Budgetary subsidy debts: exclusion of finance ministry from civil guarantee proceedings due to absence of indemnity obligation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/59/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, solicitând:

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al MFP, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente şi necesare plăţii deconturilor lunare centralizate şi expediate în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de S.C. A. S.A., conform art. 31 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000;

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata efectivă şi imediată a sumei de 202.269,75 RON, la care se va adăuga dobânda legală ce se va calcula începând cu data de 20 a lunii pentru care sumele în cauză sunt datorate până la data plăţii efective. Suma reprezintă 50% din c/valoarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de S.C. A. S.A. în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, conform art. 32 din normele metodologice;

- obligarea Guvernului României să iniţieze rectificarea bugetară care se impune, în vederea asigurării plăţilor solicitate şi să o supună spre aprobare Parlamentului, asigurând totodată, potrivit competenţei sale, executarea actului normativ adoptat în acest sens - conform art. 11 din Legea nr. 90/2001;

- obligarea Ministerului Finanţelor Publice sa aprobe finanţarea şi să aloce fondurile băneşti necesare de la bugetul de stat în scopul efectuării plăţii către reclamantă a contravalorii a 50% din cupoanele de călătorie, în condiţiile descrise la petitele anterioare - conform art. 32 din N.M.;

- îndeplinirea obligaţiilor dispuse de instanţa autorităţilor publice să se realizeze sub sancţiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligaţiei în termen ce 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa în cauza - conform art. 18 alin. (5) corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Ministerului Finanţelor Publice, prin DRGFP Timişoara a formulat întâmpinare şi a invocat:

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice;

- respingerea ca inadmisibilă şi neîntemeiată a unei eventuale cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii;

- în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată şi să fie admisă chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

Pârâtul Guvernul României a formulat Întâmpinare şi a invocat excepţia nulităţii acţiunii pentru lipsa timbrajului, excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de acest pârât pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile şi în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fond, respingerea cererii reclamantei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 14.05.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi excepţia de inadmisibilitate a petitului 3 din acţiune, invocată de pârâtul Guvernul României.

Prin sentinţa civilă nr. 173/2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea promovată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâţilor Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României.

A fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, precum şi la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 11.02.2014 şi până la data plăţii efective şi a respins în rest acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Totodată, a respins ca inadmisibilă acţiunea faţă de pârâtul Guvernul României şi ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei 350 RON, cheltuieli de judecată.

A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi obligat chematul în garanţie la alocarea fondurilor necesare şi la plata către pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a sumelor cu care acesta a căzut în pretenţii în prezenta cauză.

Ulterior, a fost formulată de către pârâtul pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii o cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 173/2014 ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 221/17.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de şedinţă din 14.05.2014, a sentinţei civile nr. 173 din 11.06.2014 şi a sentinţei civile nr. 221 din 17.09.2014 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, iar împotriva sentinţei civile nr. 173/2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs şi DGRFP Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.

I. Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014

Recursul împotriva încheierii de şedinţă din 14.05.2014 a vizat greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii pentru capătul 2 de cerere al acţiunii raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie, iulie, august şi septembrie 2013, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale şi prin invocarea unor motive care nu au legătură cu cauza (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.).

Recurentul a arătat că prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definesc refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, dar neplata de către Ministerul Transporturilor a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu s-a datorat refuzului nejustificat al instituţiei recurente şi nici abuzului de putere, ci faptului că Ministerului Transportului nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăţi de către Ministerului Finanţelor Publice.

S-a solicitat admiterea recursului Ministerului Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014, astfel cum a fost formulat şi să fie admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările aferente lunilor iunie, iulie, august şi septembrie 2013 şi să fie respinse pretenţiile reclamantei ca inadmisibile.

