Supervisory Board liability for internal control failures under ASF norms; appeal dismissed and administrative fines upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanţei de fond.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară solicitând anularea Deciziei ASF nr. 257 din 21.01.2014, prin care a fost amendat cu 30.000 RON şi a Deciziei ASF nr. 113 din 2.04.2014 prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva deciziei de sancţionare.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2803 din 21 octombrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2803 din 21 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs şi a solicitat casarea sentinţei atacate ca netemeinică şi nelegală, iar, pe fondul cauzei, anularea Deciziei ASF nr. 257 din 21.01.2014 prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 30.000 RON şi anularea Deciziei ASF nr. 113 din 2.04.2014, prin care ASF a respins plângerea prealabilă împotriva deciziei iniţiale, cu cheltuieli de judecată.

În cadrul motivelor de recurs, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurentul a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurentul a apreciat că soluţia instanţei de fond este rezultatul înţelegerii şi aplicării greşite a normelor speciale ce reglementează angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale societăţii de asigurare în domeniul activităţii de control intern (art. 35 şi 36 ale Normelor ASF privind controlul intern) şi este nelegală validând o sancţiune contravenţională aplicată cu încălcarea principiilor personalităţii şi legalităţii răspunderii contravenţionale.

Se susţine că în cauză, faptele constatate reprezintă abateri disciplinare ale angajaţilor care au constat în încălcarea regulamentului intern (art. 36 alin. (1) şi (2) lit. e) din Normele ASF), fiind imputabile conducerii executive şi nu conducerii administrative, pentru a legitima sancţionarea contravenţională.

Instanţa de fond a omis să analizeze sfera şi limitele obligaţiei de verificare pusă în sarcina consiliului de supraveghere, cu toate că art. 35 al Normelor ASF lămureşte în mod clar care sunt acţiunile pe care consiliul este responsabil să le întreprindă în domeniul controlului intern al societăţii şi care sunt limitele acestui control.

Instanţa de fond a omis să cerceteze faptul că recurentul şi-a îndeplinit în mod corect şi complet obligaţia de verificare a activităţii de control intern instituită de art. 35 al Normelor ASF şi a realizat activităţile impuse de lege, respectiv şi-a îndeplinit atât obligaţiile de a elabora structurile adecvate de control, precum şi obligaţia de adaptare a politicilor în contextul societăţii, obligaţie realizată urmare a feedbackului primit prin rapoartele de audit intern, recomandările auditorilor externi şi concluziile controalelor anterioare ale CSA, împlinind întocmai recomandările din aceste rapoarte.

Recurentul susţine că nu numai că şi-a respectat obligaţia de a solicita informaţii, dar chiar a ordonat şi efectuarea a două misiuni de audit cu privire la implementarea asigurării de grup pentru angajaţi pentru a determina dacă se impune modificarea politicilor de control intern.

S-a considerat că instanţa de fond a interpretat greşit art. 35 alin. (2) lit. f) atunci când a apreciat că sensul normelor ASF este acela ca în calitatea sa de membru al conducerii administrative, chiar dacă activitatea sa se limitează la crearea normelor de control intern al societăţii şi la adoptarea acestora în conformitate cu situaţia reală din societate care trebuie să îi fie adusă la cunoştinţă de conducerea executivă, este ţinut să garanteze în mod absolut că în societate nu există nicio abatere a angajaţilor şi poate fi sancţionat direct pentru existenţa unei astfel de abateri, fără a fi analizată vreo eventuală legătură de cauzalitate între abaterea constatată şi respectarea propriilor îndatoriri, chiar şi în condiţiile în care recurentul nu avea, din perspectiva Normelor ASF sau dreptului societar/al numirii, nicio posibilitate efectivă de a controla sau preveni respectiva abatere.

Pe fondul cauzei, decizia de sancţionare, în opinia recurentului, este nelegală şi netemeinică.

S-a arătat că prerogativa de control asupra activităţii conducerii executive era limitată la adaptarea politicilor de securitate internă la situaţia societăţii, situaţie pe care membrii conducerii executive, împreună cu auditorii societăţii erau obligaţi să i-o aducă la cunoştinţă în mod corect şi complet, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. (2) pct. d) şi h) din Norme.

Niciodată nu a fost adusă la cunoştinţa conducerii administrative existenţa abaterilor disciplinare ale angajaţilor ce acţionau cu încălcarea prevederilor interne ale societăţii, pentru a se lua în considerare modificarea politicilor de control intern, în măsura în care s-ar fi impus schimbarea lor, iar nu aplicarea de sancţiuni disciplinare angajaţilor.

