Cross-border VAT refund claim barred by domestic proof-of-payment requirement contrary to Eighth Directive 79/1072/EEC

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.04.2012, reclamanta A., reprezentată de mandatar civil B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş - DGFP Argeş a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 368 din 27.09.2011 privind soluţionarea de către pârâta DGFP Argeş a contestaţiei prealabile formulată împotriva Deciziei de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr. 25644 din 21 martie 2011 şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a acestei decizii.

În subsidiar, a cerut anularea oricăror rapoarte ori note interne de verificare, control şi constatare; constatarea dreptului reclamantei la rambursarea sumei de 740.205 RON (din totalul sumei de 789.156,86 RON respinsă la rambursare) reprezentând TVA sau numai pentru o parte din această sumă, începând cu data de 15.12.2009, data depunerii cererii de rambursare TVA nr. 70016, şi în continuare, obligarea pârâtei la emiterea actelor administrative de rambursare TVA pentru suma stabilită conform probatoriului ce se va administra, în termen de 5 zile de la pronunţarea sentinţei, sub sancţiunea amenzii prevăzută de legea contenciosului administrativ.

A. a depus, prin intermediul împuternicitului său C. S.R.L., cererea de rambursare TVA nr. x din 15.12.2009 conform dispoziţiilor Directivei a 8-a privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării şi a dispoziţiilor art. 302 alin. (1) din C. fisc.

Suma solicitată de A. la rambursare a fost de 1.448.074,70 RON şi a rezultat numai din facturile emise de D. S.R.L. pentru reparaţia autobuzelor livrate de A. către Primăria Bucureşti (pentru serviciul de transport în comun asigurat de RATB), pentru care furnizorul era obligat la asigurarea reparaţiilor şi întreţinerii pe perioada de garanţie.

La data de 28.06.2010, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Serviciul reprezentanţe străine, ambasade şi administrare a contribuabililor nerezidenţi ("DGFPMB"), ca organ competent de soluţionare a cererilor de rambursare de TVA, a transmis Cererea de informaţii suplimentare nr. 70016 din 24 iunie 2010 prin care se solicita prezentarea în termen de 30 zile a următoarelor documente suplimentare:

- documentele de plată care să facă dovada achitării TVA-ului aferent facturilor pe baza cărora a fost solicitată rambursarea TVA şi

- contractele care au stat la baza întocmirii facturilor prezentate, traduse de traducători autorizaţi.

La data de 16.07.2010, A. a depus prin intermediul reprezentantului său convenţional toate documentele suplimentare solicitate. Suplimentarea documentelor a fost înregistrată sub nr. x din 16 iulie 2010, număr emis de registratura generală a DGFPMB.

Ulterior, prin Ordinul 26961 din 16.11.2010 nepublicat în Monitorul Oficial, competenţa de soluţionare a cererilor de rambursare depuse de persoane impozabile stabilite în Comunitatea Europeană a fost delegată organelor fiscale teritoriale.

În acest context, la data de 29.06.2011 a fost comunicată Decizia nr. 25644 din 21 martie 2011 emisă de DGFP Argeş, conform căreia:

- a fost aprobată la rambursare suma de 658.917,84 RON

- a fost respinsă la rambursare suma de 789.156,86 RON.

Pentru suma totală de 740.204,66 RON aferentă facturilor menţionate în Secţiunile 1 şi 4 ale tabelului deciziei de rambursare, A. a formulat contestaţia prealabilă la emitentul actului administrativ.

Prin Decizia nr. 368 din 27 septembrie 2011 emisă de DGFP Argeş, contestaţia A. a fost respinsă pentru următoarele motive:

- pentru suma de 662.472 RON nu a fost făcută dovada achitării taxei facturate;

- pentru suma de 77.733 RON reprezentând TVA neadmis la rambursare nu a rezultat cu certitudine că prestările de servicii facturate au fost utilizate în folosul operaţiunilor taxabile.

