Conflict of interest in municipal land concession: validity of integrity report and non-retroactivity of legislative amendments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată iniţial la Tribunalul Argeş şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei soluţionării cauzei, prin Sentinţa 2726 din 24.10.2012, în favoarea acestei din urmă instanţe, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 23.05.2012, ca fiind nelegal.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 146 din 16 octombrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Raportul de evaluare nr. x din 23.05.2012, întocmit de pârâtă, au fost identificate elemente în sensul unui conflict de interese în care s-a aflat reclamantul, A., viceprimar al comunei Albeştii de Muscel şi, în acelaşi timp vicepreşedinte al B., prin participarea la deliberarea şi adoptarea proiectului de hotărâre cu privire la prelungirea pe bază de act adiţional a concesionării suprafeţei de 847 ha izlaz şi gol alpin către B., în cadrul şedinţei din data de 23.07.2008, a proiectului privind concesionarea de la 1 la 5 ani, în cadrul şedinţei din 19.06.2009, precum şi la adoptarea Hotărârii nr. 12 din 23 iulie 2008 şi Hotărârii nr. 12 din 19 iunie 2009.

S-a apreciat astfel că această situaţie se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 70 din Legea nr. 161/2003 coroborată cu dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prima instanţă a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că cele două Hotărâri nr. 12/2008 şi 12/2009 au fost supuse controlului de legalitate exercitat de Instituţia prefectului, întrucât ceea ce se analizează este posibila existenţă a unui conflict de interese prin participarea reclamantului la adoptarea acestor acte administrative.

Sub aspect formal, a apreciat că nu poate fi primită critica reclamantului faţă de conţinutul raportului de evaluare, în sensul că prin nemenţionarea în acest raport a conţinutului unor întrebări şi răspunsuri s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Din analiza conţinutului raportului de evaluare, s-a reţinut că sunt respectate cerinţele esenţiale.

În raportul de evaluare, s-a menţionat că reclamantul s-a prezentat şi a răspuns unui set de întrebări cuprins în procesul-verbal nr. x/G/II alin. 22.02.2012, proces-verbal depus la dosar.

Deşi în raportul de evaluare nu au fost reiterate toate întrebările şi răspunsurile, acest aspect nu este de natură să atragă nulitatea raportului de evaluare decât în măsura în care i s-ar fi produs părţii o vătămare. Or, unul dintre răspunsurile neconsemnate a vizat întrebarea privind numele său, iar celălalt existenţa unui raport de subordonare între Primăria Albeşti şi B., ambele aspecte fără relevanţă în cauză.

În ceea ce priveşte temeinicia, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost viceprimar al Comunei Albeştii de Muscel, calitate care, conform dispoziţiilor art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, în forma sa în vigoare atât la data de 23.07.2008 cât şi la data de 19.06.2009, date la care au fost adoptate Hotărârile nr. 12/2008 şi 12/2009, se suprapunea cu cea de consilier local, însă fără drept la indemnizaţie.

Prima instanţă a avut în vedere prevederile 45 alin. (1) din lege, reţinând că reclamantul avea şi şi-a exercitat dreptul de vot în şedinţele consiliului local cu ocazia adoptării celor două acte administrative. În aceeaşi perioadă, reclamantul deţinea şi funcţia de vicepreşedinte al B., ales la data de 05.10.2007, funcţie din care a demisionat la data de 25.01.2011.

Prin Hotărârea nr. 12 din 23 iulie 2008 a fost aprobată prelungirea, pe bază de act adiţional, a contractului de concesionare a suprafeţei de 847 ha izlaz şi gol alpin către B. pe o perioadă de 1 an, cu posibilitatea prelungirii ulterioare.

La data de 19.06.2009, printr-o altă Hotărâre, nr. 12, Consiliul Local al Comunei Albeştii de Muscel a aprobat prelungirea, pe bază de act adiţional, a contractului de concesionare a suprafeţei de 847 ha izlaz şi gol alpin către B. pe o perioadă de la 1 la 5 ani.

Judecătorul fondului a avut în vedere prevederile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, art. 77 din acelaşi act normativ care fac trimitere la conflictele de interese pentru consilierii locali, în sensul că sunt prevăzute de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 75 din lege.

Prima instanţă a reţinut că deşi reclamantul a susţinut că B. este persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, astfel că nu s-ar putea reţine un interes patrimonial pe care să-l fi avut la adoptarea hotărârilor adoptate de consiliu, se observă, din Statutul asociaţiei, cap. II, art. 7 "Obiectul de activitate al asociaţiei", că asociaţia urmăreşte realizarea de venituri prin "valorificarea cărnii şi producerea de preparate din carne, pe piaţa internă şi externă, preparate lactate, lapte."

Aşa fiind, concesionarea/prelungirea concesionării terenurilor în favoarea asociaţiei al cărei vicepreşedinte este reclamantul implică un interes clar al celui acestuia de a obţine o hotărâre favorabilă.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului, acesta avea calitate de consilier local, conform dispoziţiilor art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, în forma sa în vigoare la data adoptării, şi şi-a exercitat dreptul de vot.

