Limits of external audit jurisdiction over acts of the insolvency judge and creditors' assembly under Law no. 85/2006

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanţei de fond

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C C. S.A., în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. 42 din 24.05.2013 dată de Curtea de Conturi - Departamentul IV, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/01.04.2013 solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea încheierii nr. 42 din 24.05.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV;

- anularea Deciziei nr. 10 din 01.04.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV şi înlăturarea tuturor măsurilor dispuse în sarcina C. prin decizie, desfiinţând pe cale de consecinţă şi Raportul de control nr. x din 01.03.2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 19.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi au fost anulate încheierea nr. 42/2013 şi Decizia nr. 10/2013 emise de pârâta Curtea de Conturi.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Curtea de Conturi a României şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea spre rejudecare a procesului în fond.

Un prim motiv de recurs invocat a fost cel potrivit căruia instanţa de fond nu a ţinut cont de temeiul de drept în baza căruia au fost stabilite măsurile atacate prin Decizia nr. 10/2013, respectiv disp. art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, raportate la legislaţia în materie.

a) Referitor la măsura dispusă la pct. I din Decizia nr. 10 din 01.04.2013, vizând neorganizarea contabilităţii furnizorilor şi clienţilor, precum şi neorganizarea contabilităţii de gestiune, instanţa de fond nu a ţinut cont de pronunţarea hotărârii, de legislaţia care reglementează organizarea şi conducerea contabilităţii şi de faptul că S.C C. S.A. încadrându-se în categoria entităţilor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii avea obligaţia de a ţine contabilitatea furnizorilor şi a clienţilor, a celorlalte datorii şi creanţe, pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică, inclusiv contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

În actul de control s-a consemnat că administratorul judiciar A., în perioada de observaţie, a întocmit Tabelul definitiv al creanţelor în data de 10.11.2010, dar înscrierea în acesta s-a efectuat ca urmare a reconstituirii, pe baza documentelor prezentate de terţi şi nu pe baza documentelor din evidenţa contabilă care să rectifice realitatea existenţei unei obligaţii legale de plată a S.C C. S.A.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că înscrierea creanţelor în tabelul definitiv al creanţelor, ca urmare a reconstituirii pe baza documentelor prevăzute de terţi, este o procedură prevăzută de Legea nr. 85/2006 care, însă, nu exclude organizarea şi conducerea contabilităţii furnizorilor şi clienţilor conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 82/1991 şi organizarea contabilităţii de gestiune prin utilizarea de conturi specifice.

b) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II 7 din Decizia nr. 10/2013 s-a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor RODAS coroborate cu cele ale H.G. nr. 577/2002.

Extinderea perioadei verificării capitalului social a fost determinată de constatarea unor deficienţe a căror remediere ulterioară nu mai era posibilă şi a fost stabilită prin delegaţiile de control ale auditorilor publici externi conform prevederilor pct. 51 lit. b) RODAS.

S-a precizat că:

- prin nemajorarea capitalului social, în condiţiile prevăzute la art. 143 din H.G. nr. 577/2002 a fost diminuat numărul de acţiuni deţinute de statul român;

- în aplicarea prevederilor art. 142 şi art. 143 din H.G. nr. 577/2002 nu este prevăzut un termen de prescripţie şi nu au fost respectate prevederile art. 290 din acelaşi act normativ;

c) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizia nr. 10/2013 s-a invocat faptul, că referitor la neurmărirea valorificării stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate, instanţa de fond a apreciat greşit situaţia dată întrucât în cauză nu s-a pus problema tragerii la răspundere a persoanelor vinovate prin măsura dispusă prin decizia atacată, ci conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, aducea la cunoştinţa entităţii abaterile constatate pentru ca aceasta, prin acte proprii, să întreprindă măsurile necesare şi legale stabilirii şi recuperării prejudiciilor produse.

