Challenge to military disciplinary regulations and administrative order: illegality of internal communication rules and loss of legal basis following constitutional review of enabling statute

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Invocarea excepţiei de nelegalitate. Cadrul procesual.

1.1. Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5780 din 22 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2012, recurentul-reclamant (reclamant în excepţia de nelegalitate) A. a invocat, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi (pârâţi în excepţia de nelegalitate) Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, B., C., D., E., F. şi G., excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008, a prevederilor art. 42 alin. (1) lit. e), art. 60 şi a anexei nr. 5 din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009 şi a prevederilor Ordinului MAI nr. 400/2004.

1.2. Prin încheierea din 12.11.2014, pronunţată în dosar nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de recurs, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă de fond, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, suspendând judecarea recursului până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.

1.3. În motivarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008, reclamantul a arătat că respectivele prevederi încalcă dispoziţiile Constituţiei, ale Legii nr. 554/2004, ale Codului muncii, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 544/2001, ale Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, îngrădind libertatea de exprimare, ca regulă de bază a statului democratic, orice opinie sau fapte adevărate menţionate în scris de către militar putând fi pedepsite în temeiul art. 134 alin. (4) din Regulament. Astfel, orice nelegalitate sesizată în scris de către militar şi care nu convine comandantului poate fi considerată ca neadevărată şi poate atrage pedepsirea autorului sesizării, în baza prevederilor din Regulament, a căror nelegalitate se invocă.

A mai arătat reclamantul că Regulamentul îngrădeşte dreptul persoanei de a avea acces la informaţiile de interes public prin pedepsirea cetăţenilor români angajaţi în sistemul militar, care se adresează în scris autorităţilor publice, că prevederile atacate creează şi discriminare între cetăţenii români, respectiv între cei care lucrează în sistemul militar şi care pot fi pedepsiţi pentru înaintarea petiţiilor către autorităţile publice şi cei care nu lucrează în sistemul militar, contravenind astfel principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Autorul excepţiei a arătat că este încălcat şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece militarul care sesizează o faptă nelegală săvârşită împotriva sa sau a altei persoane poate fi supus la tortură psihică, întrucât faptele nelegale se săvârşesc, de obicei, de comandanţi şi tot aceştia pot pedepsi persoanele din sistemul militar care sesizează faptele nelegale.

S-a arătat că este încălcat şi art. 1 din Legea nr. 544/2001, deoarece cetăţenilor români angajaţi în sistemul militar le este interzis liberul şi neîngrăditul acces la informaţii de interes public.

A apreciat reclamantul că, dacă art. 134 alin. (4) din Regulament este menţinut în vigoare, statul este unul dictatorial, în care libertatea opiniilor şi exprimării este pedepsită.

În susţinerea excepţiei de nelegalitate s-a mai reţinut că art. 128 din Regulament interzice persoanei vătămate într-un drept al său sau într-un interes legitim să se adreseze instanţei de contencios administrativ, încălcând astfel prevederile Legii nr. 554/2004, fiind, de asemenea, încălcat art. 3 din Legea nr. 544/2001, conform căruia accesul la informaţiile de interes public trebuie să aibă loc prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau prin intermediul persoanei desemnate în acest scop. Or, potrivit art. 128 din Regulament, asigurarea accesului la informaţiile de interes public are loc prin intermediul comandantului nemijlocit, care nu are atribuţii în relaţia cu publicul cu privire la primirea şi înregistrarea petiţiilor. Înaintarea petiţiilor comandantului nemijlocit are ca scop menţinerea abuzurilor şi ilegalităţilor în sistemul militar, raportul înaintat fără înregistrare putând fi ignorat. Or, legea are rang superior Regulamentului disciplinei militare, iar prevederile Regulamentului citate, care contravin legii, urmează a fi constatate nelegale.

În motivarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) lit. e), art. 60 şi a anexei nr. 5 din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009, reclamantul a arătat că acestea contravin dispoziţiilor Constituţiei, ale Legii nr. 554/2004, ale Codului muncii, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 544/2001, ale Legii nr. 80/1995, ale Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice.

Cât priveşte art. 42 alin. (1) lit. e), autorul excepţiei a reiterat argumentele prezentate în cadrul excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008.

În ceea ce priveşte prevederile art. 60 şi anexa 5 din Regulament, petentul a arătat că Legea nr. 80/1995 privind statul cadrelor militare nu stabileşte reguli referitoare la contestarea deciziei de concediere, devenind aplicabilă legea generală - Codul muncii. Dispoziţiile regulamentare a căror nelegalitate se invocă încalcă art. 1, art. 266 şi art. 281 din Codul muncii şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, ele înlocuind Codul muncii într-un mod nepermis de lege.