Astfel, s-a apreciat că reclamantul s-a aflat în situaţia unui conflict de interese prin exercitarea dreptului de vot pentru adoptarea celor două hotărâri.

Prima instanţă a reţinut că, într-adevăr, prin sentinţa penală nr. 59/F din 17.03.2014 pronunţată în dosar nr. x/2011* de Curtea de Apel Piteşti a fost constatată nulitatea Hotărârii Consiliului local nr. 30 din 14 august 2007 prin care s-a aprobat concesionarea terenului, însă conflictul de interese a fost constatat cu ocazia adoptării altor hotărâri, respectiv nr. 12/2008 şi 12/2009, aşa încât anularea Hotărârii Consiliului local nr. 30/2007 nu schimbă situaţia în care s-a aflat reclamantul.

Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că raportul de evaluare contestat este legal şi temeinic.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, care a susţinut că în mod greşit, instanţa de fond a trecut peste împrejurarea ca actele administrative in legătura cu care s-a reţinut existenta conflictului de interese prin Raportul de Evaluare nr. x din 03.05.2012, anume Hotărârile Consiliului Local Albeştii de Muscel nr. 12 din 23 iulie 2008 şi nr. 12/19.06.2009, au fost golite de conţinut ca urmare a soluţionării dosarului penal nr. x/2011

Recurentul a susţinut că prin cererea de suspendare, aflata la fila 130 -132, a apreciat ca prin desfiinţarea hotărârii de concesionare şi a contractului de concesiune, se va pune in discuţie şi valabilitatea celor doua hotărâri care prelungesc durata contractului de concesionare, documente in cazul adoptării cărora s-a reţinut existenta conflictului de interese.

A mai arătat că prin sentinţa penala nr. 59/F din 17.03.2014 pronunţată in dosar nr. x/2011* de Curtea de Apel Piteşti, rămasă definitiva, numitul C., fost primar al comunei Albeştii de Muscel şi preşedinte al B., a fost condamnat cu suspendare, dispunându-se totodată restabilirea situaţiei anterioare şi anularea Hotărârii Consiliului Local Albestii de Muscel nr. 30 din 14 august 2007 şi a contractului de concesiune înregistrat la Primăria Albeştii de Muscel sub nr. x din 15 august 2007, in baza art. 256 C. proc. civ. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. civ. pen. Pentru a hotărî în acest sens, Curtea de Apel Piteşti a reţinut ca, in speţa, contractul de concesiune fiind un contract administrativ, acesta nu putea fi încheiat sub condiţia suspensiva a dobândirii personalităţii juridice de către B., astfel ca acest contract este nul, nu reflecta o situaţie reala şi a fost încheiat cu intenţia directa, infracţională de a se obţine nejustificat sumele de bani de la partea civilă APIA.

După cum se observa, instanţa penala a dispus anularea nu numai a Hotărârii nr. 30/2007 prin care s-a aprobat concesiunea, dar şi a Contractului de concesiune nr. 1785 din 15 august 2007, aspect nereţinut şi nediscutat de către instanţa de fond. Cum hotărârile nr. 12/2008 şi nr. 12/2009 vizează tocmai prelungirea contractului de concesiune anulat de către instanţa penala, iar efectul anularii unui act administrativ este retroactiv, recurentul apreciază ca nulitatea se răsfrânge şi asupra acestor acte administrative, motiv pentru care acţiunea trebuia admisa.

Într-un alt motiv de recurs s-a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat in legătura cu susţinerile ce privesc greşita reţinere in raportul de evaluare, la cap. IV - Concluzii, a situaţiei conflictului de interese cu privire la cele doua proiecte de hotărâre ce au precedat adoptarea hotărârilor de consiliu nr. 12/2008 şi nr. 12/2009, potrivit obligaţiilor care ii reveneau, conform art. 261 (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de completarea a acţiunii (pct. II), fila 120, a arătat ca, de sine stătător, aceste proiecte de hotărâre nu se constituie în acte legale ale consiliului local, transformarea acestora in hotărâri fiind condiţionată de votul din consiliul local, potrivit competentelor stabilite de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, susţineri dezvoltate şi in concluziile scrise. Intimata a apreciat asupra conflictului de interese in contextul participării la deliberarea şi adoptarea proiectelor de hotărâre in cauza.

Însă, recurentul susţine că simpla prezenta la şedinţa de consiliu nu poate reprezintă, in sine, o activitate de deliberare, atâta vreme cat consilierul local nu solicita lămuriri sau face propuneri de orice fel cu privire la proiectul de hotărâre înscris pe ordinea de zi, consemnate ca atare in procesul-verbal a şedinţei.

Ori, din procesele-verbale încheiate cu ocazia şedinţelor de consiliu din 23.07.2008 şi 19.06.2009, rezulta ca nu a existat nici o intervenţie a recurentului la deliberarea proiectelor de hotărâre in baza cărora s-au adoptat hotărârile de consiliu nr. 12/2008 şi nr. 12/2009, motiv pentru care apreciază ca nu poate fi reţinută existenta conflictului de interese.