În contextul în care cheltuielile cu casările de stocuri au fost nominalizate ca o cauză care a determinat apariţia stării de insolvenţă, în mod corect susţine recurenta, auditorii publici externi au constatat că nu s-au stabilit şi persoanele cărora le-ar fi imputabilă deprecierea acestora, întrucât pagubele produse nu se încadrează în cele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

d) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II 9 din Decizia nr. 10/2010, s-a arătat că s-a stabilit în sarcina conducerii S.C C. S.A. obligaţia de a intra în legalitate prin "contractarea şi livrarea de produse finite (ceaiuri şi siropuri) la un preţ care să acopere costurile înregistrate de societate cu producerea şi comercializarea lor pentru că vânzarea produselor în pierdere este interzisă conform art. 17 din O.G. nr. 99/2000.

e) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.10 din Decizia nr. 10/2013 s-a precizat că s-a stabilit obligaţia de a intra în legalitate privind "acceptarea la plată a serviciilor achiziţionate în termenul de valabilitate a contractului şi pentru care există documente justificative care să certifice prestarea acestora.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată pentru că s-a rezumat a analiza legalitatea măsurii dispuse prin prisma incidenţei sau nu a O.U.G. nr. 34/2006 şi nu a avut în vedere argumentele invocate care susţin măsura dispusă, deşi conducerea S.C C. S.A. susţine prestarea efectivă a serviciilor în baza unor media planuri aprobate de C., fără a face dovada existenţei acestora.

f) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.11 din Decizia nr. 10/2013 aceasta a vizat majorarea cheltuielilor de exploatare cu suma de 36.450 RON, prin acordarea drepturilor salariale fără bază legală, iar soluţia instanţei de fond a fost criticată întrucât trimiterile la Legea nr. 284/2010 au vizat prevederile art. 39 lit. b) Cap. IV, nu cu referire la salarizarea personalului entităţii ci la abrogarea unor acte normative de la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv privind abrogarea art. 9 alin. (7) din O.G. nr. 119/1999, iar abrogarea nu înseamnă numai acordarea sporului din fonduri publice pentru că acordarea acestuia nu este condiţionată de sursa de finanţare sau entitatea la care se aplică.

Referitor la sporul de 15% s-a precizat că personalul din cadrul S.C C. S.A. este personal contractual, angajat cu contract de muncă, iar în contractul colectiv de muncă încheiat nu se regăseşte sporul de 10% pentru coordonarea activităţii IT.

g) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.12 din Decizia nr. 10/2013 s-a arătat că aceasta a vizat măsuri pentru extinderea verificărilor asupra tuturor tranzacţiilor şi plăţilor efectuate pe perioada insolvenţei.

Recurenta a apreciat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 85/2006, iar faptul că vânzarea acestor active şi preţul de vânzare stabilit în baza rapoartelor de evaluare au fost aprobate de Adunarea Creditorilor nu justifică faptul administratorului judiciar de a încheia tranzacţii fără a notifica administratorul special şi fără confirmarea judecătorului sindic.

Referitor la invocarea vânzării ca fiind o instituţie juridică diferită de cea a contractului de tranzacţie s-a subliniat că legiuitorul nu a făcut o astfel de precizare.

În ceea ce priveşte onorariul administratorului judiciar, potrivit Legii nr. 85/2006, judecătorul sindic fixează şi confirmă prin încheiere, onorariul administratorului judiciar, dar nu au fost confirmate de către judecătorul sindic.

h) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.13 din Decizia nr. 10/2013 s-a invocat faptul că aceasta a fost dispusă pentru nerespectarea prevederilor legale privind drepturile şi obligaţiile personalului pe perioada delegării în altă localitate, respectiv suma de 558,74 RON.

Instanţa de fond, susţine recurenta, nu a ţinut seama de prevederile H.G. nr. 1860/2006, art. 6 din Legea nr. 82/1991 şi O.G. nr. 19/1999.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, Legea nr. 554/2004, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi şi s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 1555 din 19.05.2014 ca netemeinică şi nelegală, cu trimitere spre rejudecare a procesului pe fond.

