Recovery of EU funds based on OLAF fraud suspicions: procedural nullity due to failure to substantively reason evidence rejection and respect contradicted debate

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial sub nr. x/2/2010 din data de 30 iulie 2010 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 14.324 din 08.07.2010 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de petentă (fosta S.C. B. S.R.L.) şi suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că intimata a stabilit în sarcina sa un debit de 4.832.592,72 RON, prin procesul-verbal de constatare din data de 11.05.2010, la sesizarea Oficiului pentru Luptă Antifraudă (OLAF), dar nu este de acord cu constatările şi aspectele reţinute de OLAF.

Petenta a mai invocat faptul că aceiaşi funcţionari care le-au dat avizele pentru derularea contractului au fost cei care îi fac răspunzători în situaţia în care sesizarea OLAF ar fi întemeiată, precum şi faptul că a respectat cu rigurozitate toate procedurile pentru achiziţiile de utilaje necesare retehnologizării şi modernizării.

Prin întâmpinare, intimata a arătat că emiterea procesului-verbal de constatare nr. x din 12 mai 2010 s-a făcut de către APDRP, urmare a încălcării dispoziţiilor din contractul de finanţare şi implicit nerespectării prevederilor din Ghidul Solicitantului, Măsura 1.1. - îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, prevederi avute în vedere de beneficiar şi impuse acestuia încă de la întocmirea cererii de finanţare şi a documentelor aferente acesteia în vederea semnării contractului de finanţare menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 1199 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul cererii de suspendare a executării, că aceasta este inadmisibilă, în condiţiile neachitării cauţiunii fixate, conform art. 215 alin. (2) Cod procedură fiscală; cauţiunea a fost fixată spre minim, ţinând cont de situaţia de insolvenţă a petentei, cu toate că suma contestată este foarte mare şi, cu toate acestea, cauţiunea nu s-a achitat.

Pe fondul cererii, instanţa a constatat că petenta a primit finanţare nerambursabilă din partea intimatei în baza contractului din 07.03.2005 (75% din partea CEE, iar 25% din partea statului), ambele componente fiind gestionate de MFP conform O.U.G. nr. 63/1999, că banii erau acordaţi pentru Proiectul Retehnologizarea şi modernizarea abatorului şi procesare carne din Mediaş, Sibiu, iar OLAF a sesizat nerespectarea clauzelor contractului de finanţare şi a recomandat recuperarea integrală a fondurilor comunitare acordate, procedura de recuperare fiind demarată de intimată conform O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, emiţându-se actele contestate de petentă. S-a reţinut că au existat indicii de fraudă cu privire la procedura de achiziţie a echipamentelor abatorului din Germania.

Instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul procesului-verbal de constatare atacat de petentă a rezultat clar că OLAF a recomandat iniţierea procedurii de recuperare a fondurilor, indiferent de rezultatul anchetei DNA, fiind suspiciuni de nereguli grave, respectiv prezentarea unor documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

Curtea a apreciat că standardul impus de H.G. nr. 1306/2007 este foarte înalt, fiind suficiente nereguli ce constituie "suspiciuni de fraudă", or în cauză nimeni nu poate să conteste faptul că OLAF şi Biroul Vamal din Munchen au avansat indicii de nereguli şi suspiciuni de fraudă la achiziţie. Aceasta apare cu evidenţă, întrucât Biroul Vamal din Munchen a arătat că firma D. este birou de arhitectură şi nu se ocupă cu comercializarea maşinilor.

S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, atâta timp cât au apărut suspiciuni de fraudă, iar art. 5 din H.G. nr. 1306/2007 permite recuperarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli care constituie în acelaşi timp şi suspiciuni de fraudă, se consideră că intimata a procedat legal.

S-a apreciat de către instanţă că H.G. nr. 1306/2007 nu impune existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare sau a unor rechizitorii ale DNA, fiind suficiente suspiciunile de fraudă, constatate de autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Deşi petenta a solicitat proba cu expertiză, Curtea de apel a apreciat că această probă este nerelevantă, în raport de adresele OLAF (reluate în procesul-verbal), prin care s-a reţinut că petenta ar fi comis infracţiuni în conformitate cu legislaţia naţională, OLAF comunicând toate informaţiile către DNA pentru a lua în considerare deschiderea unei anchete penale, recomandând şi demararea procedurii administrative de recuperare a tuturor fondurilor decontate în cadrul acestui proiect, indiferent de rezultatul anchetei DNA, întrucât consideră că există dovezi suficiente că s-a produs o neregulă gravă, respectiv prezentarea de documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

Prin Decizia nr. 413 din data de 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul declarat de S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L. Sibiu, împotriva sentinţei civile nr. 1199 din 18 februarie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a reţinut, în considerentele deciziei de casare, următoarele:

Instanţa de fond a fost investită cu acţiunea recurentei-reclamante prin care aceasta a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 14324 din 8.07.2010 emisă de autoritatea intimată şi exonerarea de la plata sumei de 4.832.592,72 RON stabilită în sarcina sa prin procesul-verbal de constatare din 11 mai 2010, la sesizarea OLAF.

