia reclamantei recurente în cauză este îndeplinită doar prima condiţie, referitoare la sesizarea organelor de cercetare penala prin adresa din 21.11.2013, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa.

În ceea ce priveşte condiţia care vizează înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, aceasta nu este îndeplinită, dat fiind faptul că organele de cercetare penală nu pot stabili obligaţii fiscale. Situaţia supusa cercetării organului de soluţionare a contestaţiilor este o problema exclusiv fiscală, referitoare la deductibilitatea cheltuielilor efectuate cu furnizorii reclamantei, iar stabilirea obligaţiilor fiscale este în sarcina exclusivă a organelor fiscale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 5, art. 32 şi art. 85 din C. proc. fisc.

Se consideră că în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al intimatei, potrivit cu care, raportat la achiziţiile de cereale şi la serviciile de transport, acestea ar fi reprezentat infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241 din 15 iulie 2005.

Faptele la care se face referire atât în raportul de inspecţie fiscală, cât şi în plângerea penală sunt relative la partenerii de afaceri ai societăţii A. S.R.L.

Relevant în cauza este şi faptul că, deşi plângerea penală a fost formulată încă din 21.11.2013, la peste 17 luni de la înregistrarea ei, nu s-a efectuat vreun demers pentru aducerea la cunoştinţa persoanelor învinuite despre faptele menţionate în cerere. Arătam in acest sens şi faptul ca am solicitat organului de cercetare penala sesizat de către DGRFP Galaţi să ne comunice stadiul cercetărilor penale, dar până la momentul depunerii prezentului recurs nu a primit răspuns la aceasta solicitare.

Nesoluţionarea plângerii penale are consecinţe directe asupra societăţii noastre, care este supusă executării silite în baza unui act administrativ fiscal devenit titlu executoriu, şi a cărui contestare legală este blocată de însuşi emitentul actului prin suspendarea soluţionării contestaţiei.

Infracţiunea suspectată a se fi produs constă, în fapt, în fapte ale unor terţe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relaţii comerciale, derulând operaţiuni economice, operaţiuni care au fost ulterior declarate "nereale", doar pentru simplul motiv ca societăţile respective au dispărut din circuitul economic, fără să existe vreo dovada a unei implicări a societăţii reclamante în incidenţa unei asemenea situaţii de fapt.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (12) şi art. 105 alin. (13) din C. proc. fisc., determinarea bazei impozabile şi a impozitelor are la bază principiul legalităţii şi trebuie să se întemeieze pe stabilirea situaţiei fiscale reale, principii care nu au fost respectate la întocmirea Raportului de inspecţie fiscala nr. x din 19 noiembrie 2013.

În motivarea contestaţiei reclamanta a arătat ca nu există temei legal pentru sancţionarea A. pentru comportamentul fiscal al altui contribuabil. Deşi nu au constatat neregularităţi privitoare la declararea şi plata obligaţiilor fiscale cu privire la A., inspectorii fiscali au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia exclusiv pe comportamentul fiscal al furnizorilor ei.

Prin aceasta abordare, inspectorii fiscali încearcă să legitimeze o răspundere obiectivă a societăţii A. pentru fapta altor persoane, răspundere care excede oricărui cadru legal.

Deşi societatea noastră a dovedit îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc., respectiv ca persoana impozabilă să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din cod, precum şi realitatea şi necesitatea prestaţiilor, inspectorii fiscali au considerat ca prestaţiile respective sunt nereale întemeindu-se exclusiv pe comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor reclamantei.

Aşa cum s-a pronunţată şi instanţa suprema într-o speţa recentă, dreptul de deducere a TVA trebuie respectat chiar şi în situaţia în care documentele justificative nu îndeplinesc toate condiţiile de formă.

Este de menţionat că inclusiv în jurisprudenţa europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a confirmat, în ceea ce priveşte limitarea dreptului de deducere, caracterul de principiu al dreptului de deducere, ceea ce face ca excepţiile să fie de strictă interpretare şi aplicare, conform prevederilor Directivei TVA, adecvat transpusă în C. fisc. român.

Cu toate ca faptele reţinute de către inspectorii fiscali nu îi erau direct imputabile, fiind evidentă culpa furnizorilor reclamantei, s-a procedat la declararea sumelor respective ca fiind nedeductibile fiscal.