Recursul declarat de Minsiterul Transporturilor împotriva sentinţei civile nr. 173 din 11.06.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin hotărârea atacată instanţa de fond a obligat Ministerul Transporturilor să întocmească documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

Recurentul a precizat că nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul Cap. 68.01, la nivelul trimestrului şi lunii, deoarece procedura de aprobare a deschiderilor de credite la nivelul ordonatorului principal de credite, adică impune existenţa vizelor controlului financiar preventiv propriu şi controlului financiar preventiv delegat de la Ministerul Finanţelor, însă vizele respective nu se acordă decât după verificarea prevederilor bugetare disponibile.

Obligarea la întocmirea documentaţiei în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere este contrară dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 554/2004.

De aceea, s-a solicitat admiterea recursului Ministerului Transporturilor şi să se respingă ca nefondat petitul 1 al acţiunii.

O altă critică a vizat soluţia instanţei de fond de obligare a Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON în baza art. 1535 C. civ.

Recurentul a arătat că obligaţia de plată a subvenţiilor este o obligaţie asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor, dar faptul că aceste sume de bani se achită de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor, nu conferă ministerului calitatea de debitor al acestei obligaţii, ci doar calitatea de intermediar, ceea ce nu poate justifica obligarea la plata dobânzii sub formă de daune interese.

Angajarea răspunderii ministerului în calitatea sa de ordonator principal de credite se poate face numai în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate şi pentru că suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul instituţiei, atunci nici nu poate fi obligat la plata dobânzii.

Penalităţile reclamate în speţă nu au niciun fundament de drept pentru că între părţile litigante, nefiind încheiat niciun contract, nu au fost stabilite convenţional astfel de sancţiuni.

Nici prin voinţa părţilor, nici prin voinţa legiuitorului, obligaţia principală în speţă nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. e) şi f) din H.G. nr. 34/2009, Ministerului Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure suma de finanţare pentru a se efectua plata pretenţiilor reclamantei, iar plata de către Ministerului Transporturilor a sumelor s-a efectuat doar parţial pentru că, prin legea bugetului de stat şi prin legile de rectificare a acestuia, au fost alocate sume insuficiente pentru această destinaţie.

S-a solicitat admiterea recursului şi respingerea soluţiei de fodn prin care Ministerul Transporturilor a fost obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

A fost invocată scutirea de la plata taxei de timbru a recursului declarat de Ministerul Transporturilor.

Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei civile nr. 221 din 17.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal

S-a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de completare dispozitiv a apreciat că este evident că instanţa de fond a statuat inclusiv în sensul obligării chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către Ministerul Transporturilor a cheltuielilor de judecată, ca o consecinţă firească a admiterii cererii de chemare în garanţie.

În vederea înlăturării oricărui dubiu în aplicarea dispozitivului sentinţei civile nr. 173/2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a considerat că se impune completarea dispozitivului, cu menţiunea expresă privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice şi la suportarea cheltuielilor de judecată, ca o consecinţă firească a admiterii cererii de chemare în garanţie.

S-a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost promovat şi să fie completată sentinţa civilă nr. 173/2014, în sensul obligării Minsietrului Finanţelor Publice şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 350 RON.

II. Recursul declarat de DGRFP Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe cale de consecinţă, în principal, pe cale de excepţie, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, respingerea ca inadmisibilă şi neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, a fost invocat art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În principal, pe cale de excepţie, s-a solicitat să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, deoarece sumele necesare plăţii se asigură din bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi nu din bugetul Ministerului Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice nu poate face niciun fel de plăţi pentru acoperirea unor astfel de cheltuieli ale ordonatorului de credite Ministerului Transporturilor, întrucât nu dispune de astfel de fonduri bugetare repartizate cu această destinaţie prin legea anuală a bugetului de stat.

În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de ordonator principal de credite bugetare exclusiv în limita creditelor bugetare aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, iar nu pentru alte cheltuieli aparţinând altor ordonatori de credite bugetare.

Au fost invocate prevederile O.G. nr. 22/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că plata acestor sume de bani este limitată prin lege la suma creditelor bugetare aprobate prin legile anuale bugetare cu această destinaţie în bugetul Ministerului Transporturilor, în limita creditelor bugetare aprobate.

