Taxpayer’s annulment challenge dismissed as time-barred fiscal refund claims stand final.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Primul ciclu procesual. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată, 08.11.2012, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF): -să constate dreptul său la realizarea compensării conform cererii de compensare şi la restituirea sumelor conform cererii de restituire; -să constate caracterul nejustificat şi nelegal al refuzului DGAMC de efectuare a operaţiunilor de compensare şi restituire conform cererilor sale; -să constate intervenită compensarea debitelor impuse împotriva sa prin decizia de impunere nr. F-MC 316 din 23 august 2011, respectiv 1.600.284 RON, cu partea corespunzătoare din suma plătită anterior de reclamantă, în plus faţă de valoarea reală a obligaţiilor sale fiscale de până atunci; -să oblige pârâtele la repararea prejudiciului cauzat, anume restituirea sumei de 5.917.516 RON reprezentând creanţa reclamantei împotriva autorităţii fiscale ca urmare a compensării anterior menţionate, respectiv plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a banilor, egală cu dobânda în cuantumul prevăzut de art. 120 C. proc. fisc. aplicată asupra sumei nerestituite, de la data la care ar fi trebuit soluţionată favorabil cererea de restituire şi până la data plăţii efective.

În subsidiar, în cazul respingerii ultimelor două capete de cerere, a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de compensare şi/sau a cererii de restituire, după caz, conform dispoziţiilor legale.

Prin sentinţa civilă din 318 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca prescrisă cererea reclamantei, reţinând că, fiind în prezenţa unui refuz de soluţionare a unei cereri, pretins nejustificat, ca act administrativ asimilat, legea nu instituie calea recursului graţios, iar contestarea refuzului, mult după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni, apare ca prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia nr. 4773 din 11 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de control judiciar a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 205 şi 206 C. proc. fisc., este obligatorie parcurgerea procedurii contestaţiei administrative, inclusiv în situaţia refuzului nejustificat al autorităţii de emitere a unor acte administrativ-fiscale, notă de compensare, nota de restituire.

Aşa fiind, termenul de prescripţie prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă doar de la data răspunsului la contestaţia administrativă, comunicat la data de 18.05.2012, astfel că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă.

2. Al doilea ciclu procesual. Sentinţa instanţei de fond pronunţată după casare cu trimitere

Prin sentinţa nr. 591 din 24 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a respins cererea expertului de majorare a onorariului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, fiind vorba despre plăţi efectuate şi scadente lunar, pentru fiecare plată în plus punctul de plecare al termenului de prescripţie este cel al lunii următoare plăţii în plus; prin urmare, ultima plată din perioada de referinţă 2003-2005 fiind făcută în septembrie 2005, dreptul de a cere restituirea a început să curgă în octombrie 2005 pentru această ultimă plată, pentru cele anterioare anterior.

În consecinţă, făcând aplicarea art. 135 C. proc. fisc., termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la 1 ianuarie 2006, împlinindu-se la finele anului 2010, astfel că cererile reclamantei de compensare şi restituire, formulate în august 2011, au fost apreciate ca fiind formulate cu încălcarea acestui termen.

Susţinerile reclamantei privind eventuale compensări care ar fi fost operat de facto în acest interval nu au putut fi reţinute în raţionamentul juridic al cauzei. Astfel, dincolo de faptul că reclamanta nu a depus vreo cerere de compensare, nici cu obligaţii preexistente, nici cu obligaţii viitoare, nu era întrunită nici premisă unei atare compensări, cât timp în perioada 2005-2011 reclamanta nu a înregistrat obligaţii lunare restante astfel încât să se pună problema unei compensări.

3. Recursul exercitat împotriva sentinţei de fond

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în tot a hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ. de la 1865, se arată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu exista obligaţia plăţii anticipate a impozitului pe profit, în condiţiile în care dispoziţiile art. 34 C. fisc. statuează că şi contribuabilii care la sfârşitul anului precedent înregistrează pierdere fiscală datorează impozit pe profit cu plăţi anticipate trimestriale însă cu deosebirea că sumele achitate trimestrial se vor calcula prin aplicarea cotei de impozit asupra profitului contabil al perioadei pentru care se efectuează plata anticipată.

Arată, de asemenea, că în anul 2007 a operat o compensare parţială cu soldul în perioada 2003-2005 pentru suma de 3.436.253 RON, iar compensarea integrală a soldului din anii 2003-2005 s-a realizat în 2008, organul fiscal confirmând înregistrarea sumelor datorate anticipat şi consemnate în declaraţiile depuse de recurentă.

În opinia recurentei, contrar aprecierilor instanţei de fond, compensarea soldului din 2003-2005 era posibilă, existând în cursul anului 2008 obligaţii de plată în sarcina recurentei, chiar şi în lipsa unei cereri formale de compensare.