Recurenta a apreciat că instanţa de fond a omis să analizeze scopul şi limitele obligaţiei de verificare pusă în sarcina consiliului de supraveghere, verificarea nu se extinde la monitorizarea efectivă a angajaţilor în activitatea zilnică, ci rolul consiliului de supraveghere ca, pe baza informaţiilor pe care este obligat să i le furnizeze Directoratul prin organismele de audit intern în cadrul şedinţelor şi rapoartelor elaborate, să adapteze în mod regulat politica de control intern la nevoile reale ale societăţii şi să controleze dacă aceasta este în acord cu normele şi standardele legale.

Validarea deciziei de sancţionare de către instanţa de fond, susţine recurentul, a fost făcută prin nesocotirea principiului personalităţii răspunderii contravenţionale, al cărui singur temei poate fi comiterea cu gradul de vinovăţie prevăzut de lege a unei fapte comisive sau omisive, de către persoana sancţionată.

S-a solicitat casarea în tot a sentinţei atacate ca netemeinică şi nelegală, iar pe fondul cauzei, anularea deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 251 din 21.01.2014, prin care recurentul a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 30.000 RON şi anularea Deciziei ASF nr. 108 din 2.04.2014, prin care a respins plângerea prealabilă împotriva deciziei iniţiale, cu cheltuieli de judecată.

A fost invocată şi jurisprudenţa Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în litigii ce au vizat alţi membrii ai Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări.

Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a Deciziei nr. 257 din 21.01.2014 emisă de ASF prin care reclamantul A. a fost amendat cu 30.000 RON şi Deciziei nr. 113 din 2.04.2014, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva deciziei prin care i-a fost aplicată sancţiunea.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, iar criticile formulate de recurent sunt nefondate.

Aşa cum rezultă din actele contestate, recurentul-reclamant a fost sancţionat în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări de Viaţă Vienna Insurance Group S.A. pentru încălcarea prevederilor art. 3 lit. e), art. 35 alin. (1) şi (2) lit. f) din Normele ASF şi art. 20 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 32/2000.

Instanţa de fond a reţinut că sancţiunea a fost corect aplicată pentru că s-au făcut referiri la încălcarea condiţiilor contractuale referitoare la cuantumul sumei răscumpărate faţă de valoarea contului asiguratului şi la încălcarea procedurilor interne ale societăţii privind încheierea, derularea şi gestionarea contractelor de grup referitoare la termenul de răscumpărare faţă de fata încheierii contractului.

Criticile recurentei sunt nefondate pentru că soluţia instanţei nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor legale.

Controlul intern al societăţilor de asigurare este reglementat, în principal, de Ordinul nr. 18/2009 pentru aprobarea Normelor privind principiile de organizare a unui sistem de control intern şi management al riscurilor, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la asiguratori/reasiguratori.

Activitatea de control intern este definită prin acest ordin, iar potrivit art. 1 pct. 14, controlul intern este un proces continuu la care participă conducerea administrativă, conducerea executivă, precum şi întregul personal al asigurărilor, prin care se furnizează o asigurare rezonabilă asupra atingerii obiectivelor prevăzute la art. 3, care prevede că, în cadrul sistemului de control intern, asigurătorii/reasigurătorii trebuie să definească reguli, proceduri şi o structură organizatorică ierarhizată care să asigure o funcţionare corectă a activităţii în cadrul societăţii şi să urmărească conformitatea activităţii societăţii cu reglementările legale în vigoare, politica şi procedurile societăţii.

Recurentul face parte din conducerea administrativă pentru că este membru al Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări de Viaţă Vienna Insurance Group S.A. şi îi sunt aplicabile prevederile art. 35 din Norme.

Conform art. 35 din Normele ASF conducere administrativă a asigurătorilor/reasigurătorilor are două atribuţii:

- de a stabili un sistem de control intern adecvat şi eficient pentru că aprobă structura organizatorică a societăţii, precum şi obligaţiile şi responsabilităţile unităţilor operative;

- de a menţine un sistem de control adecvat şi eficient în condiţiile în care, conform art. 35 alin. (2) lit. f) - verifică dacă conducerea societăţii implementează corect sistemul de control intern şi de gestiune a riscurilor conform politicii stabilite şi potrivit art. 35 alin. (2) lit. g) cere să fie periodic informată despre eficacitatea sistemului de control intern şi de gestiune a riscurilor, având discuţii periodice, cel puţin trimestriale, cu conducerea operativă privind eficienţa sistemului de control intern, analize periodice, cel puţin trimestrial, a evaluărilor sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă şi de auditul intern dar şi urmărirea implementării de către conducerea operativă a recomandărilor formulate de auditul intern.