Prin sentinţa atacată a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei, judecătorul fondului apreciind că actele atacate au fost legal emise întrucât, indiferent de rezultatul anchetei DNA, suspiciunile unor nereguli grave au fost demonstrate.

Totodată, prin sentinţa atacată, s-a considerat că probele solicitate de reclamantă, cu referire specială la expertizele de specialitate, sunt nerelevante faţă de suspiciunile de fraudă constatate de autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Înalta Curte a reţinut temeinicia criticilor recurentei strict din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor impuse de principiul contradictorialităţii şi în considerarea probelor noi administrate în etapa recursului, probe pe care recurenta-reclamantă nu a avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a le combate în orice mod.

Or, exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. a înlăturat toate cererile de probatorii ale reclamantei-recurente, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pe de altă parte, în respectarea aceluiaşi principiu, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ. a apreciat că se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi în considerarea probelor noi administrate de pârâta intimată în recurs şi pe care recurenta, în mod efectiv nu a avut posibilitatea de a le combate eventual, şi/sau de a-şi formula un punct de vedere în apărare.

Aşa fiind, s-a concluzionat că casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Prin urmare, s-a stabilit că instanţa de rejudecare are obligaţia de a pune în discuţia părţilor şi probele noi administrate, statuând motivat şi argumentat asupra oricăror cereri de suplimentare a probatoriului raportat desigur la utilitatea şi pertinenţa acestora, şi s-a dispus ca, cu ocazia rejudecării, să fie analizate şi celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

Cauza s-a înregistrat, urmare casării cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2010*.

Prin încheierea din 7 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei; a pus în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei traducerea anexelor la Raportul final întocmit de OLAF nr. OF/2008/0285, astfel cum au fost solicitate la pct. II.4 din nota de probe depuse de reclamantă la dosar, traduse de un traducător autorizat şi să facă dovada acestui aspect; a prorogat discutarea admisibilităţii cererii reclamantei de a emite adresă către OLAF, după administrarea probei cu înscrisuri; a pus în vedere părţilor să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească, certificate pentru confirmate cu originalul şi în exemplare suficiente în vederea comunicării şi a amânat judecarea cauzei şi a acordat termen la data de 21.03.2014, pentru când părţile aveau termen în cunoştinţă.

Ultyerior, prin sentinţa civilă nr. 1366 din 5 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.P.R.L. prin Administrator Judiciar C. S.P.R.L. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a examinat situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, reţinând următoarele aspecte:

În ceea ce priveşte critica reclamantei cu privire la viciile de formă şi procedura de emitere a titlului de creanţă, curtea a constatat nefondate argumentele acesteia.

Astfel, contrar celor afirmate de reclamantă, curtea a reţinut că procesul-verbal este întemeiat în drept, fiind precizată baza legală avută în vedere pentru dresarea procesului-verbal iar temeiul de drept care justifică măsura stabilirii in sarcina Beneficiarului a obligaţiei de restituire a ajutorului financiar este tocmai recomandarea formulată de OLAF.

În ceea ce priveşte faptul că pârâta nu a întreprins verificări proprii pe marginea neregulii constatate, instanţa a reţinut că, faţă de conţinutul lipsit de echivoc al articolelor citate, este evident că în cazul constatării neregulilor cu privire la accesarea fondurilor nerambursabile de către Comisia Europeană (Oficiul European de Luptă Antifraudă reprezentând un organism al Comisiei Europene) autoritatea pârâtă nu are competenţa de a întreprinde proprii verificări cu privire la realitatea neregulilor constatate ci numai pe aceea de a declanşa procedura de stabilire şi recuperare a creanţei bugetare.

Se impune, totuşi, a se menţiona că la momentul întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţei bugetare OLAF a înaintat autorităţii pârâte un raport intermediar însă, în cursul judecării recursului declarat împortiva sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, a fost depus la dosarul cauzei raportul final al investigaţiei, raport tradus în limba română, prin care OLAF îşi menţine concluziile formulate în raportul intermediar, stabileşte debitul de recuperat, în cuantum de 1.032.688,71 euro, aferent atât procedurii de achiziţie din prezenta cauză cât şi altei proceduri derulate de reclamantă, (faţă de care reclamanta nu a adus nicio critică în cuprinsul acţiunii sale) şi recomandă autorităţii judiciare din România să revizuiască decizia de neîncepere a urmării penale pronunţată în cazul investigat.

Curtea a mai reţinut că, în absenţa finalizării unor investigaţii administrative sau judiciare, după caz, menite a constata existenţa unor neregularităţi în derularea unor contracte cu finanţare europeană şi implicit, vinovăţia persoanelor implicate în încălcarea legii sau obligaţiilor contractuale, este deci prematur a se proceda la luarea măsurilor de recuperare a eventualelor prejudicii, ca efect al aplicării sancţiunii administrative prevăzute de art. 5 lit. c) din Regulamentul C.E. nr. 2988/1995.