Intimata S.C C. S.A. a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat, în principal, respingerea recursului ca vădit nefondat, în condiţiile art. 493 alin. (5) N. C. proc. civ., în subsidiar, respingerea recursului ca vădit nefondat, respingerea ca inadmisibilă a cererii de casare cu trimitere spre rejudecare a sentinţei recurate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14.11.2015 a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis în principiu recursul declarat şi s-a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a încheierii nr. 42 din 24.05.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV, anularea Deciziei nr. 10 din 01.04.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV şi înlăturarea tuturor măsurilor dispuse în sarcina C. prin decizie.

Prin sentinţa atacată în prezenta cauză a fost admisă acţiunea reclamantei S.C C. S.A. şi anulate cele două acte contestate.

Criticile recurentei împotriva acestei soluţii sunt nefondate.

Recurenta Curtea de Conturi a efectuat o acţiune de control, în perioada 31.10. - 21.12.2012, cu tema Situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului la S.C C. S.A., control care a fost extins şi în perioada 07.01.2013 - 01.03.2013 şi s-a finalizat cu Raportul de control nr. x din 01.03.2013, prin care s-au constatat următoarele:

- S.C C. S.A. nu a organizat contabilitatea furnizorilor şi a clienţilor in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 82/1991 şi OMF nr. 1826/2003, motivat în esenţă de faptul că în Tabelul definitiv al creanţelor C., întocmit în procedura de insolvenţă ce s-a derulat împotriva societăţii, nu ar fi fost prezentate documente înregistrate in evidenta contabila care sa certifice realitatea existentei unei obligaţii legale de plata a S.C C. S.A., prin urmare înscrierea creanţelor in Tabel s-a efectuat pe baza documentelor prezentate de terţi.

- S.C C. S.A. şi-a majorat capitalul social cu valoarea unor terenuri în alte condiţii decât cele legale, întrucât pentru 45 de terenuri in suprafaţa totala de 3.852.189,89 mp, valoarea acestora a fost preluata din anexele la certificatele de atestare a dreptului de proprietate fără a fi reactualizata la data majorării cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia in vigoare. S-a reţinut in Raport ca procedând astfel C. ar fi încălcat prevederile H.G. nr. 577/2002, O.G. nr. 88/1997 şi Legii nr. 137/2002.

- S.C C. S.A. nu ar fi urmărit valorificarea stocurilor de bunuri (materii prime, semifabricate, produse finite şi mărfuri) in cadrul termenului de valabilitate, încălcând astfel dispoziţiile Legii nr. 253/2003 (Codul muncii) şi ROF C..

- S.C C. S.A. nu ar fi realizat venituri in suma de 2.844.586 iei ca urmare a contractării şi livrării de produse finite (ceaiuri şi siropuri) la un preţ mai mic decât preţul înregistrat in societate cu producerea şi comercializarea lor, încălcând astfel O.G. nr. 99/2000 şi ROF C.

- S.C C. S.A. ar fi achiziţionat servicii în afara perioadei de valabilitate a contractului şi fără a avea la baza documente care să certifice prestarea acestora, încălcând astfel dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 şi O.G. nr. 34/2006, auditorii având in vedere un contract de prestări servicii de publicitate încheiat cu B. S.R.L.

- S.C C. S.A. ar fi majorat cheltuielile de exploatare cu suma de 36.450 RON, prin acordarea de sporuri salariale fără baza legala, fapt ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, CCM C. şi Codului muncii.

- S.C C. S.A. ar fi vândut active şi ar fi plătit onorarii administratorului judiciar în perioada de insolvenţă fără a avea confirmarea judecătorului sindic şi fără ca vânzările de active să fie efectuate de un lichidator, ci de un administrator judiciar, fiind astfel încălcate prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

- S.C C. S.A. ar fi decontat drepturi personalului deplasat in alta localitate, in alte scopuri decât cele in interesul serviciului.

La data de 01.04.2013 Curtea de Conturi a emis decizia nr. 10, prin care s-a dispus în sarcina C. remedierea tuturor aspectelor constatate in Raport, reţinându-se aceleaşi încălcări contestate de reclamantă.