S-a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea ca inadmisibilă a unei eventuale cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, având în vedere faptul că Ministerul Finanţelor Publice este chemat în judecată de către reclamant în calitate de pârât şi, ca urmare, nu poate avea în acelaşi timp şi calitatea de chemat în garanţie a unui pârât.

Pe fondul cererii de chemare în garanţie, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acesteia având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de C. proc. civ., respectiv faptul că instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, obligaţie care însă în speţă nu există în sarcina Ministerului Finanţelor Publice faţă de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Între Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Transporturilor nu există nicio obligaţie de garanţie, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite Ministerul Transporturilor, prin ministru, nu a achitat aceste cheltuieli, nu îi conferă nicio garanţie legală din partea unui alt ordonator principal de credite bugetare (Ministerul Finanţelor Publice) pentru eventualele alte sume.

Pentru toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiilor invocate, cu finalitatea respingerii cererii de chemare în judecată faţă de Ministerului Finanţelor Publice şi a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

DGRFP Timişoara a formulat întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva încheierii din 14.05.2014 şi a sentinţei civile nr. 173/2014 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi s-a solicitat, în principal, pe cale de excepţie, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, respingerea ca inadmisibilă şi neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Intimata S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat menţinerea sentinţei civile nr. 173/2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare la recursul promovat de DGRFP şi a solicitat să se constate că prin încheierea din 14.05.2014 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministerului Finanţelor Publice şi, de aceea, nu mai poate fi invocată aceeaşi excepţie.

Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice s-a solicitat a fi respinsă ca nefondată, dar şi solicitarea recurentului de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie.

DGRFP Timişoara a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Ministerul Transporturilor la recursul declarat de aceasta şi la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A., iar Ministerul Transporturilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 14.10.2015 s-a dispus comunicarea acestuia, iar părţile au depus puncte de vedere la acest raport.

Prin încheierea din 6.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost admise în principiu recursurile declarate şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva încheierii de şedinţă din 14.05.2014 prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere şi împotriva sentinţei civile nr. 221 din 17.09.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dar va admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 173 din 11.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A. Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României, prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente şi necesare plăţii deconturilor lunare centralizate expediate de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, obligarea Guvernului României să iniţieze rectificarea bugetară ce se impune, în vederea asigurării plăţilor solicitate şi să o supună spre aprobare Parlamentului, obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aprobe finanţarea şi să aloce fondurile băneşti necesare de la bugetul de stat în scopul efectuării plăţii către reclamantă.

S-a solicitat ca îndeplinirea obligaţiilor dispuse de instanţă autorităţilor publice să se realizeze sub sancţiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligaţiei în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa conform art. 18 alin. (5) cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Soluţia instanţei de fond de admitere în parte a acţiunii a fost criticată de recurenţii-pârâţi Ministerului Transporturilor şi DGRFP Timişoara, dar sunt fondate criticile formulate de DGRFP Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi parţial criticile depuse de pârâtul Ministerul Transporturilor.

I. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor

a) recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 14.05.2014

Prin încheierea de şedinţă din 14.05.2014, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii pentru capătul 2 de cerere al acţiunii raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor iunie, iulie, august şi septembrie 2013.

Instanţa de fond a respins această excepţie pentru că a apreciat că prin acţiunea de faţă reclamanta se îndreaptă împotriva unui act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocându-se nesoluţionarea de către Ministerul Transporturilor a cererilor sale de plată a sumelor pretinse pe baza deconturilor lunare centralizatoare, iar pentru acţiunea având un atare obiect nu este necesară plângerea prealabilă.

Criticile recurentului faţă de această soluţie sunt nefondate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 "refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Conform art. 7 alin. (5) din acelaşi act normativ "În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă".

Aşa cum rezultă din aceste prevederi, în cazul în care se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, nu este necesară efectuarea plângerii prealabile.