Dispoziţiile Regulamentului C.E. nr. 2185/1996, care prevăd că raportul O.L.A.F. ar constitui dovadă admisibilă în acţiunile administrative sau judecătoreşti din statul membru, nu pot fundamenta din punct de vedere juridic cele două acte contestate, nefiind aplicabile în cauză, întrucât O.L.A.F. nu a transmis un raport final al investigaţiilor privind aceste achiziţii, considerând cazul închis, astfel că, în mod greşit, intimata A.P.D.R.P. a calificat sesizarea O.L.A.F. ca act de control şi a aplicat sancţiunea administrativă de retragere a sprijinului financiar, dispunând restituirea integrală a ajutorului financiar nerambursabil acordat societăţii recurente

Considerentele deciziei civile nr. 5363/2013 relevă, aşadar, că în ipoteza în care OLAF emite un raport intermediar şi ulterior transmite un raport final prin care închide investigaţiile, autoritatea de resort din statul membru nu justifică sancţiunea obligării beneficiarului la restituirea ajutorului financiar în lipsa propriei investigaţii.

Or, a mai reţinut prima instanţă, în cauza de faţă O.L.A.F. a întocmit raportul final al investigaţiei, prin care menţine concluziile exprimate în raportul intermediar şi solicită Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit recuperarea finanţării nerambursabile încasată necuvenit de către reclamantă.

Pentru a combate situaţia de fapt reţinută în cuprinsul raportului OLAF, reclamanta a solicitat ataşarea declaraţiilor reprezentanţilor JWE, E. precum şi efectuarea unei expertize gafoscopice asupra ofertelor analizate de Biroul Vamal de Control Munchen-Oficiul Lindau şi cele din dosarele de achiziţie.

În ceea ce priveşte oferta depusă de E. und F., Curtea a observat că reclamanta a refuzat să depună la dosarul cauzei originalul acesteia, or este incontestabil că o expertiză grafoscopiscă nu poate fi efectuată asupra unor fotocopii. Mai mult, curtea a arătat reclamantei că nimic nu o împiedică să procure de la reprezentanţii E. und F. înscrisuri care să confirme participarea acestei societăţi la procedura de achiziţie derulată de reclamantă, cât timp tocmai reclamanta este cea care a iniţiat corespondenţa cu această societate, or reclamanta nu a concretizat niciun astfel de demers.

Referitor la ofertele depuse de G. Germania şi H. Germania, prima instanţă a apreciat că este de subliniat că OLAF nu contestă autenticitatea acestora ci reţine că cele două societăţi au elaborat împreună oferta depusă în cadrul procedurii.

În privinţa celei de a doua proceduri, la care a participat şi ofertantul I., a arătat curtea anterior că nici în cuprinsul cererii introductive şi nici în cea de modificare şi completare a acţiunii reclamanta nu face referiri la această procedură.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului proporţionalităţii, cu prilejul stabilirii obligaţiei de recuperare a întregii finanţări de care a beneficiat reclamanta, instanţa a constatat că neregula sesizată de OLAF reflectă o gravitate semnificativă a încălcării prevederilor contractului de finanţare, şi tocmai de aceea OLAF a solicitat pârâtei luarea măsurilor administrative în vederea recuperării întregii finanţări.

În raport de gravitatea abaterii reţinute în sarcina reclamantei, constând în obţinerea unei finanţări în baza unei proceduri de achiziţie trucată şi ponderea acestei cheltuieli în ansamblul contractului măsura retragerii întregului ajutor financiar nerambursabil nu reflectă depăşirea principiului proporţionalităţii sancţiunii aplicate.

În fine, adresa din 16.03.2011, emisă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale din cuprinsul căreia rezultă că se impune revocarea tuturor proceselor-verbale întocmite de APDRP nu are nicio relevanţă pentru aprecierea legalităţii procesului-verbal de constatare din prezenta cauză, fiind inutilă examinarea temeiniciei punctului de vedere conţinut de adresă din moment ce la momentul emiterii acesteia contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal era soluţionată.

Faţă de aceste considerente, Curtea a respins acţiunea reclamantei, atât sub aspectul cererii în anulare cât şi cu privire la cererea de suspendare a executării, în primul rând pentru neîndeplinirea cerinţei privind consemnarea cauţiunii şi în al doilea rând pentru motivul că netemeinicia criticilor cu privire la legalitatea actelor administrative exclude cazul bine justificat.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. S.R.L.) a declarat recurs atât împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 februarie 2014 prin care au fost respinse probele solicitate de reclamantă cât şi împotriva sentinţei civile nr. 1366 din data de 5 mai 2014 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, solicitându-se în principal, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 punctul 5 din C. proc. civ. coroborat cu art. 312 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond având în vedere necesitatea administrării probei cu înscrisuri, probei cu expertiza contabilă şi probei cu expertiza grafologică, probe ce au fost respinse de instanţa de fond, şi în subsidiar, potrivit prevederilor art. 304 punctele 8 şi 9 din C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa anulării în întregime a Deciziei nr. 14.324 din data de 8 iulie 2010 prin care a fost respinsă contestaţia depusă de reclamantă în calitate de beneficiar al unui sprijin financiar nerambursabil SAPARD împotriva măsurilor dispuse prin Procesul-verbal încheiat de intimata A.P.D.R.P. la data de 11 mai 2010 şi înregistrat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sub nr. x din 12 mai 2010, a anulării Procesului-verbal încheiat de intimata A.P.D.R.P. la data de 11 mai 2010 şi înregistrat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sub nr. x din 12 mai 2010, şi a exonerării reclamantei recurente de la plata sumei de 4.832.592,72 RON.