S-a mai arătat că art. 60 alin. (1) împreună cu anexa 5 din Regulament încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece demnitatea omului, dreptatea, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu mai sunt garantate.

Atribuţiile justiţiei sunt înlocuite de puterea executivă, căreia îi sunt permise abuzuri şi ilegalităţi. Aceste dispoziţii regulamentare permit ca cei vinovaţi de abuzuri şi ilegalităţi să se subroge puterii judecătoreşti, încălcând-se astfel şi principiul separaţiei puterilor în stat. Neprecizarea de către dispoziţiile regulamentare a faptului că în decizie trebuie trecută instanţa de judecată la care poate fi contestată decizia de sancţionare încalcă dreptul de acces la justiţie (art. 21 alin. (1) din Constituţie) şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, art. 60 alin. (2) împreună cu anexa 5 din Regulament interzic dreptul persoanei care se consideră vătămată de a se adresa instanţei competente, cu respectarea Legii nr. 554/2004.

A mai arătat reclamantul că aceleaşi prevederi încalcă art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deoarece cei sancţionaţi sunt vinovaţi de la început fără să fie necesar să se dovedească în justiţie că sunt vinovaţi. Or, prezumţia de nevinovăţie trebuie respectată şi de autorităţile publice.

În motivarea excepţiei de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 400/2004, reclamantul a arătat că acest ordin încalcă art. 11, art. 12, art. 13 din Legea nr. 24/2000, nefiind publicat în Monitorul Oficial. Raportat la cadrul normativ invocat, Ordinul MAI nr. 400/2004 nu poate fi considerat în vigoare cătă vreme nu a fost publicat în Monitorul Oficial, deşi nu este un document clasificat.

În cauză au fost citaţi în calitate de pârâţi şi emitenţii ordinelor atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, respectiv Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne.

Prin notele scrise formulate în cauză, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 400/2004, arătând că potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, pe calea excepţiei de nelegalitate poate fi cercetată numai legalitatea actului administrativ unilateral cu caracter individual, nu şi a celui cu caracter normativ.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, pârâtul a arătat că sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, coroborate cu cele ale art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, Ordinul MAI nr. 400/2004 nefiind publicat în Monitorul Oficial întrucât la vremea emiterii sale existau prevederi care reglementau posibilitatea exceptării actelor normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională de la publicarea lor în Monitorul Oficial.

Pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti (reorganizat conform O.U.G. nr. 89/2014) a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată, arătând, în privinţa prevederilor din Ordinul nr. 92/2008, că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului privitoare la încălcarea dreptului la informare şi la libertatea de exprimare, ca şi cele referitoare la efectul punitiv şi interdicţia de a formula petiţii de către cadrele militare. Dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară în unitate instituie reguli privind modalitatea în care cadrele militare pot adresa, pe cale ierarhică, cererile sau sesizările pe care înţeleg să le formuleze şi anume, sub forma rapoartelor personale.

Ceilalţi pârâţi nu au formulat întâmpinări faţă de excepţia de nelegalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 622 din 06 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate;

- a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008 şi a prevederilor art. 42 alin. (1) lit. e), art. 60 şi anexei nr. 5 din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M 26/2009, invocată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" Bucureşti-Ilfov, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, B., C., D., E., F. şi G.;

- a admis excepţia de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 400/2004 invocată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" Bucureşti-Ilfov, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, B., C., D., E., F. şi G.;

- a constatat nelegalitatea Ordinul MAI nr. 400/2004.

Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a Legii de punere în aplicare a Noului C. proc. civ. nr. 76/2012 (prin care a fost modificat art. 4 din Legea nr. 554/2004), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost consecventă în a considera admisibile excepţiile de nelegalitate având ca obiect actele administrative unilaterale cu caracter normativ, reţinând că interpretarea sistematică, logică şi istorico-teleologică a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 conduce la concluzia că excepţia de nelegalitate este admisibilă atât pentru actele administrative unilaterale cu caracter individual, cât şi pentru cele cu caracter normativ, principiul coerenţei legislative impunând ca mecanismul procesual al excepţiei de nelegalitate să nu fie aplicat restrictiv.

A reţinut curtea de apel că în această privinţă nu poate fi ignorată practica judiciară constantă a instanţei supreme, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ-normativ, atât anterior, cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007. Interpretând legea naţională într-un sens care să concorde cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa supremă a reţinut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-şi orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi este confuz ori susceptibil de mai multe înţelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudenţă uniformă, care să asigure celor implicaţi în procedurile judiciare posibilitatea de a-şi regla conduita într-o asemenea manieră încât drepturile şi interesele legitime să nu fie atinse în substanţa lor (CEDO, cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979) (a se vedea decizia nr. 5270 din 25 noiembrie 2010).