Prin contestaţia înregistrata la Curtea de Conturi sub nr. 6794/12.04.2013 reclamanta a atacat Decizia solicitând să fie reanalizate constatările prin prisma dispoziţiilor legale corect aplicate şi interpretate, dar contestaţia a fost respinsă prin încheierea nr. 42 din 24.05.2013.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele contestate.

Criticile recurentei aduse soluţiei instanţei de fond sunt nefondate, urmând a fi analizate toate măsurile dispuse şi contestate de reclamantă.

a) Măsura dispusă la pct. I.1 din Decizia nr. 10/2013 a vizat neorganizarea contabilităţii furnizorilor şi a clienţilor, respectiv faptul că în Tabelul definitiv al creanţelor au fost înscrise creanţe totale de 3.589.374,88 RON reprezentând 118.514 RON - creanţe izvorâte din raporturi de muncă; 2.208.455,07 RON - creanţe bugetare; 1.169.103,04 RON - creanţe chirografare, respectiv credite bancare, cheltuieli cu dobânzile, creanţe rezultate din livrări de produse şi prestări de servicii sau alte lucrări şi 92.602,77 RON - alte creanţe chirografare.

Instanţa de fond a anulat această măsură şi a considerat că orice creanţă opusă debitorului aflat în procedura de insolvenţă face obiectul verificării, cu excepţia creanţelor prevăzute în titlul executoriu, aspect prevăzut în art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a insolvenţei şi că reclamanta a evidenţiat contabil toate elementele care permit stabilirea costului total de producţie.

În motivele de recurs au fost invocate prevederile legale care impuneau reclamantei obligaţia de a ţine contabilitatea furnizorilor şi a clienţilor, a celorlalte datorii şi creanţe, pe categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică, dar şi faptul că, înscrierea creanţelor în Tabelul definitiv ca urmare a reconstituirii pe baza documentele prezentate de părţi, nu exclude organizarea şi conducerea contabilităţii conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 82/1991.

Soluţia instanţei de fond nu este greşită, aşa cum susţine recurenta.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că au fost evidenţiate contabil toate cheltuielile care intră în componenţa costului total, determinat precis, ca şi profitul din vânzarea produselor, ceea ce dovedeşte că intimata-reclamantă a organizat contabilitatea de gestiune conform Ordinul M.F.P. nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune, respectiv la nivelul fiecărei sucursale şi la nivelul sediului central prin evidenţe tehnico-operative şi prin utilizarea conturilor din contabilitatea financiară.

În privinţa modalităţii de înscriere a creanţelor în Tabelul definitiv al acestora, în actele contestate s-a constatat că administratorul judiciar nu a înscris în mod corect creanţele în tabelul de creanţe şi că nu toate sumele înregistrate în contabilitate au fost înscrise în tabelul definitiv.

În recurs nu se contestă faptul că înscrierea creanţelor în Tabelul definitiv se poate face ca urmare a reconstituirii, pe bază de documente prezentate de părţi, dar că oricum avea obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea furnizorilor şi clienţilor.

Dar aceste critici sunt nefondate în raport de prevederile art. 67, 72-76 din Legea nr. 85/2006.

Conform art. 67 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar verifică fiecare cerere şi documentele depuse şi efectuează o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, iar în baza art. 72 alin. (1) din acelaşi act normativ, se întocmeşte un tabel preliminar reprezentând toate creanţele.

Art. 66 din Legea nr. 86/2006 prevede că creanţele necontestate sunt prezentate de lege valabile şi corecte, astfel că nicio altă autoritate nu poate verifica modul de înscriere a creanţelor în tabelul întocmit, numai judecătorul sindic poate stabili creanţele ce vor fi înscrise, în funcţie de documentele depuse la dosarul de insolvenţă.

b) Măsura prevăzută la pct. II.7 din Decizia nr. 10/2013 a vizat majorarea capitalului social, cu valoarea terenurilor (45) în suprafaţă de 3.852.189,89 m.p., preluată din anexele la certificatele de atestare a dreptului de proprietate, fără a fi reactualizată la data majorării, cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia în vigoare şi că valoarea estimată a acestei abateri este de 9.390.868 RON, iar din cele 45 terenuri, un număr de 41 erau vândute.