Reclamanta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 din C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 5 din C. proc. civ.), că hotărârea recurată a fost pronunţată de instanţa de fond cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 8 din C. proc. civ.) şi că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 din C. proc. civ.).

I. Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 februarie 2014 a apreciat recurenta reclamantă că este nelegală măsura dispusă de instanţa de fond, respectiv cea a respingerii probei cu înscrisuri, probei cu expertiza contabilă şi a probei cu expertiza garfoscopică solicitate de recurentă prin notele depuse la termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2013.

S-a arătat că instanţa de fond a fost lipsită de rol activ şi nu a stabilit cu certitudine starea de fapt, neadmiţând probele în condiţiile impuse de art. 13 din Legea nr. 554/2004, şi solicitate de reclamanta recurentă.

Astfel, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia intimata pârâtă să depună la dosarul cauzei, în original, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 14324 din 8 iulie 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva măsurilor dispuse prin procesul-verbal încheiat de pârâtă la data de 11 mai 2010 şi înregistrat la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sub nr. x din 12 mai 2010, pentru a se putea constata ce documente au fost analizate de către reprezentanţii OLAF la emiterea recomandărilor.

Dacă intimata-pârâtă ar fi depus la dosarul cauzei întreaga documentaţie ce a stat la baza proiectului SAPARD s-ar fi observat din înscrisurile aferente acesteia ă între recurentă şi societatea D. a existat un schimb de corespondenţă, societatea D. participând la licitaţia organizată de reclamantă în vederea achiziţionării de utilaje necesare implementării proiectului SAPARD. Or, motivarea instanţei de fond cu privire la faptul că reclamanta a iniţiat această corespondenţă, motiv pentru care a învederat părţii să depună înscrisuri la doar în acest sens este neîntemeiat, întrucât în cauză prezintă relevanţă tocmai înscrisurile pe care intimata le-a analizat la momentul întocmirii procesului-verbal şi nu cele pe care reclamanta le depune la dosarul cauzei.

A mai susţinut recurenta reclamantă că controlul de legalitate efectuat de instanţă asupra actului administrativ contestat trebuia să se raporteze la întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii actului respectiv şi nu la înscrisuri depuse de către părţi în faţa instanţei de judecată, în cadrul probei cu înscrisuri.

S-a mai relevat de către reclamantă că intimata-pârâtă nu a depus la dosar nici declaraţiile persoanelor fizice, reprezentanţii societăţilor JWE şi D., astfel încât nu se poate stabili cu exactitate ce au declarat aceste persoane.

Astfel, cu atât mai mult se impunea ca instanţa de fond să dispună încuviinţarea probei cu înscrisuri solicitată de reclamantă şi să oblige intimata-pârâtă să depună documentele care au stat la baza emiterii Procesului-verbal nr. x din 12 mai 2010 şi a Deciziei nr. 14.324 din 8 iulie 2010.

Practic prin respingerea acestor probe instanţa de fond a încălcat în mod grav dreptul la apărare al reclamantei, şi pe cale de consecinţă nu a fost în măsură să stabilească pe baza unor probe situaţia de fapt ce a fost dedusă judecăţii, pronunţând hotărârea doar pe baza unor simple afirmaţii ale pârâtei.

S-a arătat că instanţei de judecată îi revine pe lângă obligaţia asigurării dreptului la apărare al părţilor în procesul civil şi obligaţia aflării adevărului în cauză, or chiar din analiza motivării sentinţei civile recurate reiese că judecătorul fondului şi-a fundamentat convingerile doar pe baza unor texte de lege şi pe afirmaţiile intimatei-pârâte, fără a se raporta vreun moment la argumentele invocate de reclamantă, fără a analiza dacă documentele ce au stat la baza contractului de finanţare sunt reale, dacă au fost emise de persoanele menţionate în cadrul acestora, dacă în ipoteza în care nu sunt reale recurenta a avut cunoştinţă de acest fapt.

Recurenta a menţionat că a solicitat admiterea probei cu expertiza contabilă prin care să se stabilească cât anume din fondurile declarate neeligibile de către intimata pârâtă reprezintă fonduri SAPARD, dacă au fost achitate aceste sume şi în baza căror documente, precum şi o expertiză grafoscopică care să compare oferta din cadrul proiectului SAPARD cu alte înscrisuri ce emanau de la reprezentantului ofertantului necâştigător, sau de la împuterniciţii acestuia, astfel că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere că nu constituie probe contra reclamantei simplele aprecieri ale reprezentanţilor Biroului vamal din Munchen, în sensul că se diferenţiază semnătura şi ştampila folosite pe actele analizate, fără a avea la bază o expertiză grafoscopică, o opinie de specialitate în acest sens.