Reclamanta a mai arătat că pentru suma de 662.472 RON nu a fost făcută dovada achitării taxei facturate.

Autorităţile fiscale au respins la rambursare TVA în sumă de 77.733 RON aferent facturilor enumerate în secţiunea 4 a tabelului din decizia de rambursare, invocând faptul că nu au fost prezentate contracte de prestări servicii.

A. a arătat ca a depus la data de 16.07.2010 toate contractele relevante (contracte încheiate cu prestatorul D. S.R.L. privind reparaţia, revizia, etc. a autobuzelor livrate către RATB).

A mai precizat că D. S.R.L. a asigurat reparaţia, service-ul şi revizia autobuzelor livrate în România de către A., servicii la care A. s-a obligat către RATB prin contractele de furnizare produse nr. x/C din 23.12.2005 (având ca obiect furnizarea a 500 de autobuze Mercedes) şi nr. 1657/C din 10.09.2007 (având ca obiect furnizarea a încă 500 de autobuze). D. a preluat aceste obligaţii de la A., prin contractul de prestări servicii încheiat cu A. la data de 15.12.2007 .

RATB a acceptat oficial efectuarea de D. S.R.L. a obligaţiilor asumate prin contractul de furnizare prin Actul adiţional nr. 1 la Contractul de furnizare produse nr. x/C din 23.12.2005.

S-a mai arătat că potrivit art. 14.1. din Contractul încheiat între A. şi RATB, costurile aferente manoperei de întreţinere, de mentenanţă planificată, de remediere a defecţiunilor, precum şi cele aferente pieselor de schimb şi materialelor necesare activităţii de întreţinere (prevăzute detaliat în anexa 12 la Contract) vor fi suportate de furnizor, respectiv de A.

În baza acestor contracte, D. S.R.L. a facturat către A. costul manoperei, inclusiv al pieselor de schimb şi consumabilelor achiziţionate şi a refacturat costul cu serviciile prestate de terţi (E. S.R.L. şi F. SA) facturile 8 şi 9 enumerate în secţiunea 4 a tabelului din decizia de rambursare.

Din documentele anexate celor două facturi reclamanta a arătat că rezultă clar natura serviciilor refacturate (instalare şi configurare software, testare software, service anvelope).

În concluzie, s-a arătat că respingerea de către autorităţile fiscale a sumei de 77.733,48 RON aferente facturilor enumerate în secţiunea 4 a tabelu1ui din decizia de rambursare a fost făcută în mod nelegal, întrucât aceleaşi contracte (anexate cererii de rambursare şi contestaţiei prealabile) au stat la baza emiterii atât a facturilor acceptate la rambursare, cât şi a celor două facturi respinse din care a rezultat TVA in valoare de 77.733,48 RON.

1.2. Prin sentinţa nr. 5019/2012 Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Piteşti care soluţionează litigiul în fond prin sentinţa nr. 33 din 30 ianuarie 2013, respingând acţiunea formulată de A.

1.3. Prin Decizia nr. 716 din 14 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus casarea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea dosarului spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căreia litigiul s-a înregistrat la data de 28.03.2014.

1.4. Prin sentinţa nr. 1651 din 26 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în prealabil, Curtea a reţinut că în discuţie, în litigiu, sunt doar motivele de respingere a contestaţiei administrativ fiscale formulă de reclamantă privind: respingerea TVA la rambursare a sumei de 662.472 RON pe motiv că reclamanta nu a prezentat documente de plată prin care să ateste achitarea TVA conform art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 şi respingerea TVA la rambursare în sumă de 77.733 RON, pe motiv că pentru facturile din centralizator 1A-2A reclamanta nu a prezentat contracte de prestări servicii.