Instanţa de fond a anulat această măsură pentru că s-au încălcat limitele controlului desfăşurat întrucât majorarea capitalului social a fost efectuată în perioada 2000-2004, iar perioada supusă controlului a fost 2009-2010.

Recurenta a criticat această soluţie i a invocat că extinderea perioadei verificării s-a făcut conform pct. 51 lit. b) din RODAS.

Conform pct. 51 lit. b) din Regulament:

"În delegaţiile emise pentru acţiunile de control se vor mai consemna şi următoarele: b) extinderea automată a perioadei supuse verificării în cazul constatării unor deficienţe a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă şi care pot avea caracter de continuitate (de exemplu, nerespectarea prevederilor legale privind întocmirea programului anual de achiziţii publice ori privind inventarierea patrimoniului, neevidenţierea unor bunuri în patrimoniu etc.) sau a unor deficienţe care provin din perioada anterioară celei supuse verificării şi care pot sau nu continua până la zi, deficienţe care se referă la:

(i) nestabilirea, neevidenţierea şi neîncasarea la termen a drepturilor de creanţă cuvenite entităţii şi bugetelor publice (clienţi, dividende, impozite, taxe, contribuţii);

(ii) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioada anterioară celei supuse verificării".

Deşi a invocat acest text recurenta nu a dovedit că în speţă ne aflăm în vreuna dintre ipotezele reglementate de regulament pentru ca acesta să fie aplicabil în speţă, astfel că sunt nefondate susţinerile recurentei.

De altfel, în acelaşi regulament este prevăzută procedura privind extinderea perioadei supuse verificării la pct. 107-109, dar recurenta nici nu a susţinut că extinderea s-a făcut conform pct. 107 şi următoarele din RODAS.

Oricum, în actul de control, se invocă încălcarea H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, chiar şi pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare (2000-2002).

c) Măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizia nr. 10/2013 a vizat obligaţia de a intra în legalitate privind "valorificarea stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate şi recuperarea pagubelor produse".

Instanţa de fond a anulat această măsură şi a considerat că prin aceasta se urmăreşte atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere sau, după caz, a altor persoane vinovate de apariţia stării de insolvenţă, dar că aceasta nu poate fi valorificată în condiţiile RODAS, ci exclusiv pe calea acţiunii prevăzute de art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În cadrul criticilor din motivele de recurs, recurenta a reluat dispoziţiile din Regulamentul de organizare şi funcţionare al S.C C. S.A. şi s-a apreciat că, în contextul în care cheltuielile cu casările de stocuri a fost nominalizată ca o cauză care a determinat apariţia stării de insolvenţă, auditorii publici externi au constatat că nu s-au stabilit şi persoanele cărora le-ar fi imputabilă deprecierea acestora.

Dar, aceste susţineri nu pot înlătura constatările şi efectele unor decizii sau hotărâri luate în cadrul procedurii insolvenţei.

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, administratorul judiciar, în urma analizării situaţiei economice a S.C C. S.A., chiar dacă a constatat că înregistrarea pierderii operaţionale s-a datorat şi efectuării unor cheltuieli cu casări de stocuri depreciate, fapt consemnat în Planul de reorganizare depus în dosar nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, nu a stabilit şi persoanele cărora le-ar fi imputabilă această situaţie în condiţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Se poate constata că se reproşează neurmărirea valorificării stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate fapt ce ar fi condus în perioada 2009-2011 la casarea acestora şi prejudicierea patrimoniului cu suma de 36.199 RON.

În cazul în care măsura casării s-a luat după declanşarea procedurii de insolvenţă, toate măsurile dispuse de administratorul judiciar şi cuprinse în rapoartele de activitate au fost confirmate de către creditori în Adunarea creditorilor şi de judecătorul sindic în cadrul dosarului de insolvenţă aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a comercială, şi, de aceea, nu se poate considera că mai pot face obiectul unei constatări de către auditorii publici externi.

d) Măsura prevăzută la pct. II.9 din Decizia nr. 10/2013 s-a referit la nerealizarea de venituri în sumă de 2.844.586 RON ca urmare a contractării şi livrării de produse finite (ceaiuri şi siropuri) la un preţ mai mic decât cel înregistrat de societate cu producerea şi comercializarea lor.