A susţinut recurenta reclamantă că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică întrucât numai după administrarea dovezilor legale şi concludente instanţa este în măsură să pronunţe o hotărâre dreaptă în cunoştinţă de cauză, şi că deşi s-a solicitat de reclamantă pentru dovedirea acţiunii încuviinţarea probei cu înscrisuri, cu expertiza contabilă şi expertiza grafologică instanţa de fond le-a respins în mod neîntemeiat.

A concluzionat reclamanta că se impune casarea hotărârii atacate pe motiv că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, în baza rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din C. proc. civ. din anul 1865 şi care a fost ignorat în litigiu, instanţa respingând probele propuse de recurentă pentru dovedirea acţiunii şi pronunţând hotărârea fără a avea toate documentele care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, fără a verifica în vreun fel constatările efectuate de OLAF.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 punctul 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. din anul 1865, a solicitat reclamanta admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă având în vedere necesitatea completării materialului probator în sensul administrării de probei noi constând în proba cu înscrisuri, expertiza contabilă şi expertiza grafologică.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 5 mai 2014 reclamanta a solicitat, potrivit prevederilor art. 304 punctul 8 şi 9 din C. proc. civ. din anul 1865, admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, a anulării în întregime a actelor administrative contestate, reprezentate de Decizia nr. 14.324 din data de 8 iulie 2010 şi de Procesul-verbal nr. x din data de 12 mai 2010, şi a exonerării reclamantei de la plata sumei de 4.832.592,72 RON.

A învederat recurenta reclamantă că instanţa de fond a făcut o gerşită aplicare a prevederilor art. 2 pct. 2 din H.G. nr. 1306/2007 şi a prevederilor imperative ale H.G. nr. 1306/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare precum şi a fondurilor de cofinanţare utilizate necorespunzător, apreciind în mod eronat că temeiul de drept care justifică măsura stabilirii în sarcina beneficiarului a obligaţiei de restituire a ajutorului financiar este tocmai recomandarea formulată de către OLAF.

S-a susţinut că procesul-verbal contestat nu este motivat în drept, şi că acest aspect este de natură a atrage nulitatea sa absolută, faţă de nerespectarea de către organul de control a prevederii legale imperative care instituie obligativitatea precizării temeiului de drept în cuprinsul actului care stabileşte obligaţia de plată, şi că în conţinutul procesului-verbal nu numai că nu este redat contextul în care s-au produs neregulile dar nici măcar nu se arată care sunt respectivele nereguli, a căror constatare îndreptăţeşte organul de control să procedeze la recuperarea sumei declarate neeligibile de la recurenta reclamantă.

Reclamanta a mai relevat că instanţa de fond a făcut în litigiu o greşită aplicare a prevederilor art. 2 pct. 2 din H.G. nr. 1306/2007, apreciind în mod eronat că eventual vătămare suferită de reclamantă prin încălcarea obligaţiei de ascultare a contribuabilului a fost în orice caz acoperită, reclamanta formulând contestaţie administrativă împotriva actului administrativ şi acţiune în contencios administrativ, în cadrul căreia şi-a formulat toate criticile considerate pertinente pentru a dovedi nelegalitatea actului contestat.

S-a mai învederat, prin cererea de recurs, că instanţa de fond nu a analizat apărările reclamantei şi s-a rezumat să preia în integralitate concluziile şi recomandările OLAF, fără a face o analiză proprie prin prisma motivelor de nelegalitate ale actelor administrative, invocate de recurentă, şi fără a analiza documentele care au stat la baza procedurilor de achiziţie, şi că instanţa de fond nu a avut în vedere că procesul-verbal nr. x din 12 mai 2010 a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 2 lit. g) din O.G. nr. 79/2003, potrivit căruia activitatea de recuperare a creanţelor bugetare trebuie precedată de o activitate de constatare a creanţelor bugetare rezultate din nereguli, fapt ce presupune o stabilire şi individualizare a obligaţiei de plată sub forma unui titlu de creanţă, după cum se reţine şi în adresa Departamentului pentru Lupta Antifraudă - DLAF nr. 7/147 din 14 martie 2011 transmisă către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

În aceste condiţii, la baza procesului-verbal de constatare nr. x din 12 mai 2010 ar fi trebuit să existe un act de control al modului de utilizare a fondurilor emis de către Direcţia de Control şi Antifraudă din cadrul APDRP sau de către DLAF, în conformitate cu art. 11 din O.G. nr. 79/2002 şi art. 2 şi 3 din H.G. nr. 1306/2007, aşa cum se menţionează şi în adresa Departamentului pentru Lupta Antifraudă - DLAF nr. 7/147 din 14 martie 2011, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 1306/2007.

În speţă atât instanţa de fond cât şi intimata APDRP nu au procedat în spiritul actelor normative în vigoare şi au considerat sesizările OLAF acte de control, fără a verifica dacă acestea au fost emise în condiţiile Regulamentului CE nr. 1073/1999 privind investigaţiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă. Sesizările OLAF trebuie verificate în amănunt, în cadrul unui control, pentru a stabili cu exactitate existenţa unor nereguli sau a unei suspiciuni de fraudă, a identifica dacă au fost încălcate prevederi legale şi care sunt acelea, şi cuantificarea corectă de către APDRP a prejudiciului.

