Collective management scope limits under Law 8/1996 and interpretation of royalty distribution obligations for audiovisual rights.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la 11.07.2013, reclamanta A., organism de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de înregistrări audiovizuale (A.), a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), anularea Deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013 şi suspendarea actului administrativ.

Prin încheierea din 05.11.2013, Curtea a dispus suspendarea executării Deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Reclamanta a arătat că este necesară şi analizarea legalităţii Deciziei ORDA nr. 218/2011, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În şedinţa publică din 29.10.2013, reclamanta, a arătat că înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218/2011.

La termenul din 10.12.2013, reclamanta a depus la dosar notă de concluzii în care a arătat poziţia sa asupra admisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a dezvoltat motivele de nelegalitate.

La acelaşi termen, pârâta a depus note scrise prin care a invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate.

La termenul din 10.12.2013, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218/2011.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare pe excepţia de nelegalitate la data de 31.01.2014, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, a autorităţii de lucru judecat, şi a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a respins excepţiile inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia de nelegalitate, a constatat nelegalitatea Deciziei ORDA nr. 218 din 05 iulie 2011, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. (A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, a anulat în parte Decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, cu privire la art. 1 pct. 1, 2, 3 (repartizarea sumelor colectate, reţinerea comisionului administrativ, respectarea Deciziei ORDA 218/2011), a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a celorlalte dispoziţii ale Deciziei 34/2013, a obligat pârâta la plata sumei de 1200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta susţine că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu încălcarea efectului autorităţii lucrului judecat.

Astfel, recurenta-pârâtă, arată, în ceea ce priveşte decizia nr. 218/2011, faptul că intimatei-reclamantei i-a fost acordat un termen pentru intrarea în legalitate a organismului de gestiune colectivă, în sensul gestionării unei singure categorii de drepturi în domeniul audiovizual.

Decizia nr. 218/2011 a fost contestată în cadrul dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2/2011, instanţa respingând acţiunea ca rămasă fără obiect.

În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nul recursul declarat de A., astfel că, în raport de această decizie, recurenta susţine că în cauză există autoritate de lucru judecat în privinţa legalităţii deciziei nr. 218/2011, aspect ce face imposibilă repunerea în discuţie a actului pe calea excepţiei de nelegalitate.

În cel de al doilea rând, recurenta afirmă că în mod greşit a admis instanţa fondului excepţia de nelegalitate în privinţa deciziei ORDA nr. 218/2011, soluţia reflectând greşita aplicare a art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia organismele de gestiune colectivă pot fi create în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creaţie, precum şi pentru gestionarea de drepturi aparţinând unor categorii distincte de titulari.

Astfel, sintagma pot fi create exprimă o opţiune, nefiind obligatorie înfiinţarea organismelor de gestiune colectivă însă legiuitorul foloseşte noţiunile de separat şi distinct, ceea ce atestă intenţia dea reglementa în sensul separării constituirii organismelor de gestiune colectivă pe categorii distincte de drepturi corespunzând unor domenii diferite de creaţie(drept de autor) şi pe drepturi aparţinând unor categorii distincte de titulari.

În concluzie, recurenta susţine că sentinţa civilă criticată este nelegală, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate şi, în consecinţă, de anulare parţială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013.

Aceeaşi concluzie este avansată de recurentă şi în privinţa soluţiei de anulare parţială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013, cu privire la punctele 1 şi 2, afirmând recurenta, în esenţă, că dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 instituie în sarcina organimselor de gestiune colectivă obligaţia de a plăti sumele colectate, nefiind suficientă o repartizare scriptică a acestora.

2.1. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului de faţă, s-a concluzionat că în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c)-e) din C. proc. civ., a fost declarat în termen, motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu recursul formulat de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor împotriva sentinţei nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 26.10.2017.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul civil de faţă, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

Este de observat faptul că admiterea acţiunii în anulare parţială a deciziei nr. 34 din 20 martie 2013 este consecinţa admiterii excepţiei de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011.

Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului subliniază faptul că în urma controlului activităţii reclamantei pe anul 2010, s-a constatat că aceasta are obligaţia de a intra în legalitate, fiind stabilit prin Decizia nr. 218 din 06 iulie 2011 un termen de 30 de zile, în vederea "respectării prevederilor art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, prin gestionarea de către A. a unei singure categorii de drepturi în domeniul audiovizual".

Curtea apreciază că sunt fondate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 fiind greşit interpretat de către autoritatea pârâtă.

În aprecierea instanţei fondului, restricţia nu rezultă din norma: "pot fi create în mod separat". Aceasta exprimă posibilitatea, şi nu obligaţia (ca în cazul afirmaţiei: "nu pot fi create decât separat", sau "vor fi create în mod separat").

O restricţie adusă exerciţiului dreptului de liberă asociere recunoscut de Constituţia României nu poate fi dedusă din împrejurările expuse de pârâtă în apărare (utilizarea repertoriului gestionat de un OGC se face prin acordarea de licenţe neexclusive. Deşi este considerat extins în cazul gestiunii obligatorii, repertoriul vizează acelaşi domeniu de creaţie sau aceeaşi categorie de titulari de drepturi. OGC îi reprezintă în cazul gestiunii obligatorii şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, cu condiţia ca aceştia să reprezinte acelaşi domeniu de creaţie sau aceeaşi categorie de titulari de drepturi. Obligaţia OGC de a negocia şi de a încheia metodologii cu utilizatorii este condiţionată implicit de existenţa unu repertoriu unitar constituit pe domenii distincte de creaţie sau pe categorii distincte de titulari). Dealtfel, Curtea constată că activitatea de gestionare a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe deţinute de producători în domeniul operelor audiovizuale s-a desfăşurat de către reclamantă pe parcursul celor 11 ani de la înfiinţare până la momentul emiterii deciziei nr. 218/2011.