În ceea ce priveşte suma de 662.472 RON reprezentând TVA neadmisă la rambursare, Curtea a reţinut că o persoană impozabilă neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilită în alt stat membru poate solicita rambursarea taxei achitate pentru bunuri mobile care i-au fost livrate sau serviciile care i-au fost prestate în beneficiul său în România.

A reţinut Curtea că din analiza documentaţiei depuse la dosar de DGFP Argeş rezultă că acestea reprezintă numai facturi, iar nu şi dovezile de plată TVA aferentă.

Curtea a mai reţinut şi inutilitatea probei cu expertiză prin aceea că partea reclamantă a recunoscut în cuprinsul acţiunii faptul că suma solicitată la rambursare a rezultat numai din facturile emise de D. S.R.L. pentru reparaţia autobuzelor livrate de A.

În ceea ce priveşte lipsa necesităţii probării achitării TVA, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte legislaţia naţională, nu s-a invocat de către partea reclamantă nicio dispoziţie care să o absolve de această obligaţie.

În ceea ce priveşte normele de drept al Uniunii Europene şi aplicabilitatea directă a art. 6 din Directiva nr. 79/1072/EEC, Curtea a remarcat faptul că efectul direct al directivei poate fi invocat în cazul unei transpuneri neconforme a acesteia, or, în litigiu, pct. 49 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 transpune Directiva.

De asemenea, s-a mai reţinut că din analiza textului directivei rezultă că aceasta nu se opune obligaţiei de dovedire a plăţii TVA prin aceea că nu o prevede expres. Reclamanta se apărase susţinând faptul că textele legale invocate de autoritatea fiscală pârâtă sunt contrare dreptului Uniunii dovada fiind şi adoptarea O.U.G. nr. 102/2013 de modificare a Legii nr. 571/2003, însă instanţa a reţinut că apărarea în sine excede cadrului procesual, fiind străină pricinii.

În ceea ce priveşte cauzele C-174/08 Construction Danmark A/S împotriva Skatteministeriet, C-309/06 Marks & Spencer, C385/2009 Nidera Handelscompagnie pronunţate de CJUE, Curtea a constatat că, în cauză, nu s-a probat că autoritatea fiscală ar fi încălcat principiul neutralităţii TVA, indicat şi explicat în hotărârile CJUE citate.

De asemenea, a mai arătat că, din faptul că Directiva nr. 79/1072/EEC nu prevede expres obligaţia probării plăţii TVA, nu rezultă că aceasta s-ar opune obligaţiei de dovedire a plăţii TVA.

În ceea ce priveşte procedura de "infringement" împotriva României invocată de partea reclamantă, Curtea a remarcat, faptul că aceasta vizează, de fapt, o solicitare a Comisiei Europene de accelerare a duratei de soluţionare a cererilor de rambursare TVA, iar nu constatarea unei încălcări a Directivei nr. 79/1072/EEC.

În ceea ce priveşte suma de 77.733 RON TVA neadmisă la rambursare, s-au reţinut următoarele:

Reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 77.733 RON înscrisă în facturi de prestări servicii emise de S.C. D.

Din actele dosarului a rezultat că în Factura x din 03.06.2009 sunt înscrise E. S.R.L. şi în Factura x din 21.05.2009 sunt înscrise F. S.A., A. Germania neprezentând contracte de prestări servicii încheiate cu S.C. A. S.R.L., furnizorul emitent al facturilor.

Susţinerea reclamantei în sensul că facturile menţionate au fost emise de D. S.R.L. în baza aceluiaşi contract cu cel în baza căruia au fost emise celelalte facturi, a apreciat instanţa că nu este întemeiată, întrucât facturile 8 şi 9 reprezintă în fapt refacturări ale serviciilor pe care reclamanta le-a contractat la rândul său cu terţii prestatori E. S.R.L. şi F. S.A.

Apărarea reclamantei în sensul că pentru facturile respective există Contractul de furnizare nr. x/2005 şi Contractul de furnizare nr. x/2007, având ca obiect furnizare autobuze, contractele fiind încheiate între reclamantă şi A. Germania, nu a putut fi reţinută de instanţă.