Astfel, învederează recurenta că, în cursul anului 2008, a avut obligaţia de plată anticipată a impozitului pe profit la nivelul de 7.525.493 RON pentru primele trei trimestre, precum şi un sold pozitiv de 7.654.552 RON provenit din perioada 2003-2005, astfel încât obligaţiile de plată s-au stins integral, fapt dovedit de lipsa accesoriilor care ar fi trebuit să se acumuleze în caz contrar, compensarea fiind operată de organul fiscal, din oficiu.

Ulterior, odată cu depunerea, în anul 2009, a declaraţiei fiscale aferentă anului 2008 cu rezultat negativ, s-a născut un nou drept în beneficiul recurentei, respectiv dreptul la restituirea sumelor achitate în plus ca impozit anticipat în anul 2008, acesta fiind un drept nou, distinct de dreptul având ca obiect soldul din perioada 2003-2005.

Concluzionează recurenta că plăţile efectuate suplimentar valorii reale a obligaţiilor sale fiscale au survenit în cursul anului 2008, iar sumele de restituit au fost evidenţiate pe fişa fiscală de plătitor la data de 15.04.2009, odată cu depunerea declaraţiei 101, astfel încât suma de 7.517.800 RON reprezintă impozit pe profit de recuperat pentru anul 2008 şi o creanţă născută în anul 2009, motiv pentru care termenul de prescripţie nu era îndeplinit la data depunerii cererii de restituire.

4. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 401 din 9 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul recurentei-reclamante A. S.A., ca nefondat.

A constatat instanţa că recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate refuzul organelor fiscale de a soluţiona favorabil cererea de compensare nr. x din 24 august 2011, respectiv cererea de restituire nr. x din 28 august 2011, în sensul stingerii obligaţiilor fiscale suplimentare în sumă totală de 1.600.284 RON stabilite în sarcina sa prin Decizia de impunere nr. F-MC 316 din 23 august 2011 din soldul pozitiv de 7.517.800 RON rezultat din plăţi efectuate în anii anteriori suplimentar faţă de cuantumul obligaţiilor sale declarate şi restituirea sumei care excedează operaţiunii de compensare.

Prin adresa din 10 noiembrie 2011, autoritatea fiscală a comunicat recurentei respingerea solicitărilor de compensare şi restituire, reţinând caracterul prescris al creanţei recurentei-reclamante.

A reţinut instanţa de recurs că, în dezlegarea pe care a dat-o chestiunii de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrativă conform art. 201 C. proc. civ., conţinând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care instanţa de fond a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Astfel, suma invocată de recurenta-reclamantă ca fiind plătită cu titlu de impozit pe profit achitat în plus a fost constituită în perioada 2003-2005, aşa cum rezultă din situaţia întocmită de către expertul contabil B. după cum urmează: 849,823,11 RON fiind sold achitat în plus la finele anului 2003, 2.251.811 RON fiind suma achitată în plus în anul 2004, iar suma de 4.552.915 RON achitată în plus în anul 2005.

Întrucât suma solicitată la compensare/restituire reprezintă o creanţă fiscală, în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 135 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care dreptul contribuabilului de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul de compensare sau restituire.

Referitor la momentul naşterii dreptului la compensare/restituire, instanţa de control judiciar a apreciat că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., forma în vigoare în perioada de referinţă, pentru fiecare plată în plus, punctul de plecare al termenului de prescripţie este cel al lunii următoare plăţii efectuate în plus.

Dispoziţiile art. 34 alin. (2) din C. fisc., potrivit cu care "Banca Naţională a României, societăţile comerciale bancare, persoane juridice române şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia de a plăti impozitul pe profit lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se calculează impozitul, dacă în prezentul articol nu este prevăzut altfel", reglementează scadenţa lunară a sumelor plătite cu titlu de impozit pe profit, impunându-se concluzia instanţei de fond.

Susţinerile recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 34 alin. (4) şi (7) din C. fisc., în sensul că şi contribuabilii care la sfârşitul anului fiscal precedent înregistrează pierdere fiscală, datorează impozit pe profit cu plăţi anticipate trimestriale nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât suma solicitată de recurentă s-a constituit din plăţile efectuate în perioada 2003-2005, ultima plată fiind făcută în septembrie 2005.

În acest context, nu pot fi valorizate nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora compensarea operată din oficiu în anul 2008 între obligaţiile scadente în cuantum de 7.525.493 RON şi soldul pozitiv de 7.654.552 RON provenit din perioada 2003-2005 ar fi condus la naşterea în patrimoniul recurentei, a unui drept nou la restituirea sumelor achitate în plus ca impozit anticipat în anul 2008.

De altfel, semnificaţia compensărilor efectuate de autoritatea fiscală, în perioada 2006-2010 nu poate avea consecinţa pe care o afirmă recurenta-reclamantă, respectiv de naştere a unui nou drept la restituire, distinct de dreptul aferent soldului în perioada 2003-2005, care s-a stins în mod legal prin compensările din cursul anului 2008.