În fapt, reclamanta este pusă în situaţia în care, deşi şi-a plătit cu conştiinciozitate obligaţiile proprii către bugetul de stat, este penalizată prin nerecunoaşterea deductibilităţii fiscale a cheltuielilor şi obligată să plătească şi accesorii aferente TVA şi impozitului pe profit pentru faptele unor furnizori care nu şi-au declarat veniturile şi/sau nu şi-au achitat impozitele. Relevantă în acest caz este situaţia furnizorilor C. şi D. S.R.L. faţă de care, aşa cum reiese din Decizia nr. 8 din 21.01.2014, organele fiscale au formulat sesizare penală pentru faptele proprii ale acestora, sumele imputate acestora fiind reţinute însă şi în sesizarea penală formulată împotriva reclamantei.

Faţă de cele arătate mai sus, se consideră ca organul fiscal încearcă sa evite pronunţarea unei soluţii fiscale, în condiţiile în care nu prezintă dovezi din care să rezulte indubitabil faptul că sustragerea furnizorilor noştri de la efectuarea controlului fiscal, prin declararea fictivă a sediului sau înstrăinarea capitalului social, i-ar fi direct imputabilă iar respectivele fapte sunt susceptibile de a schimba în vreun fel soluţia pe care instanţele dintr-un litigiu fiscal o pot da din perspectiva stabilirii deductibilităţii plăţilor făcute de către reclamantă respectivilor furnizori.

1.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei de fond, pentru următoarele argumente:

Se consideră că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut ca fiind legală şi temeinică Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei conform dispoziţiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003.

În urma verificărilor efectuate, valorificate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 19 noiembrie 2013, organele de inspecţie fiscală au apreciat că în cauză se ridică problema realităţii operaţiunilor efectuate de recurenta-reclamanta cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului consolidat al statului având în vedere faptul că s-au constatat o serie de nereguli şi anume: societăţile furnizoare nu funcţionează la sediul declarat, reprezentanţii acestora se sustrag controlului, o parte din ele sunt declarate inactive, altora le-au fost întocmite sesizări penale şi altele nu au declarat livrări către societatea A. S.R.L.

Întrucât nu s-a putut verifica provenienţa achiziţiilor efectuate de recurenta-reclamanta având în vedere faptul că furnizorii acesteia nu au declarat livrări de cereale, fiind în cea mai mare parte firme de tip "fantomă", cu plângeri penale şi prejudicii stabilite de organele fiscale competente teritorial, cu circuite economice fictive, organele de inspecţie fiscală au considerat ca nejustificată majorarea cheltuielilor deductibile la stabilirea profitului impozabil şi TVA deductibilă, cu consecinţa diminuării profitului impozabil şi TVA, respectiv sustragerea de la plata acestora.

Având in vedere toate aceste constatări, organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Constanţa au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa plângerea penală nr. 741 din 21 noiembrie 2013 în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

De asemenea, au fost transmise organului de urmărire penală şi Procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 19.11.2013 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

A.J.F.P. Constanţa s-a constituit parte civilă cu suma totală de 24.735.879 RON ce se regăseşte integral în decizia de impunere contestată.

Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 19.11.2013 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere principiul de drept "penalul ţine în loc civilul", precum şi faptul că în speţă se ridică problema realităţii unor operaţiuni efectuate şi înregistrării în evidenţa contabilă de cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Este de notorietate faptul ca acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii sau existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar, pe de altă parte, soluţionarea acţiunii civile este condiţionată de soluţionarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei, aspect reţinut în jurisprudenţa sa de Curtea Constituţională.

Procedura de suspendare prevăzută de art. 413 din C. proc. civ. este diferită de cea prevăzută de legislaţia fiscală la art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, care permite suspendarea soluţionării contestaţiei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.

În consecinţă, din practica instanţei europene se reţine că autorităţile şi instanţele naţionale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (Hotărârea Fini H-C.32/03; Kittel şi Recolta Recycling-C-439/04 şi C-440/04; Mahayben şi David C-80/11 şi C-142/11 şi Bonik - C-285/11).

Practica judiciară a calificat operaţiunile fictive ca fiind operaţiuni care "constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale", invocându-se în acest sens Decizia nr. 272 din 28.01.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având in vedere toate aceste prevederile legale invocate, reiese cu claritate ca decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

A proceda altfel ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., constatându-se existenta indiciilor săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce ar fi putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă care ar fi determinat afectarea prestigiului justiţiei şi a ordinii publice, cu consecinţele ce ar fi.