Cu privire la activitatea de adoptare a proiectelor de hotărâre, susţine ca art. 46 (1) din Legea nr. 215/2001 are in vedere chiar hotărârile rezultate din votul consiliului local, astfel ca eventuala situaţie de conflict de interese trebuie reţinută numai cu privire la hotărârile adoptate. În alta ordine de idei, un eventual conflict de interese ar fi putut fi reţinut numai in ipoteza în care recurentul ar fi avut calitatea de iniţiator al acestor proiecte de hotărâre.

Într-un ultim motiv de recurs s-a arătat că instanţa de fond a reţinut in mod greşit ca interesul patrimonial rezulta din art. 7 "Obiectul de activitate" al Statului asociaţiei deoarece asociaţia urmăreşte realizarea de venituri din "valorificarea cărnii şi producerea de preparate din carne, pe piaţa interna şi externa, preparate lactate, lapte ".

Prin completarea la acţiune, recurentul a susţinut ca însăşi reglementarea în temeiul căreia s-a constituit asociaţia, anume O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, conferă un caracter nepatrimonial scopului acesteia şi intereselor personale ale celor ce au constituit-o.

Împrejurarea ca prin statut s-a prevăzut posibilitatea că asociaţia sa realizeze venituri nu contravine reglementarii in materie, art. 46 (1) din O.G. nr. 26/2000, astfel ca nu se poate pune in discuţie caracterul nepatrimonial al acesteia.

După cum se observa, potrivit art. 47 şi 48 din O.G. nr. 26/2000, asociaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale şi pot desfăşura orice alte activităţi economice, cu condiţionările ce rezultă chiar din caracterul nepatrimonial al acestora.

4. Prima decizie pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 2815 din 26 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a anulat recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 146 din 16 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

5. Contestaţia în anulare formulată de A.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A., invocând prevederile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ.

6. Decizia pronunţată asupra primei contestaţii în anulare

Prin Decizia nr. 234 din 1 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2815 din data de 26 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2012, reţinându-se că nu s-a dovedit existenţa plăţii taxei judiciare de timbru datorate în recurs.

7. Contestaţia în anulare formulată de A.

Împotriva acestor decizii s-a formulat o nouă contestaţie în anulare de către A., invocându-se prevederile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ.

8. Decizia pronunţată asupra celei de-a doua contestaţii în anulare

Prin Decizia nr. 1936 din 25 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2815 din 26 octombrie 2016 şi Deciziei nr. 234 din 1 februarie 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, a anulat deciziile contestate şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 28 septembrie 2017.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut faptul că s-a făcut dovada plăţii efective a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina recurentului, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

8. Procedura în faza de rejudecare a recursului în urma admiterii contestaţiei în anulare:

a) La data de 19.09.2017 recurentul reclamant a depus la dosarul cauzei o cerere (precizare şi completare motive de recurs) prin care a invocat excepţia prescrierii răspunderii administrativ-disciplinare; excepţia dezincriminării/abrogării textului de lege care reglementează sancţiunea aplicabilă conflictului de interese; precum şi excepţia nulităţii absolute a raportului de evaluare.

Succint, în motivarea excepţiei prescrierii răspunderii administrativ-disciplinare, recurentul reclamant a invocat decizia Curţii Constituţionale 449/2015 şi a susţinut că de la momentul săvârşirii faptei reţinute şi până la data constatării ei prin raportul de evaluare au trecut mai mut de 3 ani, astfel că a fost depăşit termenul legal de prescripţie.

Totodată, în susţinerea excepţiei dezincriminării, recurentul a invocat de asemenea decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014 prin care s-a stabilit că prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma "acceaşi funcţie" se referă la toate funcţiile eligibile prev. de art. 1 din aceeaşi lege, astfel că nefiind puse în acord prevederile legale menţionate cu disp. constituţionale, art. 25 din lege este abrogat de drept.

În ce priveşte excepţia nulităţii absolute a raportului de evaluare, recurentul reclamant a arătat că deşi la data săvârşirii faptelor legea care reglementa activitatea ANI era Legea nr. 144/2007, acesta a fost cercetat în conformtiate cu prevederile unei legi care nu exista la acel moment, respectiv Legea nr. 167/2010, iar faptele au fost catalogate ca şi conflict de interese în baza unor legi viitoare.

b) La data de 07.11.2017 recurentul a invocat un motiv suplimentar în completarea motivelor de recurs deja existente la dosar, motiv de ordine publica absolut, dirimant care se refera la aplicarea greşită a Legii 176/2010 prin sentinţa recurată nr. 146/F-CONT din 16.10.2015 a Curţii de Apel Piteşti la fapte apreciate a fi de conflict de interese administrativ ce au avut loc în anul 2008, 2009 de emitenta Raportului de evaluare contestat nr. x/3.05.2012 Agenţia, intimata-pârâtă din acest dosar.

La momentul faptelor în discuţie la care se refera raportul de evaluare contestat, 23.07.2008 şi 19.06.2009 era in vigoare Legea nr. 144/2007 care la art. 45(2) prevedea că: "Dispoziţiile privind conflictul de interese, precum şi obligaţiile ce decurg pentru persoanele supuse dispoziţiilor legale privind conflictul de interese sunt cele cuprinse in Constituţie, in Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare precum şi in alte acte normative."

