Legality exception on 5-year contribution limitation rejected; lawyers lose appeal, CAA and UNBR prevail.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15.05.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, pronunţată în dosar nr. x/2011, având ca obiect apelul formulat de către apelanţii-reclamanţi A. şi B. în contradictoriu cu intimatele-pârâte Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 5278 din 12 iunie 2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 în dosar nr. x/2011, având ca obiect acţiune în constatare, s-a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului către Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi art. 222, în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat şi art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 3553 din 14 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2013, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:

Excepţia de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a art. 222, în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat

Art. 23 alin. (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor:

"Depăşirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în favoarea CA.A. aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut in Statutul profesiei".

Art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor: "Depăşirea termenului de plata atrage obligaţia de plata a majorărilor de întârziere, aplicata la suma datorată, în cuantumul prevăzut în statutul profesiei de avocat".

Art. 222 devenit în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat:" Distinct de măsura suspendării calităţii de avocat, depăşirea termenului de plata a contribuţiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligaţia de plata a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorată".

Reclamanţii consideră că prevederile statutare menţionate la pct. 2 sunt contrare legilor în vigoare, întrucât, aşa cum se observă din lecturarea prevederilor legale incidente în prezenta cauză, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 şi Legea nr. 51/1995, singura lege care reglementează obligaţiile ce revin avocaţilor faţă de Casa de Asigurări a Avocaţilor este Legea nr. 51/1995, O.U.G. nr. 221/2000 reglementând doar drepturile la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor în raporturile acestora cu Casa de Asigurări a Avocaţilor.

Art. 92 din Legea profesiei de avocat conferă de drept tuturor avocaţilor în activitate calitatea de membri ai Casei de Asigurări ai Avocaţilor şi instituie totodată obligaţia legală a acestora de a contribui la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor, în cuantumul stabilit de organele competente ale profesiei. Nu există în lege nicio altă menţiune legată de eventuale dobânzi legale sau majorări de întârziere în cazul în care aceasta contribuţie nu este achitată conform Statutului ce urma sa fie adoptat ulterior.

Cu toate acestea, atât art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, cât şi art. 222 devenit în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat instituie în sarcina avocaţilor, în cazul neplăţii in termenul stabilit de Statut a contribuţiei lunare, o obligaţie suplimentară de plata, respectiv a majorărilor de întârziere aplicate la suma datorată.

Consideră reclamanţii că aceste două norme statutare, prin modalitatea concretă în care au fost aprobate şi ulterior modificate, încalcă principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 pentru următoarele considerente logico-juridice:

- Statutul, regulamentul, metodologiile etc., ca acte administrative, au o forţă juridică inferioara unei legi întrucât, prin chiar natura lor intrinsecă, sunt emise strict pentru a explicita modalitatea concreta în care trebuiesc îndeplinite anumite prevederi legale, în temeiul cărora au fost emise şi fără a putea modifica sau schimba dispoziţiile imperative ale legilor;

- Chiar dacă art. 12 din O.U.G. nr. 221/2000 prevede la alin. (6), că jurisdicţia sistemului Casei de Asigurări a Avocaţilor se realizează in condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, aceasta nu conferă Statutului forţa juridica a unei legi.

- A interpreta în sens contrar, înseamnă a pune un semn de egalitate între efectele unei legi adoptate de Parlament şi efectele unui act administrativ adoptat de un organism privat de interes public, lucru ce contravine legii fundamentale a României, din moment ce unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul României;

- Singura situaţie în care un statut, regulament, etc. pot avea forţa juridică a unei legi, ca anexe la lege, este cea reglementata de dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 24/2000, şi doar cu menţiunea expresă inserată la finalul textului-cadru de trimitere din respectiva lege în sensul că anexa (statut, regulament, etc.) face parte integrantă din lege, situaţie inexistentă în ceea ce priveşte Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor;

- Aşadar, printr-o dispoziţie statutară, emisă pentru aplicarea în concret a unei legi, nu se poate adăuga la respectiva lege şi nici nu se poate deroga de la dispoziţiile imperative ale acelei legi, aşa cum chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 3420 din 31 mai 2005 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal;

- Din moment ce Legea nr. 51/1995 şi ulterior, O.U.G. nr. 221/2000, nu prevăd decât obligativitatea avocatului de a plăti contribuţia lunară, fără să facă nicio precizare despre dobânda legală sau majorări de întârziere în caz de neplată, este evident că Statutul nu poate să prevadă obligaţii de plată suplimentare pentru avocat, cum este cazul concret al majorărilor de întârziere, întrucât prin aceste dispoziţii se adaugă la lege.