S-a mai susţinut de către recurentă că instanţa de fond, în mod contradictoriu, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a apreciat faptul că în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2185/1996, care prevăd că raportul OLAF ar constitui dovada admisibilă în acţiunile administrative sau judecătoreşti din statul membru, întrucât în cauză a fost transmis raportul final al OLAF, fără să ofere o motivare clară cu privire la situaţia din litigiu când raportul final al OLAF a fost emis, transmis şi depus în faţa instanţei de recurs, deci ulterior emiterii procesului-verbal contestat.

Or, prin raportare la momentul la care a fost întocmit şi transmis raportul final al OLAF, rezultă fără dubii faptul că intimata APDRP nu a avut cunoştinţă de concluziile finale ale OLAF la momentul emiterii procesului-verbal contestat, prin urmare actul administrativ contestat este vădit nelegal chiar şi prin raportare la motivarea instanţei de fond, care admite faptul că un proces-verbal emis doar în baza unui raport intermediar al OLAF este nelegal şi în contradicţie cu prevederile legale naţionale şi europene.

Instanţa de fond, s-a mai arătat, a aplicat greşit legea, neobservând că susţinerea APDRP că OLAF a solicitat recuperarea integrală a fondurilor alocate este lipsită de temei, în condiţiile în care OLAF nu are această abilitate legală, în lipsa unei evaluări complete cuprinsă în cadrul unui raport final.

De aceea, la momentul analizării legalităţii şi temeiniciei actului, instanţa de judecată trebuie să aprecieze dacă la data emiterii actului contestat au fost respectate toate condiţiile de fond şi formă impuse pentru actul respectiv, dar şi dispoziţiile legale incidente, împrejurarea că o condiţie esenţială a intervenit ulterior emiterii actului neputând acoperi viciul.

De asemenea, s-a precizat de către reclamantă că instanţa de fond nu a avut în vedere că modul în care a procedat intimata APDRP, dispunând recuperarea integrală a fondurilor a încălcat principiul proporţionalităţii sancţiunilor administrative statuat în legislaţia comunitară care obligă autorităţile competente să aplice sancţiuni proporţional cu gravitatea greşelilor, neregulilor sau a fraudei.

Astfel, s-a opinat că prin procesul-verbal nr. x din 12 mai 2010 au fost încălcate prevederile art. 2 din Regulamentul nr. 2988/1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, art. 103 din Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene nr. 1605/2002 şi art. 87 din Regulamentul nr. 2342/2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene.

A mai susţinut reclamanta că în litigiu nu există o neregulă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, astfel că stabilirea obligaţiei de plată în sarcina rercurentei excede prevederilor legale care circumscriu cadrul recuperării fondurilor comunitare utilizate necorespunzător, acest aspect nefiind avut în vedere de către instanţa de fond.

Instanţa de fond, s-a mai învederat, nu a analizat nici un moment modul în care s-a derulat procedura de selecţie a ofertelor derulată de reclamantă pentru achiziţionarea de utilaje tehnologice necesare pentru realizarea proiectului "retehnologizarea şi modernizarea abator şi procesare carne, loc Mediaş, jud. Sibiu", procedură care s-a realizat cu respectarea prevederilor Anexei IV, Cap. I, Prevederi generale la Contractul-cadru, toate documenteleaferente acesteia, inclusiv ofertele participanţilor, fiind autentice.

Astfel, constatările efectuate de Biroul Vamal de Control Munchen - Oficiul Lindau sunt bazate strict pe declaraţiile reprezentanţilor societăţilor ce au participat în cadrul procedurii, neefectuându-se nici un alt fel de cercetare, instanţa de fond apreciind în mod greşit că aceste constatări nu pot fi contestate de nimeni, neefectuând nici un fel de aprecieri asupra acestora, mulţumindu-se doar să preia cele constatate de Biroul Vamal de Control Munchen - Oficiul Lindau.

Reclamanta a subliniat că OLAF, potrivit adresei nr. D/002654 din 17 martie 2010 şi înregistrată la MADR - APDRP sub nr. x din 26 martie 2010, nu a impus anularea ci a trimis cu titlu de recomandare să se procedeze la anularea contractului de finanţare, fapt ce conferă posibilitatea APDRP să efectueze propriile cercetări în vederea stabilirii aspectelor de fapt imputate reclamantei. Or, intimata a preferat să se limiteze la simplele constatări ale reprezentanţilor Biroului Vamal de Control Munchen - Oficiul Lindau, fără a proceda cel puţin la analiza documentaţiei dosarului de achiziţie aferente achiziţiei de utilaje, şi din cadrul căreia reieşea în mod clar că reclamanta a transmis cerere de ofertă către societatea D. şi de asemenea că la rândul ei aceasta a transmis către recurentă ofertă.

Dacă intimata ar fi depus la dosarul cauzei întreaga documentaţie ce a stat la baza proiectului SAPARD s-ar fi observat din înscrisurile aferente acesteia că între reclamantă şi societatea D. a exista un schimb de corespondenţă, societatea D. participând la licitaţia organizată de recurentă în vederea achiziţionării de utilaje necesare implementării proiectului SAPARD.