1.6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului de faţă, s-a concluzionat că în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., a fost declarat în termen, motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu, recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 5/CA din 15 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Constanţa şi s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 14.12.2017.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor invocate de recurentul - reclamant şi a apărărilor formulate de intimata - pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În perioada 11.03.2013 - 19.11.2013, reclamanta societatea A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale parţiale, având ca obiectiv stabilirea împrejurării dacă tranzacţiile cu cereale efectuate de societatea recurentă au avut la bază operaţiuni reale, stabilirea cuantumului prejudiciului creat bugetului consolidat de stat, precum şi identificarea persoanelor răspunzătoare în urma tranzacţiilor cu cereale efectuate de această societate cu principalii să furnizori, respectiv societatea E. S.R.L. Năvodari, societatea F. S.R.L. Ovidiu şi societatea G. S.R.L..

Inspecţia efectuată a fost declanşată la solicitarea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa, exprimată prin Adresele nr. 316214 din 23.01.2013 şi nr. 316214 din 28 februarie 2013.

În urma finalizării controlului efectuat, Serviciul de Inspecţie Fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Constanţa a întocmit raportul de inspecţie fiscală x din 19.11.2013 ale cărui concluzii au fost valorificate prin Decizia de impunere nr. F-CT251 din 19.11.2013, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare către bugetul de stat în cuantum de 24.735.879 RON, reprezentând:

- 9.332.491 RON cu titlu de TVA;

- 4.445.496 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA;

- 1.467.636 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente TVA;

- 6.719.355 RON cu titlu de impozit pe profit;

- 1.704.619 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 1.056.282 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit.

Împotriva deciziei de impunere reclamanta a formulat contestaţie administrativă la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care prin Decizia nr. 8/21.01.2014 a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, procedura administrativă urmând a fi reluată atunci când contestatoarea reclamantă sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii.

Pentru a pronunţa această soluţie organul fiscal a constatat că organele de inspecţie fiscală au înaintat parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 plângerea penală nr. 741 din 21 noiembrie 2013 împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013 ale cărui constatări au fost preluate în Raportul de Inspecţie fiscală nr. x din 19 noiembrie 2013, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-CT 251 din 19 noiembrie 2013, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completării ulterioare.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 214 din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 108 din vechiul C. proc. fisc., de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiţii, este necesar ca declanşarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, a manifestării de voinţă a acestuia, concretizată într-o plângere penală însoţită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care pe timpul inspecţiei fiscale a descoperit indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

În cauză, la momentul declanşării inspecţiei fiscale, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa instrumenta deja dosarul x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa în care era cercetat pentru evaziune fiscală, printre alţii, şi administratorul societăţii A. S.R.L., sesizarea organului fiscal fiind făcută la solicitarea organelor de cercetare penală care au apelat la expertiza specială în materie fiscală a acestuia pentru stabilirea împrejurării dacă tranzacţiile cu cereale efectuate de societatea recurentă au avut la bază operaţiuni reale, stabilirea cuantumului prejudiciului creat bugetului consolidat de stat, precum şi identificarea persoanelor răspunzătoare în urma tranzacţiilor cu cereale efectuate de această societate cu principalii săi furnizori, toate acestea pentru stabilirea adevărului în cauza penală instrumentată.

Împrejurarea că, ulterior finalizării inspecţiei fiscale, organul fiscal instrumentator a întocmit şi a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa plângerea penală nr. 741 din 21.11.2013 împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2013, inutilă în contextul arătat, nu demonstrează îndeplinirea primei condiţii, care presupune declanşarea procesului penal la sesizarea organului fiscal.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală, constant în jurisprudenţa Î.C.C.J. s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În acest sens este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Sub acest aspect, este de reţinut că, decizia contestată nu conţine nici un argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrativă, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice însoţit de exemple de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluţia din penal o are asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, constituind o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Suspendarea nemotivată a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp accesul la justiţie al reclamantei, în speţă aproximativ 4 ani, în condiţiile în care nu există date sau informaţii că s-a pronunţat vreo soluţie în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, afectează în mod grav drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamant.

În concluzie, în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 care să justifice măsura suspendării contestaţiei administrative, Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014 emisă Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care consacră o stare de drept contrară este nelegală, iar hotărârea instanţei de fond care-l validează este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamata Societatea A. S.R.L. şi, casând sentinţa atacată, va admite acţiunea reclamantei şi va anula Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2014 şi va obliga organul fiscal instrumentator să procedeze la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL împotriva sentinţei nr. 5/CA din 15 ianuarie 2015 a Curţii de apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând pe fond cauza, admite acţiunea formulată de reclamantă.

Anulează Decizia nr. 8 din 21.01.2014 emisă ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligă pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2017.