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, în ceea ce priveşte prevederile art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 Regulamentul de ordine interioară în unitate, aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008, Curtea a constatat că reclamantul a invocat nelegalitatea acestor prevederi pe motiv că ar încălca dreptul la libertatea de exprimare, dreptul de acces la informaţiile de interes public, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul de acces la instanţă, precum şi prevederile Legii nr. 544/2001.

Curtea a reţinut că potrivit art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statul cadrelor militare, militarii au obligaţia de a respecta regulamentele militare, astfel că susţinerile reclamantului, conform cărora dispoziţiile regulamentare atacate pe calea excepţiei de nelegalitate ar contraveni Constituţiei, Convenţiei EDO, Legii nr. 554/2004, Legii nr. 544/2001, sunt lipsite de fundament juridic.

Instanţa a apreciat că reclamantul face confuzie între dreptul de acces la informaţii de interes public, consacrat în condiţiile Legii nr. 544/2001 şi dreptul de petiţionare, care, în cazul militarilor, trebuie să respecte prevederile regulamentare anterior citate. În acest sens instanţa a reţinut că militarii, faţă de ceilalţi cetăţeni, au un statut special, care impune respectarea regulamentelor militare, fără ca din aceasta să rezulte o situaţie de discriminare, câtă vreme situaţia celor două categorii invocate este diferită. Pe de altă parte, stipularea unei interdicţii privitoare la prezentarea de rapoarte, neconforme cu realitatea ori care încalcă regulile politeţii militare sub rezerva aplicării unei sancţiuni disciplinare constituie o aplicaţie specifică a principiilor care guvernează relaţiile dintre militari, bazate pe disciplină, respect şi încredere, cât şi a principiului ierarhiei militare, menite să protejeze statutul cadrelor militare.

A apreciat curtea de apel că abuzul de drept, respectiv folosirea dispoziţiilor regulamentare citate în scopul aplicării unor sancţiuni disciplinare fără ca faptele pe care se întemeiază să susţină concluzia încălcării dispoziţiilor regulamentare, nu constituie o chestiune care să facă obiect de analiză în cadrul excepţiei de nelegalitate, ci priveşte raportul litigios principal, creat între reclamant şi angajatorul său.

Reţinând că motivul de nelegalitate referitor la nepublicarea Regulamentului în Monitorul Oficial, la vremea aplicării acestuia reclamantului în împrejurările deduse judecăţii în litigiul principal (Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. 92 din 17 septembrie 2008 fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 815/2012) a fost adăugat de către reclamant în concluziile sale orale, curtea nu a analizat acest motiv de nelegalitate deoarece nu a fost invocat prin cererea introductivă, depăşindu-se astfel limitele învestirii.

Instanţa de fond a respins, pentru aceleaşi motive ca în precedent, susţinerile reclamantului cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 42 alin. (1) lit. e) din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009, apreciind că sunt aceleaşi cu cele invocate în cazul excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 128 şi 134 alin. (4) din RG 1 Regulamentul de ordine interioară în unitate.

Cât priveşte prevederile art. 60 şi ale anexei nr. 5 din Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009, care se referă la conţinutul deciziei de sancţionare disciplinară, Curtea a constatat că lipsa stipulării posibilităţii atacării deciziei de sancţionare în contencios administrativ nu atrage încălcarea prevederilor constituţionale sau ale Legii nr. 554/2004, aşa cum a susţinut reclamantul, întrucât dreptul de acces la instanţă este guvernat şi în cazul acestor decizii de prevederile Legii nr. 554/2004, reclamantul, de altfel, exercitând acest drept în cadrul litigiului principal.

Curtea de apel a apreciat că sunt fondate susţinerile reclamantului referitoare la nelegalitatea Ordinul MAI nr. 400/2004 prin prisma nepublicării acestuia în Monitorul Oficial, raportat şi la considerentele deciziei nr. 392 din 2 iulie 2014 a Curţii Constituţionale, prin care s-a decis că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale.

A reţinut instanţa de fond că analiza excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia amintită a avut loc din perspectiva faptului că aspecte esenţiale în materia răspunderii disciplinare, ce ţin de statutul funcţionarului public, sunt reglementate, în baza dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, prin acte juridice infralegale, respectiv prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

A concluzionat curtea de apel că Ordinul MAI nr. 400/2004, ca act administrativ normativ, nu mai poate produce efecte după înlăturarea, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis. Aceasta întrucât, conform normelor de tehnică legislativă cuprinse în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Prin urmare, dată fiind declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, se impune înlăturarea efectelor şi a actului normativ de reglementare secundară, în cazul de faţă, prin admiterea excepţiei de nelegalitate.

Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 400/2004, constatând nelegalitatea acestuia.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâţii Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" Bucureşti-Ilfov, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1. Recursul promovat de recurentul-reclamant A.

Printr-un amplu document (înscrisul prezentat are 100 pag.) ce cuprinde deopotrivă susţineri, solicitări, aprecieri personale şi numeroase trimiteri nesistematizate la legi, alte acte normative, Constituţia României, pacte şi tratate internaţionale reclamantul recurent a solicitat, în esenţă, admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul constatării nelegalităţii:

- art. 128, art. 134 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară în unitate R.G.-1, aprobat prin MS 87 din 29.08.2008 (emis de Ministerul Apărării Naţionale);

- art. 42 alin. (1) lit. e) a art. 60 şi a anexei nr. 5 din Regulamentul Disciplinei Militare, aprobat prin Ordinul M 26 din 6 martie 2009 (emis de Ministerul Apărării Naţionale);

- şi a Ordinul MAI nr. 400 din 29.10.2004.

Recurentul-reclamant a susţinut excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la Ordinul MAI nr. 400 din 29.10.2004, urmare a declarării acestuia ca neconstituţional prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014 a Curţii Constituţionale şi faţă de declararea nelegalităţii aceluiaşi ordin prin decizia irevocabilă nr. 109 din 12 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosar nr. x/2011.

A mai arătat recurentul că Ordinul nr. 400/2004 nu a fost supus formalităţilor de publicitate specifice actelor normative, făcând apoi trimitere la răspunderea disciplinară conform art. 4 alin. (2) şi Cap. IV din Legea nr. 360/2002 şi arătând că o persoană cercetată disciplinar în atare condiţii, nu poate cunoaşte regulile după care se desfăşoară procedura, contrar prevederilor Constituţiei.

Cu referire la celelalte excepţii de nelegalitate, în esenţă, recurentul-reclamant a făcut ample trimiteri la situaţia de fapt din dosarul de fond, având ca obiect concedierea sa din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, prin Ordinul Inspectorului şef nr. 211/I din 27.01.2012, fără a se menţiona ce prevedere a fost încălcată şi fără a fi descrisă vreo faptă.

Cu referire la aceste ultime regulamente a căror nelegalitate a fost susţinută, recurentul a arătat că ele încalcă prevederile legislaţiei naţionale (Legea nr. 24/2000 şi Constituţia României) dar şi ale art. 3, art. 6, art. 10, art. 13, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

3.2. Recursul promovat de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii2 Bucureşti Ilfov(ISU)

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât IGSU a solicitat să se constate inadmisibilitatea atacării pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, dată fiind modificarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Noului C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că nu achiesează la practica anterioară a ÎCCJ, respectiv cea adoptată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, în sensul că potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, într-o interpretare sistematică şi istorico-teleologică, excepţia de nelegalitate este admisibilă atât pentru actele administrative cu caracter individual, cât şi pentru cele cu caracter normativ.

Recurentul-pârât ISU Dealul Spirii a arătat totodată că, în măsura în care instanţa de recurs nu va primi susţinerile referitoare la inadmisibilitatea atacării Ordinul MAI 400/2004, pe calea excepţiei de nelegalitate, solicită ca instanţa de recurs să reţină netemeinicia excepţiei de nelegalitate, în esenţă pentru patru considerente, şi anume:

- în virtutea principiului securităţii raporturilor juridice civile, consacrat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este de reţinut că la data emiterii Ordinul MAI nr. 400/2004 erau în vigoare dispoziţiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, referitoare la regimul de publicare şi care nu au fost declarate nelegale, astfel că ordinul fiind emis în concordanţă cu respectivele prevederi, controlul de legalitate trebuie să se raporteze la acea legislaţie;

- în virtutea principiului salvgardării actului administrativ emis cu respectarea actelor normative de rang superior, în vigoare la data emiterii actului, întrucât în preambulul la Ordinul MAI nr. 400 din 20 octombrie 2004, privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor se prevede că au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, ale Legii nr. 360/2002, privind Statutul Poliţistului şi ale Legii nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, este de reţinut, având în vedere statutul de cadru militar al reclamantului şi interesul acţiunii sale, că sunt vizate doar dispoziţiile ce au legătură cu Legea nr. 80/1995, astfel că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2014 se răsfrâng numai parţial asupra Ordinul MAI nr. 400/2004;

- hotărârea instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte efectele pe cale le produce decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014, în condiţiile în care, în prezenta cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 360/2002 şi nici nu este incident cazul de neconstituţionalitate constatat prin această decizie, care nu produce nici un efect cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 80/1995, mai cu seamă că ordinul 400/2004 nu se referă în totalitate la poliţişti;

- reclamantului-recurent i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile Ordinului 400/2004 şi prin urmare aceste dispoziţii îi erau atât accesibile cât şi opozabile.

