Legality of driving school authorization requirements imposed on physical persons under road transport regulatory authority

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanţii A. ş.a.- prin avocat B., au solicitat instanţei anularea totală a Ordinului Ministrului Transporturilor nr. x/2013, împreună cu anexele ce îl însoţesc, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţial, precum şi taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., HHH., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., Ştiubea Dorel, UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor şi, în consecinţă,

- a anulat dispoziţiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, dispoziţiile art. 6 alin. (3) lit. b) şi ale art. 19 din Anexa 1 la Ordinul nr. 733/2013, emis de Ministerul Transporturilor;

- a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate;

- a obligat pârâtul la plata sumei de câte 180 RON în favoarea fiecărui reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În susţinerea recursului, recurentul invocă motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., republicat, susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul arată că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, precum şi cele ale O.U.G. nr. 105/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, coroborate cu cele ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 82/2013 şi ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 268/2010, reţinând faptul că dispoziţiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, art. 6 alin. (3) lit. b) şi ale art. 19 din Anexa nr. 1 - Norme privind autorizarea şcolilor de conducere şi a instructorilor auto, aprobate prin O.M.T. nr. 733/2013, sunt nelegale şi în consecinţă trebuie anulate.

Mai arată recurentul că Ministerul Transporturilor a emis ordinul contestat în temeiul atribuţiilor acestuia de autoritate de reglementare în domeniul transporturilor rutiere, conferite de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, coroborate cu prevederile articolelor 62, 63 şi 64 din acelaşi act normativ, precum şi cu cele art. 4 alin. (4) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului.

Subliniază recurentul că instanţa de fond a omis faptul că scopul primordial al noilor reglementări cuprinse în ordinul atacat este tocmai acela de a asigura o pregătire completă în acelaşi cadru instituţional a cursanţilor, atât în ceea ce priveşte componenta practică, cât şi componenta teoretică, astfel că impunerea unor condiţii de autorizare pentru instructorii auto, similare cu cele necesare pentru şcolile de şoferi, apare ca absolut necesară şi logică.

Se mai arată în motivele de recurs că prin modul de redactare al art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011 şi al celorlalte dispoziţii ale actului normativ, legiuitorul a lăsat stabilirea condiţiilor de autorizare în sarcina autorităţii competente, în speţă Ministerului Transporturilor, precum şi faptul că, în cauză, prima instanţă, prin interpretarea greşită a normelor de drept material, a omis cu desăvârşire faptul că prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Anexa 1 la Ordin au un caracter general şi că nu întâmplător acestea se regăsesc în Capitolul I - Dispoziţii Generale din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 şi că prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 reglementează în fapt condiţiile de acordare a autorizaţiilor şi, ca urmare, pentru aceste considerente, aceste dispoziţii se regăsesc în cuprinsul Capitolului II din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013.

În opinia recurentului, instanţa a apreciat în mod greşit faptul că dispoziţiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, referitoare la dotarea vehiculelor utilizate la pregătirea practică cu un sistem tehnic de monitorizare audio video, precum şi cu un sistem de poziţionare globală - GPS, sunt nelegale şi nu se justifică faţă de legislaţia în vigoare.

Arată recurentul că instanţa primului grad de jurisdicţie a mai reţinut în mod eronat ca nelegale şi dispoziţiile art. 6 alin. (3) lit. b) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, referitoare la deţinerea de către instructorii auto în proprietate, cu contract de închiriere sau cu contract de comodat de spaţii adecvate procesului de învăţământ, care îndeplinesc condiţiile minime prevăzute în Anexa nr. 2 la Norme, folosite numai în scop didactic şi care nu au avut prin construcţie destinaţie iniţială de locuinţă, situate în blocuri cu mai multe etaje.

Apreciază recurentul că instanţa primului grad de jurisdicţie a făcut o interpretare eronată a legii susţinând faptul că cerinţele enumerate mai sus nu sunt justificate prin prisma faptului că legislaţia aplicabilă, respectiv O.G. nr. 27/2011, nu conţin prevederi în acest sens.