Din modul în care este redactată critica recurentului rezultă faptul că acesta contestă existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii în condiţiile în care a precizat că neplata sumelor pretinse nu s-a datorat refuzului nejustificat, ci pentru că Ministerului Transporturilor nu i-au fost alocate din bugetul de stat sumele necesare efectuării acestor plăţi de către Ministerul Finanţelor Publice.

b) recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 173 din 11.06.2014

Prin sentinţa atacată a fost obligat Ministerul Transporturilor la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

A fost obligat pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, precum şi la plata dobânzii legale cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 11.02.2014 şi până la data plăţii efective.

Din modul în care au fost formulate criticile în recurs se constată că nu se contestă obligaţia de plată către reclamantă a sumei de 202.269,75 RON reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2013, astfel că această soluţie a instanţei de fond a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacată de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Referitor la criticile din recurs ce vizează obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 202.269,75 RON se constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scandenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul cuvenit de părţi, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Cum art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu dispoziţiile C. civ. şi cum recurentul nu a susţinut că nu datorează suma de 202.269,75 RON pentru că sumele nu au fost plătite conform Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000, recurentul în mod legal a fost obligat la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentului că nici prin voinţa părţilor, nici prin voinţa legiuitorului, obligaţia principală nu a fost calificată ca fiind purtătoare de dobânzi în condiţiile în care, chiar dacă Legea nr. 147/200 nu prevede acordarea de dobânzi pentru plata cu întârziere a deconturilor, se aplică dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 1535 C. civ. ce se referă tocmai la plata de daune moratorii.

Nu prezintă relevanţă nici faptul că Ministerul Transporturilor a făcut toate demersurile necesare pentru alocarea sumelor achitării c/valorii biletelor de transport, deoarece art. 1535 alin. (1) C. civ. prevede acordarea de daune moratorii pentru creditor, în cazul în care suma de bani nu este plătită la scadenţă, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârziere plăţii ar fi mai mic.

În privinţa criticilor recurentului Ministerului Transporturilor referitoare la obligarea acestuia la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie în termen de 30 de zile de la data săvârşirii definitive a hotărârii şi sub sancţiunea aplicării unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, se constată că acestea sunt fondate, iar hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale.

În condiţiile în care prin hotărârea judecătorească s-a stabilit în sarcina Ministerului Transporturilor plata unei sume, atunci sunt pe deplin aplicabile prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată a instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ:

"Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă", iar conform art. 2:

"Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului".

Mai mult, art. 5 prevede că "Creditorul şi debitorul pot conveni asupra altui termen decât cel prevăzut la art. 2, precum şi asupra unor alte condiţii de îndeplinire a oricăror obligaţii stabilite prin titlul executoriu."

Pentru a putea obţine deschiderea de credite bugetare şi pentru a întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat este necesar să existe sume disponibile în buget cu destinaţia respectivă.

De aceea, în raport de aceste prevederi, nu se poate dispune obligarea Ministerului Transporturilor la întocmirea documentaţiei în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, aşa cum a considerat instanţa de fond.

Nici aplicarea sancţiunii unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere nu poate fi menţinută.

Pe de o parte, pentru că nu a fost menţinută obligaţia de întocmire a documentaţiei în termen de 30 de zile, şi, pe de altă parte, art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 prevede că, dacă ar fi stabilită o obligaţie în sarcina unei autorităţi publice într-un termen, sancţiunile şi despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv, se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, va fi admis recursul declarat de Ministerul Transporturilor şi va fi respins capătul de cerere privind obligarea acestuia la întocmirea documentaţiei în vederea deconturilor lunare centralizate pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive, cu obligarea la plata unei amenzi.

Pentru că recunoaşte că are obligaţia de plată principală iar prin hotărârea judecătorească va fi obligat şi la plata dobânzilor aferente, Ministerul Transporturilor va fi obligat să facă demersurile necesare, pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată şi să obţină fondurile necesare achitării obligaţiilor, conform O.G. nr. 22/2002.

Recursul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei civile nr. 221 din 17 septembrie 2014.