3.3. Recursul promovat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne (MAI)

Recurentul-pârât MAI a susţinut, la rândul său, că hotărârea primei instanţe este, doar în parte, netemeinică şi nelegală întrucât în mod greşit a reţinut prima instanţă că Ordinul MAI nr. 400/2004 este nelegal pe motiv că nu a fost publicat în Monitorul Oficial, raţiunea nepublicării fiind legată de cadrul normativ în vigoare la acea dată (H.G. nr. 555/2001), care prevedea exceptări de la publicare a unor acte normative, şi de categoria profesională delimitată căreia îi este aplicabil, aspecte reţinut ca atare de Înalta Curte şi în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 449 din 20 ianuarie 2009).

Cu referire la cele reţinute de prima instanţă, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, recurentul MAI a arătat că este de reţinut că, urmare a abrogării dispoziţiilor statutare declarate neconstituţionale şi-au încetat aplicabilitatea prevederilor Ordinul nr. MAI nr. 400/2004, numai în ceea ce priveşte categoria de personal reprezentată de poliţişti, rămânând în vigoare dispoziţiile referitoare la cadrele militare, instanţa de fond pierzând din vedere calitatea de cadru militar a reclamantului-intimat.

3.4. Recursul promovat de recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti (IGSU Bucureşti)

Şi pârâtul IGSU Bucureşti a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanţe apreciată ca nelegală numai în ceea ce priveşte Ordinul MAI 400/2004 solicitând, în principal, constatarea inadmisibilităţii atacării pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, dată fiind modificarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin pct. 1 al art. 54 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, privind noul C. proc. civ., nefiind relevante în opinia sa trimiterile instanţei de fond la practica anterioară Legii nr. 76/2012 a ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cu titlu subsidiar, recurentul-pârât a solicitat ca, în măsura în care nu va fi reţinută inadmisibilitatea invocării acestei excepţii, să fie reţinută netemeinicia excepţiei de nelegalitate a Ordinul MAI 400/2004, în esenţă, pentru aceleaşi patru(4) considerente înfăţişate şi de către recurentul-pârât ISU Dealul Sprii şi anume:

- în virtutea principiului securităţii raporturilor juridice civile, consacrat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este de reţinut că la data emiterii Ordinul MAI nr. 400/2004 erau în vigoare dispoziţiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, referitoare la regimul de publicare şi care nu au fost declarate nelegale, astfel că ordinul fiind emis în concordanţă cu respectivele prevederi, controlul de legalitate trebuie să se raporteze la acea legislaţie;

- în virtutea principiului salvgardării actului administrativ emis cu respectarea actelor normative de rang superior, în vigoare la data emiterii actului, întrucât în preambulul la Ordinul MAI nr. 400 din 20 octombrie 2004, privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor se prevede că au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, ale Legii nr. 360/2002, privind Statutul Poliţistului şi ale Legii nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, este de reţinut, având în vedere statutul de cadru militar al reclamantului şi interesul acţiunii sale, că sunt vizate doar dispoziţiile ce au legătură cu Legea nr. 80/1995, astfel că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2014 se răsfrâng doar parţial asupra Ordinul MAI nr. 400/2004;

- hotărârea instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte efectele pe cale le produce decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014, în condiţiile în care în cauză nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 360/2002 şi nici nu este incident cazul de neconstituţionalitate constatat prin această decizie, care nu produce nici un efect cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 80/1995, mai cu seamă că ordinul 400/2004 nu se referă în totalitate la poliţişti;

- reclamantului-recurent i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile Ordinului nr. 400/2004 şi prin urmare aceste dispoziţii îi erau atât accesibile cât şi opozabile.

4. Procedura derulată în recurs

Faţă de recursurile formulate de cei trei pârâţi, recurentul-reclamant a depus, în scris, note prin care a invocat, pe de o parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a IGSU Bucureşti şi a ISU Dealul Spirii, solicitând a se reţine nulitatea recursurilor formulate pe considerentul că aceşti recurenţi nu sunt emitenţi ai actului cu privire la care au declarat recurs, respectiv Ordinul MAI 400/2004, doar Ministerul Afacerilor Interne având o atare calitate.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat în susţinerea excepţiei invocate împrejurarea că IGSU, în faţa instanţei de fond, investită cu soluţionarea cererii sale de chemare în judecată, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În fine, recurentul-reclamant a invocat şi excepţia tardivităţii recursurilor declarate de fiecare dintre cele 3 autorităţi pârâte, raportat la data comunicării hotărârii, solicitând a se constata tardivitatea acestora pe acest considerent, recursurile fiind depuse prin fax, modalitate care însă nu este prevăzută de lege.