Instanţa de fond a anulat această măsură bazându-se pe analiza efectuată de expertiza judiciară dispusă în cauză şi unde s-a considerat că nu există nicio abatere negativă, ceea ce înseamnă că preţul de livrare sau preţul de listă este superior costului de producţie unitar al produselor analizate în anul 2009 şi 2011.

Din analiza măsurii dispuse rezultă că s-a stabilit în sarcina conducerii S.C C. S.A. obligaţia de a intra în legalitate privind contractarea şi livrarea de produse finite (ceaiuri şi siropuri) la un preţ care să acopere costurile înregistrate de societate cu producerea şi comercializarea lor", dar s-a stabilit şi extinderea verificărilor asupra tuturor vânzărilor de ceaiuri şi siropuri efectuate în perioada 2009-2011 în vederea identificării şi a altor cazuri de produse vândute sub costuri înregistrate de societate cu producerea şi comercializarea lor.

Acesta este motivul pentru care instanţa de fond a stabilit ca obiectiv expertizei judiciare să se indice dacă este reală abaterea reţinută de auditori constând în vânzarea produselor de către C. sub costul de producţie în aceeaşi perioadă 2009-2011 şi să se precizeze care sunt elementele (categoriile de cheltuieli) care pot fi luate în calcul la stabilirea costului şi care sunt cele expres excluse.

În raportul de expertiză, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, au fost analizate listele de preţ atât pentru anul 2009 (anexa 15), cât şi anul 2011 (anexa 17) şi s-a constatat, în privinţa anului 2011, că nu există nicio abatere negativă, ceea ce înseamnă că preţul de livrare sau preţul de listă este superior costului de producţie unitar al produselor analizate în anul 2011.

Toate acestea dovedesc că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora expertul a analizat anul 2009 deoarece a fost analizat şi anul 2011, iar aceasta nu a putut dovedi contrariul celor reţinute de expertiza efectuată în cauză.

e) Măsura prevăzută la pct. II.10 se referă la nerespectarea prevederilor legale cu privire la achiziţia de bunuri şi servicii, respectiv achiziţionarea de servicii în afara perioadei de valabilitate a contractului şi fără a avea la bază documente care să certifice prestarea acestora.

Instanţa de fond a anulat această măsură pentru că, deşi autoritatea publică a reţinut încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, acest act normativ este inaplicabil societăţii reclamante, achiziţiile acesteia nefiind subordonate reglementărilor prevăzute de legislaţia achiziţiilor publice, ci de reglementarea dreptului comun.

În materia dreptului comercial, legiuitorul nu cere nici măcar forma scrisă a convenţiei şi, de aceea, comanda urmată de executare constituie o contravenţie şi nu se poate spune că serviciile au fost prestate în afara perioadei de valabilitate a contractului.

Cu privire la tranzacţia comercială, respectiv contractul de servicii media, instanţa de fond a considerat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/1996 nu vizează orice operaţiune comercială a debitorului.

În motivele de recurs a fost criticată numai soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte acceptarea la plată a serviciilor achiziţionate în termenul de valabilitate a contractului, dar criticile sunt nefondate.

Au fost invocate prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, dar acestea nu pot fi invocate ca temei deoarece ele vizează cheltuielile pentru determinarea profitului impozabil, respectiv cheltuielile deductibile din punct de vedere fiscal.

Pe de altă parte, contractul privind executarea de servicii de publicitate şi producerea de tipărituri publicitare şi facturile au fost acceptate la plată în perioada de insolvenţă a S.C C. S.A. de către administratorul judiciar şi acestea nu au fost contestate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 de către creditori.