În ceea ce priveşte nelegalitatea dispoziţiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, reclamanţii au arătat că acestea sunt nelegale, întrucât contravin termenului general de prescripţie de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, pentru următoarele considerente logico-juridice:

- Art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor: "Contribuţia de asigurări sociale datorată şi neplătită se urmăreşte în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani".

- În materia prescripţiei extinctive, dispoziţiile Decretului 167/1958 constituie dreptul comun în această materie, având o aplicabilitate generală în orice litigiu judiciar;

- Singura situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului 167/1958 intervine atunci când, într-un anumit domeniu juridic, se aplica o lege sau un alt act normativ cu forţa juridică a unei legi care prevede în mod expres, termene de prescripţie mai lungi sau mai scurte decât cele prevăzute în Decret;

- în situaţia concretă a prezentei speţe, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu este nici lege şi nici nu are forţa juridică a unei legi, fiind emis şi aprobat doar pentru executarea în concret a Legii nr. 51/1995 şi a O.U.G. nr. 221/2000;

- Nu exista nicio dispoziţie, nici în Legea nr. 51/1995 şi nici în O.U.G. nr. 221/2000, care să stabilească, în mod expres, un alt termen de prescripţie decât cel general de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958, pentru urmărirea acestor contribuţii la bugetul Casei de Asigurări a Avocaţilor;

- Art. 22 din Decretul nr. 167/1958 consacră prescripţii speciale, cum ar fi "impozitele şi taxele datorate statului, contribuţia pentru asigurări sociale, precum şi primele de asigurare datorate in temeiul asigurărilor prin efectul legii", care "rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale"; fiind o normă expresă şi limitativă nu se poate aplica decât în situaţiile enunţate de legiuitor, fără a se putea aplica prin analogie şi în alte domenii mai mult sau mai puţin similare cu cele enumerate, cum este cazul Casei de Asigurări a Avocaţilor care gestionează un sistem unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor;

- De altfel, şi evoluţia în timp a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor este mai mult decât grăitoare pentru nelegalitatea lor din moment ce iniţial, la momentul adoptării Statutului în mai 2001, prevedea ca termen de prescripţie a plăţii contribuţiilor termenul general de 3 ani, iar ulterior a fost modificat, într-un termen de 5 ani, de Congresul Avocaţilor din cadrul U.N.B.R.

Pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii.

S-a susţinut că actele administrative a căror anulare o solicită reclamanţii au fost emise de U.N.B.R. şi C.A.A. în temeiul Legii nr. 51/1995 a Statutului profesiei de avocat şi Statutului C.A.A. care prevăd o altă procedură de modificare a lor decât cea la care fac referire reclamanţii.

A mai arătat pârâta că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 este tardiv formulată. În conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, reclamanţii, dacă apreciau că actele normative la care fac referire le-au vătămat drepturile sau interesele legitime, trebuiau să se adreseze în prealabil CAA şi UNBR în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de Statutul CAA intrat în vigoare la 28.05.2001, iar în cazul în care nu primeau răspuns de la entităţile care au emis acele actele normative trebuiau să sesizeze instanţa de contencios administrativ în termen de cel mult 6 luni după expirarea termenului în care urmau să primească răspuns de la UNBR şi CAA. Având în vedere că reclamanţii au formulat acţiunea în temeiul Legii nr. 554/2004 la 15.05.2013 motivând că le-au fost lezate interesele şi drepturile patrimoniale în perioada următoare datei de 01.01.2000 datorită aplicării unor prevederi nelegale ale Statutului CAA şi Statutului profesiei de avocat, iar efectele produse au fost cunoscute de circa 13 ani în urmă şi fără ca în prealabil CAA să dea răspuns demersurilor făcute pentru ca reclamanţi să fie exoneraţi de plata majorărilor de întârziere pentru neachitarea la timp a contribuţiilor datorate pentru formarea fondurilor CAA este evident că acţiunea a fost tardiv formulată şi de aceea trebuie respinsă cu această motivare.

Pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, pârâta a arătat că Statutul C.A.A. ca şi Statul profesiei de avocat este un act normativ, deoarece priveşte nu o anumită persoană, ci are un caracter general, iar ca regulă actele administrative sunt unilaterale, ele exprimând voinţa autorităţii administrative care le emite sau adoptă, sens în care invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la legislaţia aplicabilă în situaţia de faţă, a arătat că aceasta este cea fiscală, prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Ca atare, consideră că termenul de prescripţie aplicabil în materia recuperării debitelor datorate către sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este de 5 ani.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 3216 din 25 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii.

A respins excepţia de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, invocată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca neîntemeiată.

A admis excepţia de nelegalitate a art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a constatat nelegalitatea art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor ("Contribuţia de asigurări sociale datorată şi neplătită se urmăreşte în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani").

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Excepţia de nelegalitate a fost invocată la data de 15.05.2013.

La această dată erau în vigoare dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 76/2012 ("Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. (4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege").

Curtea constată că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă.

Legea nr. 76/2012 priveşte punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Conform art. 1 din legea nr. 76/2012, "Prezenta lege cuprinde dispoziţiile pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., denumită în continuare C. proc. civ., având ca principal obiect punerea de acord a legislaţiei procesual civile existente cu prevederile acestuia, precum şi soluţionarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă".

Având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 134/2010 se aplică numai în procesele începute după data intrării în vigoare, 15 februarie 2013, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 din legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 76/2012 se aplică doar excepţiilor de nelegalitate invocate în procesele guvernate de Noul C. proc. civ.

Această soluţie a fost adoptată în şedinţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca soluţie de principiu, la 20.05.2013.

Ca urmare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 forma în vigoare anterior modificărilor sus menţionate:

"Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale".

Dispoziţiile alin. (1) al art. 4 sunt interpretate în acord cu principiile de interpretare logică, sistematică şi istorico-teleologică, reţinute în practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât şi ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.

Soluţia admisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ a fost adoptată în şedinţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca soluţie de principiu, la 29.09.2008.

Dispoziţiile legale a căror nelegalitate s-a invocat fac parte din Statutul profesiei de avocat, respectiv Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, acte administrative cu caracter normativ adoptate prin Hotărârile Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Chiar dacă actele administrative sus menţionate reglementează relaţii sociale dintr-un domeniu determinat (exercitarea profesiei de avocat, sistemul propriu de asigurări sociale pentru avocaţi), subiectele de drept cărora se adresează nu sunt individualizate, actele având aplicabilitate generală.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel a constatat că excepţia de nelegalitate privind dispoziţii din acte administrative cu caracter normativ este admisibilă.

Împrejurarea că printre atribuţiile legale ale Congresului avocaţilor se numără şi modificarea Statutelor (art. 64 lit. d) Legea nr. 51/1995, invocat prin întâmpinare de pârâta CAA) nu înseamnă că persoana îndreptăţită nu are deschisă calea procedurală reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În ce priveşte motivul de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a art. 30 din Statutul CAA, intrat în vigoare în 2010, motiv dedus din prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ, care reglementează condiţia ca de actul administrativ să depindă soluţionarea litigiului pe fond, Curtea de apel a reţinut că analiza îndeplinirii acestei condiţii este realizată de instanţa investită cu soluţionarea litigiului în cadrul căruia s-a invocat excepţia de nelegalitate, care sesizează instanţa de contencios administrativ competentă printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Având în vedere că este un aspect stabilit irevocabil de instanţa litigiului de fond, prima instanţă a apreciat că în faţa instanţei de contencios administrativ sesizate cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate nu se mai poate pune în discuţie îndeplinirea condiţiei ca de actul administrativ respectiv să depindă soluţionarea litigiului pe fond.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, curtea de apel a reţinut că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu reglementează un termen în care excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi nici obligaţia formulării unei cereri de revocare, adresate organului emitent, anterior invocării excepţiei.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţia de nelegalitate priveşte următoarele dispoziţii:

Art. 23 alin. (4) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor,

"Depăşirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în favoarea Casei de Asigurări a Avocaţilor, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat".

Art. 27 alin. (2) Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor,

"Depăşirea termenului de plată atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat".

Art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat,

"Distinct de măsura suspendării calităţii de avocat, depăşirea termenului de plată a contribuţiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligaţia de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorată", şi

Art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, astfel cum a fost modificat în 2010:

"Contribuţia de asigurări sociale datorată şi neplătită se urmăreşte în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani".