5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

5.1. Analizând cu prioritate excepţiile invocate în scris, prin note distincte de cererea de recurs, de către recurentul-reclamant A. şi dezbătute oral la termenul de la data pronunţării deciziei, conform art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine netemeinicia acestora, în considerarea celor în continuare arătate.

- Astfel, cu referire la tardivitatea recursurilor formulate de către cele trei autorităţi pârâte, ISU Dealul Spirii, IGSU şi MAI, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, reţine regularitatea acestora în condiţiile în care, motivul pentru care s-a invocat tardivitatea, respectiv încălcarea termenului de "5 zile de la comunicarea hotărârii", prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, a constat în pretinsa imposibilitate de primire a cererilor de recurs transmise prin fax, astfel cum au procedat recurenţii-pârâţi. Şi aceasta întrucât C. proc. civ. (versiunea 1865, cu modificările ulterioare, aplicabilă cauzei) reglementează în cuprinsul art. 86 alin. (3) posibilitatea transmiterii cererilor şi a tuturor actelor de procedură şi prin fax.

Art. 86 alin. (3) C. proc. civ. se aplică pentru identitate de raţiune şi în cazul comunicării actelor de sesizare a instanţelor judecătoreşti de către reclamanţi nu doar în cazul comunicărilor de acte de procedură de către instanţa de judecată către justiţiabili. Acest fapt este confirmat în mod expres de art. 93 alin. (1) din Hotărârea nr. 387/2005, modificată pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti emisă de Consiliul Superior al Magistraturii.

Rezultă deci din coroborarea acestor dispoziţii legale că legea permite transmiterea cererilor de chemare în judecată deci şi a cererilor de recurs şi prin fax, nu numai prin intermediul poştei aşa cum eronat a susţinut intimatul-reclamant.

- Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a IGSU Bucureşti şi a ISU Dealul Spirii

Recurentul-reclamant a solicitat ca instanţa de recurs să constate că recursurile declarate de cei doi recurenţi-pârâţi arătaţi sunt nule întrucât niciuna dintre cele două entităţi nu are calitatea de emitent a actelor a cărui nelegalitate a fost invocată şi mai mult, cu ocazia judecăţii în fond, IGSU Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii îndreptate împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Nici această excepţie nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă întrucât cele două entităţi pârâte indicate au în mod evident vocaţia de a exercita această cale de atac în condiţiile în care, necontestat de altfel, au participat în calitate de pârâte şi la judecata de către prima instanţă, în fond, a excepţiei de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant.

- Cu referire la excepţia puterii de lucru judecat, Înalta Curte reţine, raportat la consideraţiunile invocate de recurent dar şi în contextul prezentei cauze, că aceasta îmbracă forma unei veritabile susţineri ce ţine de fondul recursurilor, urmând ca aspectele învederate, în sensul existenţei şi respectării altor hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea Ordinul MAI 400/2004, să fie analizate odată cu examinarea distinctă a recursurilor.

5.2. Asupra recursului recurentului-reclamant

Analizând sentinţa atacată prin prisma prevederilor legale aplicabile şi faţă de susţinerile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate şi ca atare nu pot fi primite aşa numitele critici aduse hotărârii primei instanţe ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant reiterează practic considerentele prezentate şi în cererea iniţială, de susţinere a excepţiei de nelegalitate, fără a mai înfăţişa şi dezvolta un raţionament juridic convingător şi argumentat prin care să susţină netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate.

Examinând cauza sub toate aspectele, astfel cum permit şi dispoziţiile art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă şi întemeiată analiză în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate cu a căror soluţionare a fost investită.

Astfel, cu referire la prevederile art. 128 şi art. 134 alin. (4) din RG1-Regulamentul de ordine interioară în unitate, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale, nr. 92 din 19 septembrie 2008, al căror conţinut a şi fost redat în cuprinsul hotărârii recurate, prima instanţă în mod judicios a stabilit că nu se poate reţine caracterul nelegal al respectivelor dispoziţii din Regulamentul de ordine interioară în unitate, raportat la reglementările cu caracter general invocate de recurentul-reclamant, respectiv dreptul la libertatea de exprimare, dreptul de acces la informaţiile de interes public, egalitatea în drepturi şi dreptul de acces la instanţă, precum şi faţă de prevederile Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Prevederile a căror legalitate a fost examinată în coordonatele sus-arătate, se circumscriu şi reflectă practic obligaţia generală, ce incumbă militarilor, de a respecta regulamentele militare (art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995) dar şi principiile care guvernează relaţiile dintre militari, bazate pe disciplină, respect, încredere şi respectarea ierarhiei militare. Acestea impun şi respectarea modalităţii de întocmire şi înaintare a rapoartelor personale în cadrul unităţii militare.