Restricţia trebuie să rezulte din lege, conform art. 53 alin. (1) din Constituţie, în mod neechivoc.

Înalta Curte constată, analizând cuprinsul dispoziţiilor art. 124 şi art. 125 din Legea nr. 8/1996, că legea prevede expres posibilitatea creării organismelor de gestiune colectivă în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creaţie, precum şi pentru gestionarea de drepturi aparţinând unor categorii distincte de titulari, astfel că nu poate fi vorba de o competenţă exclusivă a unui organism de gestiune colectivă într-un anumit domeniu de creaţie.

Prin urmare, dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că acelaşi organism de gestiune colectivă nu poate să gestioneze repertorii aparţinând mai multor domenii distincte de creaţie şi aparţinând mai multor categorii distincte de titulari. Mai concret, drepturile gestionate de organismele de gestiune colectivă trebuie să aparţină unor domenii distincte de creaţie (literar, artistic, ştiinţific) şi unor categorii distincte de titulari (artişti, interpreţi sau executanţi, producători de programe, producători de videograme, etc.).

În atare context, în mod greşit a admis instanţa fondului excepţia de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011, soluţia fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte a înlăturat criticile recurentei cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile pronunţate în dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2/2011, fiind de observat că acţiunea în discuţie a fost soluţionată pe excepţie şi nu pe fond, astfel încât problema legalităţii măsurilor dispuse prin decizia ORDA nr. 218/2011 nu a găsit o rezolvare definitivă pentru a putea fi opusă cu autoritate de lucru judecat în eventualele litigii ulterioare privitoare la acelaşi act administrativ.

Având în vedere că, în baza admiterii excepţiei de nelegalitate cu privire la decizia ORDA nr. 218/2011 curtea de apel a anulat dispoziţiile art. 1 pct. 3 din decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, hotărârea primei instanţe urmează a fi casată în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, rejudecând cauza sub acest aspect, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată acţiunea în anularea parţială a deciziei ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, nefiind reliefat niciun argument valid cu privire la legalitatea măsurii dispuse prin acest punct în sarcina reclamantei-intimate.

Înalta Curte constată fondat recursul pârâtei şi cu privire la soluţia de anulare a dispoziţiilor menţionate la art. 1 pct. 1 şi 2 din decizia ORDA nr. 34 din 20 martie 2013, prin care s-a reţinut în sarcina reclamantei (1) nerepartizarea sumelor colectate către titularii de drepturi în termen de maximum de 6 luni de la data colectării, astfel fiind încălcate prevederile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996 şi (2) reţinerea comisionului administrativ anterior repartizării sumelor colectate fiecărui titular de drepturi, fiind încălcate prevederile art. 134 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

Pentru a anula decizia ORDA nr. 34/2013 instanţa fondului a reţinut faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Reţine instanţa fondului că prevederile legii nr. 8/1996 fac diferenţa (normală din considerente practice) între cele două noţiuni (repartizare şi plată) şi definesc repartizarea ca fiind "calcularea repartiţiei individuale" (Art. 134 alin. (2). Astfel, deşi acestea obligă la repartizarea tuturor sumelor colectate în termen de cel mult 6 luni de la colectare (art. 134 alin. (2) lit. d), în acelaşi timp acceptă posibilitatea neplăţii acestora timp de 3 ani, din considerente de nerevendicare a lor, şi prevăd totodată şi că:

- dacă unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturilor lor unui organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat de drept a fi şi gestionarul drepturilor lor. Dacă există în acelaşi domeniu mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între acestea. Revendicarea drepturilor de către aceşti titulari se poate face în termen de 3 ani de la data notificării-art. 121 alin. (5)

- în cazul gestiunii colective obligatorii, sumele nerevendicate în termen de 3 ani de la data notificării sunt utilizate potrivit hotărârii adunării generale (Art. 1291).

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 134 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996 - modificată şi completată prin reţinerea comisionului administrativ de către A. din toate sumele colectate în condiţiile în care nu toate acestea au fost repartizate, instanţa fondului reţine că art. 134 alin. (2) lit. e) prevede în mod clar şi expres:

"comisionul datorat de titularii de drepturi se reţine acestora din sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiţiei individuale" este evident faptul că nu pot fi confundate "calcularea" cu "repartizarea" şi cu "plata" sumelor cuvenite titularilor de drepturi, acestea fiind 3 (trei) etape succesive distincte în procesul de gestionare a drepturilor patrimoniale ale titularilor.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. d) şi e) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că termenele imperative stabilite de legiuitor vizează plata, către titularii de drepturi, a sumelor colectate şi nu repartizarea scriptică a acestora(respectiv determinarea cuantumului lor şi a creditorului), astfel că în funcţie de plata drepturilor cuvenite titularilor se apreciază şi liceitatea reţinerii comisionului datorat de titularii de drepturi.

Faptul că prevederile art. 134 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reglementează situaţia sumelor rezultate din plasamentele remuneraţiilor nerevendicate şi nerepartizate nu poate constitui un argument în sensul că legiuitorul acceptă posibilitatea neplăţii drepturilor gestionate de OGC timp de 3 ani, obligaţia plăţii acestora fiind actuală după momentul colectării şi determinării titularului creditor.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor 496 alin1 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte sentinţa civilă criticată şi, rejudecând cauza, va respinge excepţia de nelegalitate a deciziei ORDA nr. 218/2011 şi în tot acţiunea reclamantei, ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor împotriva sentinţei nr. 1341 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 218 din 5 iulie 2011.

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2017.