În cazul recurentului, persoana evaluata era la data faptelor viceprimar al Comunei A/bestii de Muscel din judeţul Argeş, deci nu intra sub incidenţa vreunei prevederi din Constituţie şi a normelor la care se referea titlul IV din Legea nr. 161/2003 şi la interdicţiile din Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 393/2004 pentru primar.

Faţă de aceasta situaţie este evident că în mod greşit s-a aplicat de Agenţie şi de instanţa de fond Legea nr. 176/2010 care nu era in vigoare la data faptelor, mai ales ca aşa cum rezultă din fila 1 alin. (1) al capitolului I al raportului de evaluare contestat, la 2 şi respectiv 3 ani de la data faptelor reţinute prin Raportul de evaluare nr. x din 03.05.2012, s-a depus o sesizare la Agenţie ce a generat evaluarea activităţii recurentului-reclamant.

c) La termenul de judecată din data de 09.11.2017 recurentul reclamant a invocat o nouă excepţie de nulitate absolută a raportului de evaluare nr. 24768/G/II din 03.05.2012, susţinând că acesta nu poartă semnătura olografă a inspectorului care a fost desemnat să efectueze evaluarea subsemnatului, respectiv nu este semnat olograf de care doamna D., inspector de integritate, în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, Direcţia Generală Inspecţia de Integritate, Serviciul 4 şi care este indicată în cuprinsul raportului ca fiind persoana care l-a întocmit.

În temeiul art. 177 - 184 din C. proc. civ., aplicabil în speţă, recurentul a declarat că se înscrie în fals cu privire la semnătura de pe ultima filă a Raportului de evaluare nr. x din 03.05.2012 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) - Inspecţia de integritate, cu privire la care susţin că nu este semnătura olografă a doamnei inspector de integritate D. şi nefiind executată olograf consider că nu aparţine acesteia.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate nulitatea absolută a Raportului de Evaluare susmenţionat, având în vedere că acesta a fost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi urm. din Legea nr. 176/2010 coroborate cu dispoziţiile art. 20 alin. (5) din aceeaşi lege, respectiv de o persoană care nu avea calitatea să realizeze evaluarea şi să întocmească raporul, nefiind numită în mod aleatoriu conform prevederilor legale enunţate.

d) La data de 08.11.2017 a fost formulată o cerere de intervenţie în interesul contestatorului recurent, de către numitul E., în temeiul prevederilor art. 51 C. proc. civ.

Cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 09.11.2017, astfel că acesta din urmă nu a dobândit calitatea de parte în proces.

9. Excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurentul reclamant:

a) La data de 27.09.2017 a fost formulată de către recurent o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi legale:

1. Art. 11 alin. (1), art. 34 alin. (1) cu referire la art. 32 teza ultima din Legea nr. 176/2010 ce încalcă prevederile art. 147 alin. (1), art. 78, art. 15, art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 6 şi 7 din CEDO prin care se reglementează condiţiile, termenele şi reglementările privind conflictul de interese administrative evaluat de Agenţia Naţională de Integritate potrivit legii, în baza căreia s-a realizat raportul de evaluare contestat, în condiţiile în care la data faptelor(2008,2009) era in vigoare Legea nr. 144/2007 care prin art. 45(2) din forma in vigoare la acel moment preciza care sunt normele ce reglementau la acel moment conflictul de interese administrativ, norma declarata neconstituţională prin Decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale.

2. Art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu referire la art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 aflate in conflict negativ cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) şi art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003", încălcându-se art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 6 din CEDO lipsind coerenta, precizia, accesibilitatea şi previzibilitatea acestor norme aflate in contradicţie, lăsând loc la interpretări in legătura cu înţelesul, interdicţiile şi obligaţiile unui "consilier local", "viceprimar", ce este ales din rândul consilierilor locali, ştiut fiind ca funcţia de viceprimar este incompatibila cu cea de consilier local potrivit Legii nr. 161/2003, iar punctul de plecare în analiza oricărei fapte de conflict de interese pleacă de la funcţia ocupata de persoana evaluata şi interdicţiile şi reglementările din care rezultă în mod precis, clar acestea;

Succint, în motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul a arătat că înţelege să critice pentru neconstituţionalitate textele de lege invocate, ca urmare a neclarităţii acestora, fiind susceptibile de interpretări multiple ce pot conduce la soluţii juridice diametral opuse scopului urmărit de legiuitor, cu ocazia judecării recursului la o hotărâre a CA Piteşti prin care s-a validat de instanţa de fond un raport de evaluare întemeiat pe o lege ce nu era in vigoare la data faptelor, cu privire la care a intervenit, in intervalul 20.06.2010-05.09.2010 lipsirea de efecte a reglementarilor privind conflictul de interese administrative, egal cu o dezincriminare in raport de excepţia din art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi de conţinutul art. 32 teza ultima din aceeaşi Lege 176/2010, ca urmare a art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a Deciziei nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale, obligatorie.