Astfel cum bine a arătat şi instanţa de fond, distincţia între dreptul de acces la informaţii de interes public, consacrat şi exercitat în condiţiile Legii nr. 544/2001 şi dreptul de petiţionare al militarilor se impune şi este generată de statutul special al cadrelor militare, fără însă ca prin aceasta să se creeze o stare de discriminare, situaţia celor două categorii invocate, fiind evident diferită.

Înalta Curte constată că şi în ceea ce priveşte prevederile art. 42 alin. (1) lit. c) din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009, concluziile instanţei de fond, în sensul respingerii argumentelor reclamantului-recurent vizând o pretinsă nelegalitate a respectivei reglementări, sunt corecte, în contextul motivării înfăţişate, prevederea de la art. 42 fiind o reiterare a art. 134 din Regulamentul nr. 1/2008, ce are ca scop, inter alia, protejarea prestigiului militarilor.

În fine şi cu referire la art. 60 şi la anexa 5 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M 26 din 6 martie 2009 şi contrar susţinerilor şi criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a respectivelor prevederi, întrucât dreptul de acces la instanţă nu este în vreun fel barat prin lipsa stipulării posibilităţii de contestare a deciziei de sancţionare în contencios administrativ.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti de soluţionare a cauzelor privitoare la militari este stabilită prin aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 80/1995, reclamantul-recurent exercitând de altfel dreptul de contestare în faţa instanţei de contencios administrativ.

Cât priveşte susţinerile şi consideraţiunile recurentului-reclamant, cuprinse în amplul recurs scris, privitoare la Ordinul MAI 400/2004, Înalta Curte arată că acestea urmează a fi interpretate şi calificate ca fiind argumente în favoarea menţinerii soluţiei instanţei de fond cu privire la acest act normativ, neexistând în mod evident nici un interes al recurentului-reclamant în reformarea hotărârii judecătoreşti tocmai asupra unui capăt de cerere ce i-a fost soluţionat favorabil în sensul că prima instanţă a admis excepţia de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea Ordinul MAI nr. 400/2004.

În aceleaşi coordonate urmează a fi analizată şi aşa-zisa excepţie a puterii de lucru judecat, Înalta Curte reţinând astfel că recurentul-reclamant a invocat în susţinerea soluţiei adoptate de prima instanţă şi contrar recursurilor declarate de pârâţii-recurenţi, soluţii similare respectiv Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, nr. 109 din 12 ianuarie 2015 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, astfel cum a susţinut şi în faţa instanţei de fond.

Faţă de toate cele mai sus prezentate, Înalta Curte apreciind aşadar în sensul temeiniciei soluţiei instanţei de fond asupra excepţiilor de nelegalitate mai sus examinate urmează să respingă ca nefondat recursul recurentului-reclamant.

5.3. Asupra recursurilor promovate de recurenţii-pârâţi ISU-Dealul Spirii, IGSU şi MAI

Dată fiind similitudinea criticilor înfăţişate prin cele trei cereri de recurs ca şi împrejurarea că recurenţii-pârâţi critică hotărârea primei instanţei numai în ceea ce priveşte soluţia adoptată cu privire la Ordinul MAI nr. 400/2004, în sensul constatării nelegalităţii acestuia, Înalta Curte le va examina grupat, răspunzând prin următoarele argumente comune.

Un prim set de critici înfăţişate de recurentele-reclamante vizează soluţia instanţei de fond asupra excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a Ordinul MAI 400/2004, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, excepţia de nelegalitate vizează doar actele administrative cu caracter individual, actele administrative cu caracter normativ, cum este Ordinul MAI 400/2004 fiind exceptate expres de la această formă de control prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a respins excepţia de inadmisibilitate invocată, reţinând, în esenţă, că în jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi, anterioară adoptării Legii nr. 76/2012, de punere în aplicare a Noului C. proc. civ. şi de modificare a art. din Legea nr. 554/2004, s-a decis că sunt admisibile excepţiile de nelegalitate având ca obiect şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ, principiul coerenţei legislative impunând ca mecanismul procesual al excepţiei de nelegalitate să nu fie aplicat restrictiv.