2. Calea de atac exercitată

2.1. Împotriva sentinţei nr. 1651 din 26.05.2014 a formulat recurs reclamata A. - Germania

În recursul formulat a fost invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - 1865, fiind susţinute, în esenţă, următoarele critici:

- în ceea ce priveşte suma de 77.733 RON reprezentând TVA neadmisă la rambursare, instanţa a reţinut fără tremei că reclamanta şi-ar fi exercitat dreptul de deducere în lipsa unor documente justificative legale;

- în ceea ce priveşte neadmiterea la rambursare a sumei de 662.472 RON TVA, instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că ar fi fost necesară probarea efectuării plăţii facturilor furnizorului/furnizorilor.

2.2. Prin încheierea din data de 12.11.2015, instanţa de recurs a apreciat că este necesară punerea în discuţia părţilor a sesizării CJUE cu o întrebare preliminară privind conformitatea dispoziţiilor legale naţionale incidente în cauză cu dispoziţiile celei de-a 8-a Directive (Directiva nr. 79/1072/CCE).

Prin încheierea din data 17 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 267 TFUE: a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Dacă dispoziţiile Directivei a 8-a (Directiva nr. 79/1072/CCE) precum şi principiul neutralităţii fiscale se opun/s-au opus unei legislaţii, dintr-un stat membru, prin care se reglementează/s-a reglementat, în considerarea principiului certitudinii impunerii, condiţiile în care se poate exercita dreptul de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, precum, în cauza de faţă, dovedirea achitării taxei de către furnizori" şi a suspendat judecarea recursului până la pronunţarea CJUE.

2.3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat prin Ordonanţa din 30 iunie 2016 asupra întrebării preliminare, în sensul că a opta Directivă nr. 79/1072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pentru a-şi exercita dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, persoanele impozabile sunt supuse obligaţiei generale de a face dovada achitării acestei taxe.

În considerente Ordonanţei, CJUE, la pct. 29, a menţionat totuşi că potrivit "articolului 6 din a opta directivă, un stat membru poate, în anumite cazuri, să oblige o persoană impozabilă să furnizeze informaţiile necesare pentru a se stabili dacă cererea de restituire a TVA - ului este justificată. Aceasta ar putea fi cazul, de exemplu, atunci când există o suspiciune de abuz fiscal".

2.4. Înalta Curte, în raport cu soluţia şi considerentele Ordonanţei CJUE, a solicitat autorităţii fiscale intimate să depună în cauză/la dosar un punct de vedere, la care aceasta a răspuns că, din "înscrisurile aflate la dosar, rezultă fără echivoc legalitatea şi temeinicia actelor fiscale" atacate în cauză.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat împotriva sentinţei nr. 1651/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

3.1. Recursul formulat este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. În ceea ce priveşte criticile recursului referitoare la soluţia de neadmitere la rambursare a sumei de 662.472 RON TVA, instanţa de recurs constată că sunt întemeiate.

Într-adevăr, în cauză, este necontestat faptul că societatea reclamantă/recurată nu a prezentat organelor fiscale documente de plată prin care să se ateste achitarea TVA de către furnizor/furnizorii din amonte.

Totodată, este necontestat că art. 302 din C. fisc. prevedea la alin. (1) că "în condiţiile stabilite prin norme: a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitată pentru importuri şi achiziţii de bunuri/servicii efectuate în România".

Pe de altă parte, a fost adoptată O.U.G. nr. 102/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, care, între altele, a prevăzut că la art. 302 alin. (1) lit. a) şi b) se modifică şi vor avea următorul cuprins: ,, a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată şi care este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România poate beneficia de rambursarea taxei pe valoare adăugată aferente importurilor şi achiziţiilor de bunuri/servicii efectuate în România;

b) persoana impozabilă neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA România, nestabilită pe teritoriul Uniunii Europene, poate solicita rambursarea taxei aferente importurilor achiziţiilor de bunuri/servicii efectuate în România, dacă, în conformitate cu legile ţării unde este stabilită, persoană impozabilă stabilită în România ar avea acelaşi drept de rambursare în ceea ce priveşte TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în ţara respectivă".