Articolele criticate pentru neconstituţionalitate au legătura cu stabilirea obligaţiilor, interdicţiilor persoanei evaluate din postura de viceprimar, funcţie în care a accesat ca urmare a deţinerii calităţii de consilier local al comunei Albeşti, dar şi legat de "dezincriminarea " conflictului administrativ a faptelor de abatere disciplinara privind conflictul de interese administrativ ce au avut loc până pe 05.09.2010 pentru care nu exista la acest moment vreo sesizare in curs in verificarea Agenţiei, aspect relevant in condiţiile în care art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 conţine o prevedere derogatorie de la neretroactivitatea unei legi afirmând ca este unica situaţie care permite ca Agenţia sa continue aceste verificări aplicând Legea nr. 176/2010, aspect ce rezulta din analiza gramaticala şi teleologică a acestui articol.

Este evident ca emitentul raportului de evaluare dar şi judecătorul fondului ignora lipsa de efecte a fostului art. 45 alin. (2) din Legea nr. 144/2007 ca urmare a declarării neconstituţionale a acestei norme prin Decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale publicata pe 05.05.2010 şi a nemodificării din culpa legiuitorului a articolelor declarate neconstituţionale, care nu a acţionat în cele 45 de zile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, privind conflictul de interese de tip administrativ ce are legătura cu soluţionarea cauzei/recursului, cată vreme litigiul dedus judecăţii ICCJ-SCAF se circumscrie sferei de incidenţa a prevederilor ce reglementează conflictul de interese administrativ şi legislaţia aplicabilă la data faptelor care sunt din 2008 şi 2009.

b) La data de 09.11.2017, recurentul reclamant a formulat o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 ce nu este previzibila, precisa, in consonanta cu reglementarea din art. 147 alin. (4) din Constituţie ce încalcă atât prevederile art. 6 din CEDO, art. 1(5) din Constituţie.

În motivare s-a arătat că lipsa de precizie, claritate, uniformitate, nuanţările, restrângerile caracterului de obligativitate al deciziilor Curţii Constituţionale publicate in Monitorul Oficial (în cazul recurentului cu referire la Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale) ce se regăsesc in noţiunile, situaţiile şi termenii prevăzuţi în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, este evidentă.

Aceasta evidenţă rezulta din raportarea pe de o parte a conţinutului art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cu conţinutul prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu ce este consemnat la pct4 din PV din 22.05.2017 al şedinţei de la nivelul ICCJ-SCAF unde în discuţie soluţia este amânarea rezolvării problemei măsurii aplicării unei decizii a Curţii Constituţionale, costul amânării fiind evident suportat de cei care nu cunosc de la ce baza se judecă.

II. Considerentele reţinute în rejudecarea recursului

Asupra cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul reclamant:

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu exercitarea controlului de constituţionalitate a unui text de lege este necesar a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 29 alin. (1) şi (3) din legea 47/1992.

Aşadar, potrivit acestui act normativ: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Din examinarea textului de lege citat se desprinde concluzia că pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: excepţia să fi fost ridicată în faţa unei instanţei judecătoreşti, textul de lege criticat să aibă legătură cu soluţionarea litigiului, aceasta să se refere la neconstitutionalitatea unei dispoziţii unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi nu în ultimul rând să fie îndeplinită şi condiţia negativă ca dispoziţia criticată să nu fi fost deja declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii în speţa de faţă, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1), 34 alin. (1) cu referire la art. 32 teza ultima din Legea nr. 176/2010; art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu referire la art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 aflate in conflict negativ cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) şi art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, a fost ridicată în faţa instanţei de judecată, iar aceasta se referă la neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o lege (respectiv Legea nr. 176/2010; Legea nr. 215/2001; 161/2003, precum şi Legea nr. 47/1992), în vigoare la data prezentei.

Cu privire la condiţia ca dispoziţia legală să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, se impun anumite precizări. În primul rând este necesar ca problema de constituţionalitate care se invocă în cauză să aibă un caracter "serios", să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.

Prin urmare, dacă instanţa în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate consideră că de textul de lege criticat depinde judecarea cauzei, este obligată ca, printr-o încheiere întocmită cu respectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr.47/1992, să sesizeze Curtea Constituţională. Această dispoziţie legală exprimă, prin ea însăşi, faptul că rezolvarea problemei de constituţionalitate este esenţială pentru destinul procesului pe care instanţa îl are de judecat.

În speţă, o primă excepţie de neconstituţionalitate se referă la prevederile art. 11 alin. (1), 34 alin. (1) cu referire la art. 32 teza ultima din Legea nr. 176/2010 şi a fost invocată din perspectiva faptului că aceste prevederi reglementează condiţiile şi termenele privind conflictul de interese administrativ evaluat de Agenţia Naţională de Integritate potrivit legii in baza căreia s-a realizat raportul de evaluare contestat, in condiţiile în care, la data faptelor (2008,2009), era in vigoare Legea nr. 144/2007, care prin art. 45 alin. (2) din forma in vigoare la acel moment, preciza care sunt normele ce reglementau la acel moment conflictul de interese administrativ, norma declarata neconstituţională prin Decizia nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale.

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de recurent se constată că acesta nu este nemulţumit de o neconcordanţă a normelor atacate cu prevederi şi principii constituţionale, ci de modalitatea de interpretare a acestora. Aplicarea legii în timp este o instituţie ce îşi găseşte interpretarea în principiile generale înscrise la art. 6-8 din C. civ. dacă este vorba de norme de drept material şi la art. 24-28 C. proc. civ. dacă este vorba de norme procedurale.