Din analiza actelor contestate se constată că s-a recunoscut că la nivelul societăţii existau prevederile interne şi condiţiile contractuale corecte şi eficiente cu privire la asigurările de grup pentru angajaţi, dar sancţiunea a fost aplicată membrilor Consiliului de supraveghere tocmai pentru încălcarea art. 3 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 pentru că nu a urmărit conformitatea activităţii societăţii cu reglementările legale în vigoare, politica şi procedurile societăţii şi a art. 35 alin. (1) şi (2) lit. f) din aceleaşi Norme şi pentru că s-a apreciat că recurentul nu a luat măsuri pentru a asigura funcţionarea sistemului de control intern al societăţii.

De aceea, nici nu se poate susţine că situaţia de fapt reţinută prin procesul-verbal de control nu întruneşte conţinutul constitutiv al unei încălcări a obligaţiilor conducerii administrative.

Deşi recurentul susţine că şi-a îndeplinit în mod corect şi complet obligaţia de verificare a activităţii de control intern instituită de art. 35 al Normelor ASF, totuşi, din probele administrate rezultă că acesta a elaborat Procedura de organizare şi funcţionare a sistemului de control intern, Organizarea societăţii, statutul activităţii de audit intern şi alte reglementări, dar nu s-au prezentat documente sau să dovedească întreprinderea măsurilor prevăzute de art. 35 alin. (3) din Norme, măsuri ce presupuneau discuţii periodice, cel puţin trimestrial, cu conducerea operativă privind eficienţa sistemului de control intern, analiza periodică, cel puţin trimestrial, a evaluărilor sistemului de control intern.

Aceste măsuri nu presupun, aşa cum susţine recurentul, monitorizarea efectivă a angajaţilor în activitatea zilnică.

Prin soluţia pronunţată de instanţa de fond nu au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. f) din Norme şi nu se poate considera că toată răspunderea pentru conducerea societăţii ar reveni conducerii administrative.

Au fost analizate de către instanţa de fond dispoziţiile art. 35 din Norme şi argumentele prezentate de reclamant, dar nu se pot confunda atribuţiile conducerii administrative prevăzute de art. 35 din Norme cu cele ale conducerii executive, atribuţii prevăzute de art. 36 din aceleaşi Norme.

În actele contestate s-a făcut delimitarea între atribuţiile celor două conduceri, iar instanţa de fond a subliniat că, potrivit art. 36 din Norme, conducerea executivă a asigurătorului/reasigurătorului are responsabilităţi pe linia monitorizării funcţionării adecvate şi eficiente a sistemului de control intern, dar această responsabilitate nu înlătură responsabilitatea ce revine controlului de supraveghere, conform art. 35 alin. (1), sub aspectul stabilirii şi menţinerii unui sistem de control intern adecvat şi eficient.

Sancţionarea recurentului, ca şi a celorlalţi membrii ai Consiliului de supraveghere, s-a făcut pentru nu şi-au îndeplinit atribuţiile pe care Normele li le-au stabilit, iar o dovadă în acest sens este tocmai faptul că, deşi au existat încălcări ale procedurilor interne şi ale condiţiilor contractuale, ele nu au fost aduse la cunoştinţa membrilor de supraveghere, iar aceasta este o dovadă a funcţionării defectuoase a sistemului de control intern, iar recurentul avea obligaţia de a verifica implementarea corectă a sistemului de control intern.

În cadrul motivelor de recurs au fost invocate şi soluţii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în litigii identice prin care alţi membri ai Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări, respectiv B., C. şi D., au contestat sancţiunile aplicate şi în care au fost admise acţiunile.

Însă, soluţiile invocate erau pronunţate în primă instanţă, iar în recurs, până la data pronunţării prezentei soluţii, erau soluţionate două dintre litigii.

Astfel, în dosar nr. x/2014 a fost pronunţată Decizia nr. 3165 din 15.011.2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admis recursul declarat de ASF, casată sentinţa şi rejudecând acţiunea reclamantului D. a fost respinsă ca neîntemeiată.

În dosar nr. x/2014 a fost pronunţată Decizia nr. 3473 din 8.12.2014 prin care a fost admis recursul declarat de ASF, casată sentinţa şi respinsă acţiunea reclamantului B. ca neîntemeiată.

În raport de aceasti soluţie, un alt argument în sensul respingerii recursului declarat este şi respectarea art. 6 din CEDO.

În raport cu jurisprudenţa CEDO în Cauza Beian împotriva României, pentru ca instanţa supremă să nu pronunţe soluţii contrare în cauze identice, soluţia în prezenta cauză este concordantă cu cea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarele susamintite.

În Hotărârea pronunţată în Cauza Beian, CEDO a subliniat că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei (Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 la 34173/96, parag. (59), CEDO 1999-VII) şi că în loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei juridice, micşorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, E. împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, parag. (97), CEDO 2002-VII şi Păduraru parag. (98), în cazul în care s-ar pronunţa soluţii contrare în speţe identice.

De aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2803 din 21 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2016.