Astfel, recurentul arată faptul că la art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011 se prevede că autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto se face în condiţiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme, iar din acest text se deduce în mod evident faptul că legiuitorul a lăsat la latitudinea autorităţii competente, în speţă Ministerul Transporturilor, modul şi condiţiile de autorizare a şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto. Subliniază recurentul că, în situaţia în care legiuitorul ar fi avut intenţia de a stabili condiţii speciale şi detaliate pentru autorizarea entităţilor implicate în procesul de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permiselor de conducere, atunci acestea ar fi fost incluse în O.G. nr. 27/2011 sau în alt act normativ cu putere de lege. Or, nici în textul O.G. nr. 27/2011 şi nici în cel al O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, sau al O.M.A.I. nr. 268/2010, modificat prin O.M.A.I. nr. 82/2013, deşi aceste ultime trei acte normative nu sunt incidente raportului juridic dedus judecăţii, nu există nici un fel de condiţii speciale în ceea ce priveşte condiţiile tehnice sau spaţiile destinate procesului de învăţământ. Altfel spus, legiuitorul, prin modul de redactare al art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011, ca şi al celorlalte dispoziţii ale actului normativ menţionat, a lăsat stabilirea condiţiilor de autorizare în sarcina autorităţii competente, în speţă Ministerul Transporturilor.

Se mai arată în motivele de recurs că instanţa de fond se contrazice pe sine şi invocă în susţinerea nelegalităţii art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, dispoziţiile din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, ale O.M.A.I nr. 268/2010 şi cele ale O.M.A.I. nr. 82/2013, cu toate că în cuprinsul motivării sentinţei civile recurate afirmă că aplicabile în speţă sunt dispoziţiile O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, iar aparentul conflict între normele O.G. 27/2011 şi cele ale O.U.G. nr. 195/2002 se soluţionează în favoarea normelor speciale mai noi, respectiv ale O.G. nr. 27/2011.

Recurentul arată, referitor la termenul de 6 luni acordat pentru autorizarea în noile condiţii, prevăzut la art. 19 din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, că instanţa de fond a susţinut în mod greşit, pe baza unor motive străine de natura cauzei şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.), faptul că prin aceasta s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.

Subliniază recurentul că instanţa de fond a omis faptul esenţial potrivit căruia scopul primordial al noilor reglementări cuprinse în ordinul atacat este tocmai acela de a asigura o pregătire completă în acelaşi cadru instituţional a cursanţilor, atât în ceea ce priveşte componenta practică, cât şi componenta teoretică, cât şi de a da prevalenţă siguranţei rutiere şi de a creşte nivelul de pregătire a cursanţilor dincolo de orice alte interese, astfel că impunerea unor noi condiţii de autorizare într-un termen rezonabil pentru toate entităţile angajate în activitatea de instruire practică şi teoretică apare ca absolut necesară şi logică.

Recurentul apreciază că toate problemele reţinute de către instanţa de fond cu privire la dotarea autovehiculelor, la spaţiile destinate procesului de învăţământ, precum şi la termenul de autorizare în noile condiţii, se circumscriu oportunităţii, iar nu legalităţii şi, ca urmare, exced cadrului procesual din speţă, drept pentru care instanţa învestită cu cererea de anulare a O.M.T. nr. x/2013 nu se putea pronunţa asupra acestora.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 6 mai 2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 14 octombrie 2015, completul filtru a constatat, faţă de conţinutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul Ministerul Transporturilor ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat şi a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

La data de 11 noiembrie 2015, în interesul recurentului Ministerul Transporturilor şi în baza prevederilor art. 61 - 63, coroborat cu art. 148 C. proc. civ. republicat, a formulat cerere de intervenţie accesorie GGG., reprezentativă pentru sectorul de activitate "transporturi rutiere", respectiv pentru clasele CAEN Rev. 2 - 4931 - transporturi urbane, suburbane şi metropolitan de călători, 4932 - transporturi de taxiuri, 4939 - alte transporturi terestre de călători, 8553 - şcoli de conducere (pilotaj), conform Legii nr. 62/2011 şi sentinţelor civile nr. 23 FED din 16.11.2012 şi nr. 2FED din 18.01.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Intervenienta C.O.T.A.R. a solicitat admiterea cererii de intervenţie şi a recursului declarat de Ministerul Transporturilor, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii formulate de intimaţii-reclamanţi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de intervenţie au fost expuse argumentele pentru casarea hotărârii primei instanţe, precizându-se că intimaţii-reclamanţi nu au indicat nici un temei de nelegalitate pentru Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 şi nici împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, făcând susţineri care vizează numai oportunitatea actului şi nu legalitatea acestuia.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect anularea în tot a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, emis de Ministerul Transporturilor pentru aprobarea Normelor privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, a Programei de şcolarizare, precum şi privind condiţiile şi obligaţiile pentru pregătirea teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, inclusiv a celor 4 anexe care fac parte din ordin.