De aceea, modalitatea în care autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat solicitarea sa de sesizare a Curţii Constituţionale, conduce la concluzia că în realitate acesta nu conturează critici în raport de prevederile constituţionale.

Prerogativa instanţei constituţionale este aceea de a verifica compatibilitatea normele legale cu principiile generale ale Constituţiei, sau de aşezare a interpretării acestor norme în raport cu aceleaşi principii.

Modalitatea de aplicare a legii în timp excede atribuţiilor Curţii Constituţionale, aceasta din urmă neputându-se substitui instanţelor de drept comun pentru interpretarea normelor legale incidente într-o anumită cauză, dacă acestea nu au o conotaţie constituţională.

De altfel, în practica sa constantă Curtea Constituţională a statuat că "ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţelor sale" (decizia nr. 209/2006 publicată în M.Of. nr. 274/2006).

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale cu dezlegarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu referire la art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 aflate in conflict negativ cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) şi art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Şi în privinţa acestor texte de lege se observă că autorul este nemulţumit de modalitatea de interpretare a acestor norme legale care în opinia sa ar trebui să aibă o anumită valenţă în raport de situaţia de fapt reţinută.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că textele de lege criticate prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi nu sunt de natură să conducă la o dezlegare reală a pricinii, faţă de motivarea reţinută de instanţa de fond şi criticile de nelegalitate invocate în prezentul recurs.

Astfel, din motivarea hotărârii instanţei de fond cât şi din motivele de recurs formulate în prezenta cauză, nu rezultă că s-ar pune în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a textelor de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată mai sus.

Cu privire la solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nici această cerere nu îndeplineşte condiţia esenţială de a avea legătură cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte remarcă că textul de lege atacat reglementează obligativitatea respectării unei decizii a Curţii Constituţionale, însă recurentul este nemulţumit de problema ce s-a aflat in discuţia ICCJ pe 22.05.2017 legat de măsura în care considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru instanţa de judecata atunci când acestea nu conduc la explicarea soluţiei adoptata prin dispozitiv cu referire tocmai la par. 27, 28, 29 din Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale.

În fapt, recurentul doreşte să supună atenţei Curţii Constituţionale împrejurarea că în cadrul procesului-verbal din 22.05.2017 al şedinţei de la nivelul ICCJ-SCAF s-a adoptat soluţia de amânare a rezolvării problemei măsurii aplicării unei decizii a Curţii Constituţionale, ceea ce din punctul său de vedere îi produce o vătămare procesuală.

Cum în excepţia invocată nu s-a pus problema compatibilităţii textului de lege cu prevederile constituţionale, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate fi admisă, în condiţiile în care nemulţumirile autorului excepţiei vizează aspecte ce exced controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa menţionată mai sus.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, aşa cum au fost redate în cele ce preced, astfel că va respinge solicitările recurentului de trimitere a cauzei în vederea soluţionării excepţiilor invocate.

Asupra completărilor motivelor de recurs:

Cu titlu de principiu, Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 302 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ., aplicabil prezentei cauze, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Totodată, conform prevederilor art. 303 alin. (1) din acelaşi cod, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, sau înăuntrul termenului de recurs. Ca atare, termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru exercitarea recursului.

De vreme ce recurentul este ţinut de obligaţia motivării recursului într-un anumit termen, el nu va putea să dezvolte decât motivele de recurs pe care le-a depus în termen. De aceea instanţa nu poate avea în vedere decât criticile formulate prin cererea de recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus, după depăşirea termenului impus de art. 303 C. proc. civ. şi care nu reprezintă motive de ordine publică.

Ca atare, sancţiunea prevăzută de legiuitor este nulitatea în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2) al art. 306 C. proc. civ. şi anume motivele de casare de ordine publică. Aşadar, doar motivele de recurs de ordine publică pot fi primite în ipoteza în care sunt invocate în afara termenului imperativ prevăzut de lege pentru motivarea recursului.

Or, motivele de casare de ordine publică, sunt cele menţionate de art. 304 pct. 1-4 din vechiul C. proc. civ. şi se referă cu titlu de exemplu la nerespectarea alcătuirii instanţei de judecată, la încălcarea competenţei absolute a instanţei sau la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, etc.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, ce este supusă normelor procedurale prevăzute de Legea specială a contenciosului administrativ nr. 554/2004, se constată că în conformitate cu prevederile art. 20 din acest act normativ, termenul legal de formulare a recursului este de 15 zile de la comunicarea sentinţei instanţei de fond.

Recurentul reclamant a declarat şi motivat recursul la data de 25.11.2015, în termenul legal prevăzut de textul de lege citat mai sus. Iniţial recursul său a fost anulat pentru netimbrare, însă ulterior, în urma admiterii unei contestaţii în anulare s-a dispus rejudecarea acestuia.

În faza de rejudecare a recursului, recurentul reclamant a formulat sub forma unor excepţii procesuale, mai multe motive de nelegalitate ale raportului de evaluare, prin care intimata a constatat un conflict de interese împotriva sa.