Prin această sentinţă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. x din 11.06.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a solicitat completarea dispozitivului acestei sentinţe în sensul obligării chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON, iar instanţa de fond a apreciat că nu a omis a se pronunţa asupra petitului din cererea de chemare în garanţie care vizează cheltuielile de judecată şi a apreciat că cererea este lipsită de obiect.

În raport de soluţia instanţei de recurs în privinţa cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice de către Ministerul Transporturilor, se constată că nu se mai impun a fi analizate criticile recurentului Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei nr. 221/2014, astfel că recursul va fi respins ca nefondat.

II. Recursul declarat de DGRFP Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice

Instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Transporturilor împotriva pârâtului Ministerului Finanţelor Publice şi a fost obligat la alocarea fondurilor necesare şi la plata către pârâtul căzut în pretenţii a sumelor la care acesta din urmă a fost obligat, cu motivarea că art. 31 şi 32 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000 prevede obligaţia necondiţionată a Ministerului Finanţelor Publice de aprobare a finanţării şi de alocare a creditelor bugetare în vederea decontării a 50% din tariful cupoanelor de călătorie, fiind făcute trimiteri şi la art. 2 din Legea nr. 147/2000, art. 19 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice.

În motivele de recurs s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, dar această susţinere va fi respinsă ca lipsită de interes deoarece acţiunea reclamantei a fost respinsă faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, soluţie ce nu a fost recurată de către reclamantă, astfel că acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are interes să mai invoce excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Criticile recurentului în privinţa soluţiei date cererii de chemare în garanţie sunt fondate.

Instituţia cererii de chemare în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire şi poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convenţional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părţi, ci şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Totodată, pretenţiile reclamantului împotriva pârâtului şi ale acestuia din urmă împotriva chematului în garanţie generează două procese distincte, iar avantajul instituţiei chemării în garanţie este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanţa rezolvă atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie, printr-o singură hotărâre, cu excepţia reglementată de art. 63 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, situaţie în care instanţa poate dispune disjungerea ei spre a fi judecate în mod separat.

Pretenţiile menţionate pe calea chemării în garanţie de către instituţia bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acţiuni ulterioare în instanţă.

Între instituţia pârâtă chemată în judecată pentru plata sumelor de bani reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă (Ministerul Transporturilor) şi Ministerul Finanţelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanţelor Publice şi instituţia pârâtă respectivă nu există nicio obligaţie de garanţie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituţie publică a obligaţiilor ce îi incumbă în baza Legii nr. 147/2000.

Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligaţia de diligenţă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuţiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) şi i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 şi 13 din H.G. nr. 34/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

În plus, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispune în sensul că, în situaţia în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanţă, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

În mod corelativ obligaţiei de diligenţă ce revine instituţiilor publice în temeiul şi în executarea dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite şi-ar îndeplini atribuţiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plăţii obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice, la rândul său, ar întocmi şi ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparţine legislativului.

În consecinţă, din interpretarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că acestea nu reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire ce revine Ministerului Finanţelor Publice în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice prin titluri executorii.

În concluzie, atât timp cât între debitorul obligaţiei de plată deduse judecăţii, respectiv instituţia publică obligată la plată, şi chematul în garanţie, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, nu există o obligaţie de garanţie sau de despăgubire, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 din C. proc. civ.

De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - RIL, prin Decizia nr. 10/2011, pronunţată în dosar nr. x/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 786 din 04 noiembrie 2011.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de DRGFP Timişoara, în numele Ministerului Finanţelor Publice, va fi admis, va fi casată sentinţa atacată şi va fi respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de Ministerul Transporturilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva încheierii de şedinţă din 14.05.2014 prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere şi împotriva sentinţei civile nr. 221 din 17.09.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Transporturilor şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 173 din 11.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de Ministerul Transporturilor, ca nefondată.

Respinge capătul de cerere privind obligarea Ministerului Transporturilor la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare necesare pentru plata deconturilor lunare centralizate întocmite de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - octombrie 2013, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de reclamantă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2016.