Din motivarea acţiunii în anulare rezultă însă, că, în realitate au fost contestate numai dispoziţiile care, în opinia reclamanţilor, ar impune noi condiţii de autorizare pentru instructorii de conducere auto şi ar determina încetarea activităţii pentru persoanele fizice autorizate care asigură doar pregătirea practică a cursanţilor, pe considerentul unei organizări unitare a activităţii de pregătire (incluzând pregătirea practică şi teoretică).

Admiţând în parte acţiunea, Curtea de Apel Iaşi a anulat parţial Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, respectiv numai în ceea ce priveşte dispoziţiile prevăzute la art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, art. 6 alin. (3) lit. b) şi ale art. 19, cuprinse în Anexa 1 la Ordin - Norme privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto.

Procedând astfel, instanţa de fond a respins cererea de anulare cu privire la toate celelalte dispoziţii ale Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, iar intimaţii-reclamanţi nu au declarat recurs împotriva soluţiei pronunţate în acest sens, astfel că nu se impune analiza dispoziţiilor respective de către instanţa de control judiciar.

În atare situaţie, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de Ministerul Transporturilor numai cu privire la acele dispoziţii din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate şi numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii, se constată că reglementarea anulată de instanţa de fond prevede la art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, respectiv lit. b) şi lit. c), că autorizarea şcolilor de conducători auto de către instructorii auto în regim juridic de persoane fizice autorizate se face de către Autoritatea Rutieră Română, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiţii, inclusiv cele referitoare la: deţinerea unui sistem tehnic de monitorizare video şi audio, cu sistem de poziţionare globală, pentru examinarea în vederea obţinerii permisului de conducere, respectiv deţinerea unor spaţii adecvate procesului de învăţământ care îndeplinesc condiţiile minime prevăzute în anexa 2 la Norme, folosite numai în scop didactic şi care nu au avut prin construcţie destinaţie iniţială de locuinţe situate în blocuri cu mai multe etaje.

Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a aprobat norme pentru două regimuri juridice distincte şi anume: a) regimul juridic al instructorului auto, care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a persoanelor care solicită acest serviciu şi b) regimul juridic al şcolii de şoferi, care desfăşoară activitate integrală de pregătire (teoretică şi practică) într-un cadru instituţional, care se poate desfăşura şi de către instructorul auto, care îndeplineşte şi celelalte condiţii legale de autorizare (bază materială, onorabilitate, competenţă profesională pentru pregătirea teoretică a cursanţilor).

Această distincţie rezultă în mod clar şi neechivoc din cuprinsul Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, care, în Anexa nr. 1, prevede normele privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, iar în Anexa nr. 2 prevede normele privind atestarea instructorilor de conducere auto, fiind deci o consecinţă a atribuţiilor diferite conferite prin lege, deoarece şcolile de conducători (organizate ca persoane juridice sau ca persoane fizice autorizate) fac parte din cadrul instituţional naţional în domeniul siguranţei rutiere, care desfăşoară activitatea de pregătire integrală a persoanelor în vederea obţinerii permiselor de conducere, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, spre deosebire de instructorii auto atestaţi, care pot efectua numai pregătirea practică în vederea obţinerii permisului de conducere.

Reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute la art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2015 pentru organizarea şcolilor de conducători auto nu poate avea ca efect desfiinţarea categoriei socio-profesionale a instructorilor auto atestaţi şi nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate şi la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea şcolilor auto, pentru care emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislaţiei privind circulaţia pe drumurile publice şi prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislaţiei comunitare în domeniu: Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are ca obiective îmbunătăţirea siguranţei rutiere, facilitarea liberei circulaţii a persoanelor care îşi stabilesc reşedinţa într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul şi reducerea posibilităţilor de fraudare, precum şi Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12.12.2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, care recunoaşte dreptul autorităţii de autorizare de a condiţiona motivat accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligaţia acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică.

Conform acestei ultime directive şi actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă - O.U.G. nr. 49/2009, autorităţile competente române pot condiţiona accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligaţia prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerinţă nu este discriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general şi este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit.

Ministerului Transporturilor, în calitatea sa de autoritate emitentă şi în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) şi (3), art. 63 - 64 din O.G. nr. 27/2011 şi art. 4 alin. (1) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, o reglementare necesară, proporţională şi nediscriminatorie prin normele de autorizare a şcolilor de conducători auto, deoarece au fost prevăzute condiţii similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice şi persoane fizice autorizate), cu scopul de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică şi practică, în vederea obţinerii permisului de conducere, o pregătire teoretică şi practică reală şi calitativă şi desfăşurarea în bune condiţii, cu posibilitatea verificării, a modului de examinare în vederea obţinerii permisului de conducere.

Astfel, se reţine că obligaţia de a deţine în folosinţă exclusivă şi permanentă spaţiul pentru procesul de învăţământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spaţiu poate fi deţinut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procesului de instruire teoretică.

Măsura dotării vehiculelor cu sistem tehnic şi de monitorizare video şi audio a fost prevăzută pentru examinarea în vederea obţinerii permisului de conducere şi a fost justificată de propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor cu adresa din 27 septembrie 2012, de includere în componenţa dotării autovehiculelor folosite la executarea probei practice a examenului de obţinere a permisului de conducere, a unui sistem tehnic omologat cu monitorizare a probei, care să ofere fiecărei părţi interesate (candidat, şcoală de conducători auto autorizată, serviciul comunitar permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor) proba martor a modului de desfăşurare a probei respective.

Cerinţa deţinerii echipamentelor şi dotării tehnico-didactice corespunzătoare conţinutului programelor şcolare de pregătire teoretică şi practică este, de asemenea, justificată faţă de atribuţiile recunoscute prin lege şcolilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligaţii suplimentare pentru creşterea nivelului de pregătire a cursanţilor şi implicit, a gradului de siguranţă rutieră.

Toate aceste cerinţe nu încalcă principiul egalităţii de tratament şi nici libera concurenţă a agenţilor economici, sens în care s-a şi exprimat Consiliul Concurenţei (anterior emiterii Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, la solicitarea adresată sub nr. x din 12 februarie 2013 de Ministerul Transporturilor), arătându-se că reglementarea şcolilor de conducere auto prevede condiţii, în mare parte similare, pentru ambele forme de organizare, ca societăţi comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate şi că piaţa se va regla oricum prin introducerea unor condiţii de calitate.

Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că nu există temei pentru admiterea acţiunii în anulare formulată de intimaţii-reclamanţi, cu atât mai mult cu cât aceştia, în calitatea lor de instructori, nici nu au dovedit existenţa unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim care să fi fost vătămat prin reglementarea emisă prin ordinul contestat cu privire la şcolile de conducători auto şi care se adresează deci unei alte categorii de subiecte de drept.

Constatând că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 67 C. proc. civ., republicat în raport cu obiectul cererii de intervenţie accesorie şi calitatea titularului acestuia, dovedită prin hotărârile judecătoreşti de constatare a reprezentativităţii la nivel de sector de activitate, conform Legii nr. 62/2011, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie formulată de intervenienta C.O.T.A.R.

În consecinţă, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie şi prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi.

La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în această materie, reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 705 din 18 februarie 2015, nr. 753 din 20 februarie 2015, nr. 1434 din 27 martie 2015, nr. 1901 din 07 mai 2015, nr. 2342, 2343 şi 2344 din 5 iunie 2015, s.a.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 67 şi 497 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi cererea de intervenţie accesorie şi, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată şi, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererea de intervenţie în interesul recurentului Ministerul Transporturilor, formulată de Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2015.