A considerat reclamanta că împrejurarea că ulterior ofertantul D. a înţeles să afirme că nu a participat la licitaţia organizată de reclamantă nu poate să lipsească de validitate un document pe care această societate l-a emis anterior.

Intimata, s-a arătat, nu a depus la dosar nici declaraţiile persoanelor fizice, reprezentanţii societăţilor JWE şi D., astfel încât să se poată stabili cu exactitate ce au declarat aceste persoane. Or, cu privire la acest aspect APDRP s-a limitat doar să preia cele reţinute în rapoartele Biroului Vamal de Control Munchen - Oficiul Lindau, ceea ce nu constituie o analiză proprie a faptelor reţinute în sarcina recurentei, şi care trebuia să fie analizate de APDRP cel puţin din prisma verificării dacă s-a respectat dreptul naţional la stabilirea faptelor imputate reclamantei, având în vedere că recurenta este persoană juridică română, supusă legii române.

S-a mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit nu a avut în vedere aspectele mai sus menţionate şi nu a considerat necesar să analizeze declaraţiile persoanelor fizice, reprezentanţii societăţilor JWE şi D., cu toate că aceste documente sunt cele care au stat şi la baza recomandărilor OLAF.

A mai relevat recurenta reclamantă că organul investit cu soluţionarea contestaţiei administrative nu a analizat în considerentele deciziei aceste aspecte şi nici nu s-a pronunţat motivat asupra lor, şi că nelegalitatea deciziei este evidentă, în condiţiile în care organul investit cu soluţionarea contestaţiei nu a făcut altceva decât să reia conţinutul şi prevederile Procesului-verbal nr. x din 12 mai 2010.

Reclamanta a apreciat că îndeplinirea condiţiilor ce fac posibilă atribuirea proiectului SAPARD către reclamantă a făcut obiectul verificării reprezentanţilor intimatei, care au confirmat ca fiind legală procedura de achiziţie organizată de recurentă, aceste aspecte fiind de natură a crea o puternică îndoială asupra legalităţii actelor administrative a căror anulare reclamanta o solicită.

În fine, reclamanta a apreciat că un aspect esenţial în aprecierea legalităţii actelor administrative atacate este acela că în raport de situaţia creată prin sesizările OLAF privind presupuse neregularităţi semnalate la plata unor finanţări prin programul SAPARD, respectiv de constituirea în mod artificial de debite în sarcina procesatorilor de carne din România, s-a dispus de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prezentarea unui punct de vedere al Departamentului pentru Lupta Antifraudă - DLAF - din cadrul Guvernului României, punct de vedere care exprimă nelegalitatea actelor emise de intimata APDRP şi care a fost însuşit în totalitate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, autoritatea administrativă ierarhisc superioară APDRP, care a concluzionat prin adresa din 16 martie 2011, sub semnătura ministrului agriculturii, că se impune revocarea de urgenţă a proceselor-verbale de constatare.

Faţă de motivele expuse, reclamanta a solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 februarie 2014 în cadrul căreia instanţa de fond a respins probele solicitate de recurentă, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 5 mai 2014 prin care s-a respins ca nefondată cererea formulată de S.C. A. S.R.L., cu consecinţa: - în principal, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 punctul 5 coroborat cu art. 312 din C. proc. civ. din anul 1865, a casării sentinţeri recurate şi pe cale de consecinţă a trimiterii cauzei spre rejudecare în fond având în vedere necesitatea administrării probei cu înscrisuri a probei cu expertiza contabilă şi a probei cu expertiza grafoscopică, probe ce au fost respinse de instanţa de fond; - în subsidiar, potrivit prevederilor art. 304 punctele 8 şi 9 din C. proc. civ., a modificării în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa anulării în întregime a actelor administrative contestate, reprezentate de Decizia nr. 14.324 din data de 8 iulie 2010 şi de Procesul-verbal nr. x din data de 12 mai 2010, şi a exonerării reclamantei de la plata sumei de 4.832.592,72 RON.

Prin întâmpinarea depusă în cauză intimata Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (succesoare a Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, conform O.U.G. nr. 41/2014) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, aprecindu-se că sentinţa recurată este temeinică şi legală şi că motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

La termenul de judecată din data de 30 aprilie 2015 a fost invocată, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului, excepţie soluţionată prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2015 în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

Recursul declarat de S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 5 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, este fondat şi va fi admis, cu consecinţa casării sentinţa recurată şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se reţine, în cauză, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerentele Deciziei nr. 413 din data de 29 ianuarie 2013 - prin care s-a admis recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1199 din data de 18 februarie 2011 pronunţată în primul ciclu procesual de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, - a statuat următoarele:

"Totodată, prin sentinţa atacată, s-a considerat că probele solicitate de reclamantă, cu referire specială la expertizele de specialitate, sunt nerelevante faţă de suspiciunile de fraudă constatate de autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Înalta Curte reţine temeinicia criticilor recurentei strict din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor impuse de principiul contradictorialităţii şi în considerarea probelor noi administrate în etapa recursului, probe pe care recurenta-reclamantă nu a avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a le combate în orice mod.