În apărarea sa recurentul a invocat decizia ICCJ nr. 36/2016 dată în complet de dezlegare a unor chestiuni de drept, prin care susţine că instanţa supremă ar fi stabilit cu caracter de principiu că excepţiile de nelegalitate ale unui act administrativ individual pot fi invocate direct în recurs.

În primul rând, Înalta Curte precizează că în decizia citată de recurent se face referire la excepţiile de nelegalitate ale actelor administrative individuale invocate în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar nu orice excepţii procesuale sau nulităţi absolute aşa cum a susţinut recurentul.

În al doilea rând, motivele de nelegalitate invocate de recurent nu pot fi catalogate ca fiind nulităţi absolute, care să poată fi invocate în orice fază procesuală, inclusiv în recurs.

Concret, o primă "excepţie" invocată de recurent este aceea a prescripţiei răspunderii administrativ-disciplinare. Se constată că la data emiterii raportului de evaluare -23.05.2012- erau în vigoare prevederile noului C. civ., care au modificat regimul juridic al prescripţiei, stabilind un caracter relativ al acestei instituţii, datorită împrejurării că poate fi invocată doar de cel în favoarea căruia curge şi doar în primă instanţă, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate (art. 2512-2513 C. civ.).

Excepţia dezincriminării/abrogării textului de lege care reglementează sancţiunea apicabilă pentru conflictul de interese administrativ, respectiv art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, nu constituie, de asemenea, o nulitate absolută în sensul preconizat de recurent.

De necontestat este faptul că sancţiunea aplicabilă, în cazul constatării cu caracter definitiv a conflictului de interese, nu poate conduce la nulitatea raportului de evaluare, fiind o activitate administrativă ulterioară adoptării actului atacat.

Pe de altă parte, decizia nr. 418 din 03 iulie 2014 pronunţată de Curtea Constituţională a constatat tocmai constituţionalitatea textului de lege atacat, stabilind că acesta se referă la "toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1", astfel că nu pot fi primite susţinerile recurentului că ar fi incidente prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, referitoare la încetarea efectelor unui text de lege declarat neconstituţional.

În consecinţă, aspectele procesuale de mai sus, nefiind invocate în termenul legal şi neavând caracterul unor nulităţi absolute care să poată fi în mod legal cercetate în orice stare a pricinii, inclusiv în recurs, nu pot fi primite din considerentele expuse.

Nu în ultimul rând, excepţia nulităţii absolute a raportului de evaluare, întrucât a fost întocmit în baza unei legi care nu era în vigoare la data faptelor reprezintă o afirmaţie care nu-şi găseşte corespondent în realitatea documentelor prezentului dosar.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că întreaga procedură de evaluare s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate de Legea nr. 176/2010, însî din punctul de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 75 din Legea nr. 393/2004, în vigoare pe întreaga perioadă supusă evaluării: 2008-2012.

Cu privire la excepţia nulităţii absolute a raportului de evaluare datorită lipsei semnăturii olografe a inspectorului de integritate şi respectiv pentru că a fost întocmit de o persoană care nu avea calitate întrucât nu a fost numită aleatoriu conform art. 12 din Legea nr. 176/2010, aceste susţineri nu pot fi apreciate ca motive de nulitate absolută ce pot fi examinate direct în faza procesuală a recursului, fără respectarea unor cerinţe formale, în lipsa cărora intervine sancţiunea decăderii.

De altfel, Înalta Curte s-a pronunţat în acest sens şi în şedinţa publică din data de 09.11.2017, reţinând în practicaua prezentei hotărâri că motivele de nelegalitate depuse de recurentul reclamant la acel termen de judecată sunt tardiv formulate.

O atare soluţie procesuală nu încalcă prevederile art. 6 din CEDO, întrucât instanţa europeană a reţinut în jurisprudenţa sa constantă că "accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate şi exercitare a unei căi de atac".

În concluzie, toate argumentele aduse de recurentul reclamant pe calea completării motivelor de recurs, nu pot conduce la reformarea soluţiei instanţei de fond, din considerentele expuse pe larg mai sus.

Asupra recursului:

În motivarea recursului iniţial formulat recurentul a invocat trei motive de nelelgalitate ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

O primă critică constă în faptul că prima instanţă a trecut peste împrejurarea că actele administrative în legătură cu care s-a reţinut existenţa conflictului de interese, au fost golite de conţinut ca urmare a soluţionării dosarului penal nr. x/2011

Înalta Curte reţine că prin Raportul de evaluare nr. x/23.05.2012 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate au fost identificate elemente în sensul unui conflict de interese în care s-a aflat recurentul reclamant, A., viceprimar al comunei Albeştii de Muscel şi, în acelaşi timp vicepreşedinte al B., prin participarea la deliberarea şi adoptarea proiectului de hotărâre cu privire la prelungirea pe bază de act adiţional a concesionării suprafeţei de 847 ha izlaz şi gol alpin către B., în cadrul şedinţei din data de 23.07.2008, a proiectului privind concesionarea de la 1 la 5 ani, în cadrul şedinţei din 19.06.2009, precum şi la adoptarea Hotărârilor de Consiliu Local nr. 12 din 23 iulie 2008 şi nr. 12 din 19 iunie 2009.