În aceste condiţii, dacă s-ar aprecia că plata acestor facturi a fost făcută fără a se face dovada existenţei documentelor prevăzute în contract, aşa cum susţine recurenta, nu s-ar putea iniţia măsuri pentru recuperarea prejudiciului creat deoarece măsurile au fost dispuse în cadrul procedurii insolvenţei, procedură ce se derulează după regulile şi procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006, iar cele stabilite în cadrul acestei proceduri nu pot face obiectul verificărilor auditorilor publici externi din cadrul autorităţii recurente.

La dosar au fost depuse dovezi care să ateste îndeplinirea obligaţiilor contractuale, executarea acestuia având loc în procedura de insolvenţă, aspectele de legalitate ale măsurilor dispuse au fost verificate de judecătorul sindic, aspectele de oportunitate puteau fi cenzurate de comitentul creditorilor, iar modul de derulare al acestui contract nu a fost contestat în cadrul acestei proceduri.

Referitor la critica soluţiei instanţei de fond cu privire la invocarea comenzilor, se constată că sunt nefondate deoarece nu s-a susţinut că ar fi existat comenzi, ci s-a invocat de către instanţa de fond că în raporturile comerciale nu se cere nici măcar forma scrisă a convenţiei, dar în speţă, a existat un contract de executare de servicii de publicitate, iar pentru serviciile prestate au fost emise facturi.

f) Măsura prevăzută la pct. II.11 din Decizia nr. 10/2013 a vizat majorarea cheltuielilor de exploatare cu suma de 36.450 RON prin acordarea unor drepturi salariale fără bază legală.

Instanţa de fond a anulat această măsură considerând că dispoziţiile Legii nr. 284/2010 nu sunt aplicabile în cazul reclamantei, ci reglementează exclusiv stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar salarizarea personalului societăţii reclamante se realizează în condiţiile dreptului comun, prevăzut de Codul muncii şi pe bază convenţională.

Criticile recurentei cu privire la această soluţie sunt nefondate numai din perspectiva incidenţei Legii nr. 284/2010 şi a prevederilor Legii nr. 85/2006.

Aşa după cum se poate observa, aspect recunoscut chiar de către recurentă care a precizat că statele de funcţii au fost aprobate în perioada 2010 -2012 de către administratorul judiciar, abaterile invocate în cadrul acestei măsuri ar fi fost săvârşite în perioada 2010 -2012 când reclamanta s-a aflat în procedura insolvenţei, procedură începută în luna martie 2009.

Pentru că procedura insolvenţei este una supravegheată de un judecător sindic, eventualele abateri de la legalitate în privinţa modului de administrare a patrimoniului pot fi analizate numai conform prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 85/2006, astfel că această măsură în mod legal a fost anulată.

g) Măsura prevăzută la pct. II.12 din Decizia nr. 10/2013 s-a referit la constatările făcute privind vânzarea de active şi plata onorariilor în perioada insolvenţei.

Instanţa de fond a anulat această măsură deoarece s-a constatat încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006, atât în ceea ce priveşte confirmarea judecătorului sindic în cazul vânzărilor de active cât şi în cazul confirmării onorariului administratorului.

În motivele de recurs a fost criticată soluţia instanţei de fond şi s-a considerat că, în procedura insolvenţei, s-a creat un prejudiciu pentru că au fost vândute active fără confirmarea judecătorului sindic sau fără a fi notificat administratorul special, iar cu privire la onorariul administratorului judiciar s-a precizat că acesta nu a depus lunar un raport cu privire la îndeplinirea atribuţiilor, nu a justificat cheltuielile efectuate, dar aceste critici nu sunt fondate.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei s-ar institui posibilitatea ca o procedură jurisdicţională, cea a insolvenţei desfăşurată sub supravegherea judecătorului sindic, să poată fi cenzurată de auditorii publici externi, ceea ce nu poate fi admis în lipsa unei prevederi exprese.

În afară de această concluzie, oricum nu poate fi menţinută măsura pentru că sunt contrare prevederilor legale constatările făcute de autoritatea pârâtă - recurenta din prezenta cauză.

Chiar legea (art. 20 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 85/2006) stabileşte, printre alte atribuţii ale administratorului judiciar şi pe aceea de încheiere de tranzacţii, cu condiţia confirmării de către judecătorul sindic.