Astfel, după modificarea prin O.U.G. nr. 102/2013, art. 302 alin. (1) lit. a) a căpătat următorul conţinut:

"În condiţiile stabilite prin norme: a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente importurilor şi achiziţiilor de bunuri/servicii, efectuate în România".

Or, în cauză, în considerentele sentinţei nr. 1651 din 26.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, judecătorul fondului şi-a întemeiat soluţia privind rambursarea/nerambursarea sumei de 662.472 RON TVA, pe argumentul că, "din faptul că Directiva 79/1072/CEE nu prevede expres obligaţia probării plăţii TVA, nu rezultă că aceasta (directiva) s-ar opune obligaţiei de dovedire a plăţii TVA".

Cu alte cuvinte, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 302 alin. (1) lit. a) din C. fisc., în forma în vigoare anterior modificării sale prin pct. 44 din O.U.G. nr. 102/2013, sunt conforme cu reglementarea şi principiile Directivei 79/1072/CEE.

Deci, rezultă că în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013/modificării art. 302 alin. (1) lit. a) C. fisc., a existat o reglementare legală privind condiţia probării achitării TVA, în cazul unei cereri de rambursare de către o persoană stabilită în alt stat membru.

Astfel, având în vedere obiectul cauzei, referitor la rambursarea/nerambursarea sumei de 662.472 RON, soluţia instanţei de fond şi argumentele acesteia, conţinutul prevederilor art. 302 alin. (1) lit. a) din C. fisc., instanţa de recurs a considerat necesară sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, chiar dacă Directiva 79/1072/CEE din 6 decembrie 1979 a fost abrogată de art. 28 din Directiva 2008/9/CE, începând cu 01.01.2010, întrebarea preliminară rămânând actuală şi necesară deoarece cererea de rambursare fusese depusă la organul fiscal la data de 15.12.2009.

Întrebarea preliminară a avut următoarea formulare/următorul conţinut:

"Dacă dispoziţiile Directivei a 8-a (79/1072/EEC) precum şi principiul neutralităţii fiscale se opun/s-au opus unei legislaţii, dintr-un stat membru, prin care se reglementează/s-a reglementat, în considerarea principiului certitudinii impunerii, condiţiile în care se poate exercita dreptul de rambursare pe valoarea adăugată, precum, în cauza de faţă, dovedirea achitării taxei de către furnizori".

Prin Ordonanţa din 30 iunie 2016, CJUE (Camera a noua) a statuat/a declarat că:

"A opta directivă 79/1072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pentru a-şi exercita dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, persoanele impozabile sunt supuse unei obligaţii generale de a face dovada achitării acestei taxe".

Totuşi, la pct. 29 din considerentele Ordonanţei s-a argumentat că:

"Desigur, conform articolului 6 din a opta directivă, un stat membru, poate, în anumite cazuri, să oblige o persoană impozabilă să furnizeze informaţiile necesare pentru a se stabili dacă cererea de restituire a TVA-ului este justificată. Acesta ar putea fi cazul, de exemplu, atunci când există o suspiciune de abuz fiscal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2007, Planzer Luxemburg, C-73/06, EU:C:2007:397, punctele 46 şi 47)".

În cauză, însă, organele fiscale nu au probat şi, de altfel, nici nu au invocat/susţinut existenţa unui caz special/existenţa unei suspiciuni de abuz fiscal care să justifice obligarea persoanei impozabile să furnizeze informaţiile necesare/să probeze achitarea TVA de către furnizor/furnizori.