Împrejurarea că prin sentinţa penala nr. 59/F din 17.03.2014 pronunţată in dosar nr. x/2011* de Curtea de Apel Piteşti, rămasă definitiva, numitul C., fost primar al comunei Albeştii de Muscel şi preşedinte al B., a fost condamnat cu suspendare, dispunandu-se totodată restabilirea situaţiei anterioare şi anularea Hotărârii Consiliului Local Albestii de Muscel nr. 30 din 14 august 2007 şi a contractului de concesiune înregistrat la Primăria Albeştii de Muscel sub nr. x din 15 august 2007, in baza art. 256 C. proc. civ. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. civ. pen., nu poate fi reţinută ca o cauză exoneratoare de răspundere pentru recurentul din prezenta cauză.

Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Cu titlu de principiu, un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcţiei publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are şi un interes personal.

Prin urmare, faptul că ulterior faptelor reţinute de intimată şi cu privire la care s-a stabilit conflictul de interese, a apărut o cauză obiectivă, independentă de voinţa părţilor şi anume a fost anulată o hotărâre de consiliu local şi contractul de concesiune încheiat în baza ei, nu poate modifica atitudinea şi manifestarea de voinţă a recurentului reclamant, care la momentul faptelor a acţionat contrar obligaţiilor sale publice şi în favoarea interesului său privat.

Aşadar, anularea în cadrul unui proces penal a contractului de concesiune, care ulterior a fost prelungit prin hotărârile de consiliu local, pentru care recurentul a fost acuzat de conflict de interese, nu poate conduce cu caracter retroactiv la ignorarea faptelor ce au condus la angajarea răspunderii aşa cum s-a stabilit în raportul de evaluare contestat.

O altă critică adusă instanţei de fond a fost aceea că în mod greşit a confirmat existenţa conflictului de interese în cazul celor două proiecte de hotărâre, întrucât acestea nu se constituie în acte legale ale consiliului local, transformarea acestora în hotărâri fiind condiţionată de votul în cadrul consiliului.

Aceste susţineri nu pot fi confirmate, deoarece intimata a apreciat asupra conflictului de interese în contextul participării la deliberarea şi adoptarea proiectelor de hotărâre în cauză.

Astfel, recurentul reclamant, în calitate de viceprimar al comunei Albeştii de Muscel şi, în acelaşi timp vicepreşedinte al B., a participat la deliberarea şi adoptarea proiectului de hotărâre cu privire la prelungirea pe bază de act adiţional a concesionării suprafeţei de 847 ha izlaz şi gol alpin către B., în cadrul şedinţei din data de 23.07.2008, precum şi a proiectului privind concesionarea de la 1 la 5 ani către aceeaşi asociaţie.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative."

Conflictele de interese pentru consilierii locali, precizează art. 77 din acelaşi act normativ, sunt prevăzute de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

"(1) Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local."

Din examinarea acestor texte de lege reţinute de intimată la întocmirea raportului de evaluare, se observă că legiuitorul nu face nicio distincţie după cum se manifestă conflictul între interesul public reprezentat de funcţionar şi interesul său privat, astfel că distincţia făcută de recurent în sensul că s-ar fi aflat în conflict doar dacă ar fi fost iniţiatorul proiectelor, nu poate fi primită.

Mai mult, existenţa conflictului de interese în cazul celor două proiecte de hotărâre la adoptarea cărora recurentul a participat, rezultă în mod evident şi din prevederile art. 75 din lege:

"Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru:... f) o asociaţie sau fundaţie din care fac parte."

Un ultim motiv de recurs se referă la caracterul nepatrimonial al asociaţiei reprezentate de recurent, astfel că nu s-ar putea reţine un interes patrimonial pe care să-l fi avut la adoptarea hotărârilor adoptate de consiliu.

Faptul că B. este persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial şi că recurentul a avut în cadrul acesteia doar o remuneraţie simbolică, nu schimbă natura conflictului pe care acesta trebuia să îl evite tocmai în considerarea textelor de lege redate mai sus.

Mai mult, Înalta Curte observă că potrivit Statutului asociaţiei, cap. II, art. 7, obiectul de activitate al acesteia este acela de realizare de venituri prin "valorificarea cărnii şi producerea de preparate din carne, pe piaţa internă şi externă, preparate lactate, lapte."

Or, aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de fond, concesionarea/prelungirea concesionării terenurilor în favoarea asociaţiei al cărei vicepreşedinte este reclamantul implică un interes clar al celui acestuia de a obţine o hotărâre favorabilă şi se circumscrie naturii juridice a conflictului de interese reţinut în sarcina sa.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs:

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 496 C. proc. civ. va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţierii ca legală a hotărârii instenţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile privind neconstituţionalitatea art. 11 alin. (1), art. 34 alin. (1) cu referire la art. 32 teza ultimă din Legea nr. 176/2010 şi art. 46 din Legea nr. 215/2001 cu referire la art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, aflate în conclifct negativ cu art. 87 alin. (1) lit. a) şi art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Cu recurs în 48 de ore în privinţa cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 146 din 16 octombrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.