Înalta Curte constată că este corectă soluţia primei instanţe cu privire la excepţia de inadmisibilitate invocată, în esenţă, raportat la evoluţia în timp a reglementării excepţiei de nelegalitate şi la modul în care a fost ea reflectată în jurisprudenţă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prezenta cauză, începută anterior datei de 15 februarie 2013, când au intrat în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 76/2012, rămâne supusă normelor în vigoare la data iniţierii procesului, incluzând art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară celei adoptate prin Legea nr. 76/2012, invocată de recurenţi.

Drept urmare, în mod corect a reţinut şi prima instanţă că în jurisprudenţa cristalizată a Înaltei Curţi, atât în perioada de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007, cât şi ulterior acestui moment, s-a stabilit, în interpretarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 că excepţia de nelegalitate a actului administrativ, fie individual, fie normativ, este admisibilă, din considerente ce ţin şi de interpretarea istorico-teleologică a legii, nefiind identificate argumente evidente pentru care legiuitorul, prin modificarea adusă prin Legea nr. 262/2007 să fi restrâns acest mecanism procesual numai pentru cazul actului individual.

Drept urmare, independent de calificarea dată actului administrativ unilateral, până la noul context legislativ, creat de Legea nr. 76/2012, este de reţinut admisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate în condiţiile judicios reţinute şi de prima instanţă.

Cât priveşte criticile recurenţilor referitoare la susţinerea primei instanţe în sensul nelegalităţii Ordinul MAI 400/2004 prin prisma nepublicării acestuia în Monitorul Oficial, contrar practicii anterioare a ÎCCJ (decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009 şi decizia nr. 2543 din 18.06.2008), Înalta Curte arată că atare susţineri nu sunt întemeiate şi ca atare inapte de a conduce la reformarea hotărâri primei instanţe.

Este adevărat că în jurisprudenţa sa, anterioară datei pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, Înalta Curte a statuat în sensul că "instituirea obligaţiei de publicare a actelor normative, pentru ca acestea să fie cunoscute de toţi cetăţenii nu se justifică decât atunci când actul normativ are aplicabilitate generală vizând o problemă de interes public", nepublicarea Ordinul MAI nr. 400/2004 nefiind de natură a atrage nelegalitatea acestuia.

Instanţa de fond însă, în constatarea nelegalităţii Ordinul MAI nr. 400/2004 nu a avut în vedere chestiunea publicării, respectiv a nepublicării actului administrativ, în mod simplist, făcând în mod neechivoc trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, prin care s-a decis că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale.

În considerentele Deciziei nr. 392/2014, deopotrivă general obligatorii, Curtea Constituţională a făcut trimitere expresă la actul administrativ, menţionat în partea introductivă a deciziei ca fiind ordinul 400/2004, cu privire la care s-a menţionat că "în cazul de faţă nici măcar nu a fost publicat în M. Of. Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate de a se apăra în mod eficient".

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că din această unică perspectivă, a raportării la Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 a fost reţinută de către prima instanţă nelegalitatea Ordinul MAI 400/2004, o atare abordare fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că Ordinul MAI 400/2004, emis de ministrul administraţiei şi internelor în executarea prevederilor art. 59 alin. (2) al Legii nr. 360/2002, cum de asemenea se arată în decizia Curţii Constituţionale, nu mai poate produce efecte după ce au fost declarate neconstituţionale chiar dispoziţiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis, corespunzător şi normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000.

În fine, Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi celelalte susţineri ale recurenţilor-pârâţi, referitoare la necesitatea salvgardării actului administrativ legal emis şi la efectele pretins limitate produse de decizia Curţii Constituţionale, în esenţă, pornind de la afirmaţia recurenţilor-pârâţi că Ordinul MAI nr. 400/2004 cuprinde atât dispoziţii referitoare la poliţişti cât şi la cadrele militare (Titlul III şi IV), dispoziţii date în executarea Legii nr. 80/1995.

Susţinerile recurenţilor nu pot fi primite raportat tot la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, care, într-adevăr, a declarat neconstituţionale prevederi ale Legii nr. 360/2002, însă numai respectivele prevederi au fost indicate drept temei al emiterii Ordinul MAI 400/2004.

Înalta Curte arată totodată că aceste critici sunt neîntemeiate şi pentru că susţinând practic necesitatea continuării aplicării parţiale, trunchiate, a Ordinul MAI 400/2004, şi într-o formulă neprecizată, se tinde la ignorarea, respectiv golirea de conţinut a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2014. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională referindu-se, fără echivoc, la întreg "actul administrativ", arată că nepublicarea acestuia în M. Of. antrenează incertitudinea juridică, actul nefiind nici accesibil şi deci nici opozabil.

În concluzie, reţinând pentru toate argumentele mai sus arătate şi netemeinicia recursurilor declarate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, va respinge ca nefondate toate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de recurentul-reclamant A..

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" Bucureşti-Ilfov, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 622 din 06 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2015.