Însă noţiunea de tranzacţie folosită de acest text nu este similară cu cea folosită în sens comun, de încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare, de înstrăinare a unor bunuri, ci sensul este cel special, al unui contract de tranzacţie.

Vânzarea de active nu intră în noţiunea de tranzacţie folosită de art. 21 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 85/2006 şi nu era necesară confirmarea judecătorului sindic, ea putând fi făcută de administratorul judiciar şi menţionată în rapoartele de activitate, iar împotriva acesteia, ca şi împotriva oricărei măsuri dispuse de acesta, se poate face contestaţie de debitorul persoană fizică, administrator special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori precum şi orice altă persoană interesată în termen de 3 zile de la depunerea oricărui raport de activitate, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din legea insolvenţei.

Toate măsurile luate de administratorul judiciar, după consemnarea lor în rapoartele de activitate, sunt validate, prin încheiere, în cadrul dosarului de insolvenţă de către judecătorul sindic, dacă acestea nu sunt contestate sau judecătorul sindic respinge contestaţia.

Vânzarea bunurilor debitoarei se poate face de către administratorul judiciar şi poate dispune vânzarea bunurilor atât în perioada de observaţie, cât şi în perioada de reorganizare, iar prin invocarea încălcării prevederilor art. 116 alin. (1) şi art. 1128 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei se face dovada că recurenta confundă atribuţiile administratorului judiciar (care se exercită în perioada de observaţie şi reorganizare) şi cele ale lichidatorului (care se exercită în perioada falimentului) iar reclamanta nu a parcurs procedura falimentului.

Şi în privinţa confirmării onorariului administratorului judiciar, susţinerile recurentei sunt nefondate întrucât din interpretarea prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 rezultă că onorariul acestuia se stabileşte în cazul suportării cheltuielilor aferente procedurii din averea debitorului, de către Adunarea Creditorilor, iar în speţă, onorariul provizoriu a fost stabilit iniţial de judecătorul sindic, până la stabilirea onorariului de către Adunarea Creditorilor, iar ulterior, la 30.06.2009, s-a stabilit onorariu administratorului judiciar de către Adunarea Creditorilor la suma de 5.000 RON şi 5% din valorificarea bunurilor debitoarei şi recuperarea creanţelor, iar onorariul de succes a fost aprobat la 11.11.2009.

Potrivit Legii nr. 85/2006, stabilirea onorariului administratorului judiciar se face numai de către Adunarea Creditorilor, iar judecătorul sindic ia act de acesta, fără a-l putea infirma.

h) Măsura prevăzută la pct. II.13 s-a referit la nerespectarea prevederilor legale privind drepturile şi obligaţiile personalului în perioada delegării în altă localitate.

Instanţa de fond a anulat această măsură reţinând că, deşi autoritatea pârâtă susţine că aceste cheltuieli s-au efectuat pentru desfăşurarea unor activităţi sindicale le consideră nejustificate, prin prisma faptului că deplasările în discuţie nu au avut ca obiect formarea profesională, dar această împrejurare ar fi lipsită de relevanţă pentru că cheltuielile sunt legale, prin raportare la împrejurarea că sunt circumscrise domeniului sindical.

Criticile recurentei în această privinţă sunt nefondate.

Recurenta a invocat în susţinerea punctului său de vedere mai multe acte normative (H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, Legea contabilităţii nr. 82/1991, O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv).

Dar aceste plăţi au fost legale deoarece în contractul colectiv de muncă, în art. 65, se prevede obligativitatea decontării cheltuielilor ocazionate de deplasările liderilor de sindicat, iar în art. 61 alin. (4) se prevedea că "cheltuielile pentru formarea profesională în domeniul relaţiilor de muncă, cât şi în domeniul sindical, vor fi suportate de către patronat până la un număr de 16 membrii de sindicat al Sindicatului C., câte 8 zile/an/cursant".

Pentru toate aceste considerente, se constată că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, iar în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 1555 din 19 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2016.