Or, exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte reţine, pe de o parte, că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. a înlăturat toate cererile de probatorii ale reclamantei-recurente, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pe de altă parte, în respectarea aceluiaşi principiu, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. apreciază că se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi în considerarea probelor noi administrate de pârâta intimată în recurs şi pe care recurenta, în mod efectiv nu a avut posibilitatea de a le combate eventual, şi/sau de a-şi formula un punct de vedere în apărare.

Aşa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Urmează aşadar ca instanţa de rejudecare să pună în discuţia părţilor şi probele noi administrate, statuând motivat şi argumentat asupra oricăror cereri de suplimentare a probatoriului raportat desigur la utilitatea şi pertinenţa acestora.

Cu ocazia rejudecării se vor analiza şi celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond."

Înalta Curte constată, în litigiu, prin raportare la cele statuate prin decizia de casare mai sus menţionată, că judecătorul fondului a nesocotit, la rejudecare, dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările şi completările ulterioare, împrejurare ce conduce la constatarea nulităţii hotărârii recurate, la casarea acesteia şi la trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării pe deplin a dreptului reclamantei la un proces echitabil şi a dublului grad de jurisdicţie.

Înalta Curte observă, astfel, că la rejudecare prin nota de probe depusă la dosar reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, motivat, încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei cu expertiza contabilă şi a probei cu expertiza grafoscopică, şi că prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2013 instanţa de judecată a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei, în original, oferta transmisă de către D. E. und F., deoarece face parte din dosarul de achiziţii pe care reclamanta l-a întocmit la achiziţionarea utilajelor, precum şi orice altă corespondenţă purtată cu această societate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 ianuarie 2014 s-a consemnat că reclamanta a depus la dosar copia ofertei transmisă de către D. E. und F., iar prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2014 a fost încuviinţată pentru părţi proba cu înscrisuri ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, s-a pus în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei traducerea anexelor la raportul final întocmit de OLAF sub nr. OF/2008/0285, astfel cum au fost solicitate la punctul II.4 din nota de probe depuse de reclamantă la dosar, traduse de un traducător autorizat, s-a prorogat discutarea admisibilităţii cererii reclamantei de a emite adresă către OLAF în vederea depunerii declaraţiilor persoanelor fizice, reprezentanţii societăţilor JWE, D. + E. und F., la Biroul Vamal de Control Munchen - Oficiul Lindau, după administrarea probei cu înscrisuri, şi s-a pus în vedere părţilor să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească, certificate pentru conformitate cu originalul şi în exemplare suficiente în vederea comunicării.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, din data de 7 februarie 2014, curtea de apel a respins ca inutilă soluţionării cauzei proba cu expertiza contabilă şi grafoscopică solicitată de reclamantă, fără a se arăta care sunt argumentele care fundamentează această concluzie a inutilităţii, în condiţiile în care prin nota de probe reclamanta a prezentat, pe larg, motivele pentru care solicită administrarea celor două expertize.

În fine, prin încheierea de şedinţă din data de 25 aprilie 2014 instanţa de fond a respins, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (2) din Regulamentul CE nr. 1073/1999, ca inutilă soluţionării cauzei cerea reclamantei de emitere a unei adrese către OLAF, având în vedere natura de instrument probatoriu al raportului final al investigaţiei ce poate fi folosit în procedurile administrative în faţa instanţelor naţionale. În consecinţă, s-a apreciat că nu este necesară emiterea unei adrese pentru a se aduce la dosarul cauzei o probă care a fost analizată şi în baza căreia a fost emis un raport final al investigaţiei de către OLAF.

În mod evident, judecătorul fondului, procedând la respingerea, prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2014, în mod lapidar - ca inutilă soluţionării cauzei - a probei cu expertiza contabilă şi a probei cu expertiza grafoscopică solicitată de reclamantă, a încălcat obligaţia impusă instanţei de rejudecare prin decizia de casare, de a se pronunţa motivat şi argumentat asupra oricăror cereri de suplimentare a probatoriului, şi a nesocotit totodată, în mod vădit, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabile tuturor hotărârilor judecătoreşti în materie civilă, inclusiv încheierilor de şedinţă, care stipulează că hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În raport de cele mai sus arătate, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 313 şi art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului declarat de S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate şi celelalte argumente ale recurentei reclamante referitoare la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor a căror încuviinţare şi administrare a fost solicitată în cauză, precum şi criticile privind fondul litigiului, ca apărări de fond, prin luarea în considerare a împrejurării că, stabilind admisibilitatea, ca probă în faţa autorităţilor administrative şi instanţelor judiciare naţionale, a constatărilor din rapoartele finale OLAF, Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 nu le conferă acestora un caracter absolut, de neînlăturat, ci dimpotrivă, conform tezei finale a art. 9 alin. (2) din Regulament, ele sunt supuse aceloraşi reguli de apreciere ca şi cele aplicabile rapoartelor administrative redactate de inspectorii autorităţilor naţionale, având aceeaşi valoare probatorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 5 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2015.