A reţinut instanţa de recurs că procedura de compensare/restituire a sumelor plătite în plus faţă de obligaţia fiscală este reglementată de art. 111 şi 112 C. proc. fisc., respectiv de Ordinul MFP nr. 1899/2004 şi presupune ca cererea de restituire să fie depusă în cadrul termenului legal de prescripţie a dreptului de a cere restituirea, respectiv în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul de restituire, însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă (art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 1899/2004). Or, în speţă, documentele din care rezultă plata sumelor invocate de către recurenta-reclamantă sunt ordine de plată din anii 2004 şi 2005, enumerate la Anexa 1 a raportului de expertiză contabilă, ultima plată fiind efectuată la 23.09.2005.

Astfel, a conchis instanţa de control judiciar că în mod corect instanţa de fond, făcând aplicarea art. 135 C. proc. civ., a apreciat că termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă de la 01.01.2006, împlinindu-se la finalul anului 2010, astfel că cererile recurentei de compensare şi restituire formulate în august 2011 apar ca fiind formulate cu depăşirea acestui termen.

5. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii contestate şi rejudecarea recursului, apreciind că soluţia pronunţată este rezultatul a două erori materiale determinante.

Motivează contestatoarea că prima greşeală materială constă în faptul că instanţa iniţial învestită a confundat temeiul pretenţiilor sale şi a reţinut în mod greşit că ar fi cerut restituirea şi compensarea unor sume achitate în cursul anilor 2004-2005, când, în realitate, a pretins restituirea şi compensarea sumei suportate ca impozit anticipat în cursul anului 2008.

A invocat şi a depus documente privind plăţile din cursul anului 2004-2005, însă a urmărit să dovedească existenţa soldului pozitiv din fişa sintetică, sold care a fost folosit de organul fiscal pentru compensările din anul 2008.

Nici prin acţiune şi nici în faţa instanţei nu a susţinut că obiectul cererilor din anul 2011 îl formează respectivele plăţi, ci a învederat faptul că obiectul cererilor îl reprezintă plata făcută, indirect, prin compensare, în cursul anului 2008. Instanţa de judecată a confundat cele două situaţii, raportându-se la alte împrejurări decât cele invocate.

Cea de-a doua greşeală materială, continuă contestatoarea, vizează temeiul de drept invocat.

Deşi prin cererea de chemare în judecată a menţionat că temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., "Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (...) b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală", instanţa a reţinut în mod eronat şi a motivat prin raportare la prevederile art. 117 alin. (1) lit. a), care se referă la sumele "plătite fără existenţa unui titlu de creanţă".

Concluzionează contestatoarea că instanţa de recurs a comis două erori materiale, considerând că temeiul de fapt al pretenţiilor îl reprezintă plăţile din cursul anilor 2004-2005, când, în realitate, a invocat plata indirectă, prin compensare, realizată în anul 2008, şi considerând că temeiul de drept al pretenţiilor sale îl reprezintă plata fără un titlu de creanţă, când, în realitate, a invocat o plată făcută în plus faţă de cuantumul obligaţiei fiscale.

Astfel, premisa de la care a plecat instanţa este greşită, motiv pentru care şi concluzia raţionamentului său este greşită.

Raportarea la plăţile din anii 2004-2005 ca temei al cererilor sale din 2011 duce la concluzia depăşirii termenului de prescripţie, însă temeiul plăţii nedatorate a fost operaţiunea de compensare realizată de organul fiscal în cursul anului 2008, în raport cu care acţiunea nu a fost tardiv introdusă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

1. Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestaţia în anulare declarată de A. S.A. se întemeiază pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., fiind motivată de faptul că instanţa de recurs ar fi săvârşit erori materiale în soluţionarea recursului său.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

În ceea ce priveşte teza I a acestui articol, invocată de contestatoare, Înalta Curte reţine că prin greşeală materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

În cauză, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a reţinut eronat însuşi obiectul acţiunii sale şi chiar temeiul de drept al pretenţiilor sale. De asemenea, instanţa ar fi interpretat eronat şi probele relevante în soluţionarea cauzei.

Motivele sale privesc tocmai o aşa-zisă greşeală de judecată a instanţei de recurs, o greşită apreciere a incidenţei unor dispoziţii legale care, în opinia sa, demonstrau o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de recurs.

Deci, criticile contestatoarei ar presupune o reexaminare a fondului cauzei, a obiectului acţiunii şi a temeiului de drept incident, şi o reapreciere a probelor, ar implica reformarea unor greşeli de fond, astfel că nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că excedează voinţei legiuitorului, exprimată în prevederile art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.

Prin urmare, contestatoarea pune în discuţie aspecte care depăşesc noţiunea de greşeală materială, care nu poate fi interpretată extensiv, neputându-se reţine erorile privitoare la realizarea propriu-zisă a judecăţii, la legalitatea hotărârii care s-a pronunţat.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatoarea tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare) să nu presupună o nouă judecare a cauzei sau să deschidă părţii recursul la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă.

În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. S.A. împotriva Deciziei nr. 401 din 9 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal‚ ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2017.