Astfel fiind, hotărârea/soluţia preliminară dată de CJUE prin Ordonanţa din 30 iunie 2016 rămâne pe deplin aplicabilă în cauza de faţă, recurenta - reclamantă având dreptul la rambursarea TVA în sumă de 662.472 RON.

3.3. În ceea ce priveşte criticile formulate de societatea recurentă referitoare la soluţia de neadmitere la rambursare a TVA în sumă de 77.733 RON, instanţa de recurs a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

În esenţă, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de fond a reţinut fără temei că societatea şi-ar fi exercitat dreptul de deducere a taxei în lipsa unor documente justificative legale.

Astfel, dispoziţiile legale incidente, în această privinţă, sunt următoarele:

- Art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., potrivit cărora "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile".

- H.G. nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a C. fisc., pct. 49 alin. (1), potrivit cărora "(1) în condiţiile prezentate şi în conformitate cu procedurile de la alin. (4)-(14), persoana impozabilă prevăzută la alin. (3) poate solicita rambursarea taxei facturată de alte persoane impozabile şi achitată de aceasta pentru bunuri mobile ce i-au fost livrate sau serviciile care i-au fost prestate în beneficiul sau în România, precum şi a taxei achitate pentru importul bunurilor în România pe o perioadă de minimum trei luni sau maxim un an calendaristic sau pe o perioadă mai mică de trei luni rămasă din anul calendaristic. Prezentele norme transpun Directiva a 8-a - 79/1072/EEC din data de 6 decembrie 1979."

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că societatea recurentă nu a depus, la data solicitării rambursării taxei pe valoarea adăugată şi nici în susţinerea contestaţiei fiscale formulate, contracte de prestări servicii sau alte documente prin care să justifice că achiziţiile de servicii au fost utilizate în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Or, potrivit dispoziţiilor legale incidente în cauză, justificarea utilizării bunurilor şi serviciilor în folosul operaţiunilor taxabile se face cu documente pentru care societatea are obligaţia întocmirii în funcţie de specificul activităţii desfăşurate şi anume: contracte (prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului) şi devize de lucrări cu defalcarea cheltuielilor pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului.

De asemenea, prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare care să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.

Or, în cauză, a rezultat că în Factura nr. K2009 005 din 03.06.2009 sunt înscrise " E. S.R.L. - Servicii anvelope conform contract ..." şi în factura nr. K 2009 004 din 21 mai 2009 sunt înscrise" F. S.A. - Servicii instalare Sistem Comunicaţii şi instalări materiale conform contract ... ", A. cu sediul în Germania neprezentând contracte de prestări servicii încheiate cu S.C. A. S.R.L. (furnizorul care a emis facturile în cauză) şi nici un alt document din care să rezulte necesitatea efectuării acestor prestaţii.

Totodată, a rezultat faptul că A. cu sediul în Germania, persoana juridică nerezidentă, a dedus în mod eronat taxa pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii emise de S.C. D. în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între S.C. D. cu furnizorii înscrişi în facturi şi nu a făcut dovada necesităţii acestor prestaţii.

În concluzie, rezultă că societatea recurentă nu a avut/nu are dreptul la rambursarea TVA în sumă de 77.733 RON din moment ce, în cauză, nu s-a probat cu certitudine că prestările de servicii facturate au fost utilizate în folosul operaţiunilor taxabile.

3.4. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, având în vedere că acţiunea va fi admisă în parte, instanţa de recurs, în raport cu prevederile art. 276 prin C. proc. civ. din 1865, a redus suma pretinsă la 10.000 RON, urmând să oblige autoritatea fiscală intimată la plata acestei sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1651 din 26 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa recurată în sensul că admite în parte acţiunea formulată de A.

Modifică actele fiscale în sensul că societatea reclamantă are dreptul la rambursarea TVA în sumă de 662.472 RON.

Menţine în rest hotărârea instanţei de fond şi actele fiscale atacate.

Obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2016.