Curtea de apel a constatat că excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) şi art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, nu este întemeiată.

Conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, "Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor".

Conform art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege, "Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor. Bugetul U.N.B.R. este format din contribuţiile barourilor, stabilite conform legii şi statutului profesiei".

În Legea nr. 51/1995 nu există nicio menţiune expresă referitoare la impunerea majorărilor de întârziere.

Însă potrivit legii, avocatul are obligaţia să achite "cu regularitate şi la timp" contribuţiile la fondurile Casei de Asigurări a Avocaţilor.

De vreme ce obligaţia are termene de plată imperative, se înţelege că în cazul depăşirii acestora sunt antrenate consecinţele depăşirii termenului de executare a obligaţiei de a plăti o sumă de bani.

În acest context, Curtea de apel a apreciat că stabilirea unor sume pentru întârziere prin dispoziţiile statutare nu completează dispoziţiile legale. Majorările de întârziere reprezentând un accesoriu al creanţei principale, sunt supuse regulilor prescrise de lege pentru contribuţiile la fondul Casei de Asigurări a Avocaţilor:

"Avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. Contribuţia nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de Asigurări a Avocaţilor" (art. 91 alin. (2) din Legea nr. 51/1995).

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, prima instanţă a constatat că este întemeiată, pentru următoarele argumente:

Aceste dispoziţii stabilesc un termen de prescripţie de 5 ani pentru exercitarea dreptului la acţiune în vederea recuperării contribuţiei de asigurări sociale datorate şi neplătite.

Termenul general de prescripţie reglementat, la data adoptării actului administrativ sus menţionat (2010) prin Decretul nr. 167/1958, este de trei ani (termenul general de prescripţie este de trei ani şi conform C. civ., în vigoare de la 01.10.2011).

Un alt termen nu poate fi stabilit decât prin lege.

Statutul CAA adoptat prin Hotărâre a UNBR are forţă juridică inferioară legii, fiind adoptat în executarea acesteia, "în limitele şi potrivit normelor care le ordonă" (art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000).

Împrejurarea că legea (Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, respectiv O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor) stabileşte că organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor se stabilesc de Congresul avocaţilor prin statutul acesteia nu îndreptăţeşte persoana juridică de interes public, asimilată unei autorităţi publice, în sensul Legii contenciosului administrativ, să adopte o normă care derogă de la cea generală privind termenul de prescripţie, fără ca legea în executarea căreia este adoptat Statutul să stabilească o astfel de normă derogatorie.

Astfel cum rezultă din Decretul nr. 167/1958, termene de prescripţie speciale nu pot fi stabilite decât prin legi speciale.

Conform art. 22 din Decretul nr. 167/1958, "Impozitele şi taxele datorate statului, contribuţia pentru asigurări sociale, precum şi primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale".

În materia contribuţiilor pentru asigurările sociale din sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, legea nu reglementează un termen de prescripţie de 5 ani.

A mai reţinut prima instanţă că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 92/2003, conform cărora "dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept".

Codul de procedură fiscală constituie dreptul comun pentru "administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat" (art. 2 alin. (2).

Administrarea contribuţiilor datorate Casei de Asigurări a Avocaţilor nu se poate realiza în condiţiile reglementate de Codul de procedură fiscală fără ca o dispoziţie legală care să stabilească acest lucru.

A mai reţinut prima instanţă că nici dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice nu au incidenţă în cauză, acesta fiind aplicabile debitelor provenite din prestaţii de asigurări sociale din sistemului public de pensii, administrat prin CNPP şi prin casele de pensii sectoriale (înfiinţate în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii - art. 132 din Legea nr. 263/2010).

A conchis curtea de apel că din faptul recunoaşterii reciproce a stagiilor de cotizare, respectiv a vechimii în muncă/serviciu, nu se poate trage concluzia că la recuperarea debitelor, Casa de Asigurări a Avocaţilor aplică prevederile Codului de procedură fiscală.

Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâtele Casa de Asigurări a Avocaţilor şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul reclamanţilor A. şi B. este întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 304<SUP>1</SUP> din acelaşi cod, recurenţii solicitând modificarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a art. 23 alin. (4), a art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a art. 222 alin. (4), devenit art. 235 alin. (5) din Statutul Profesiei de Avocat.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că sentinţa este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că raţionamentul instanţei de fond este contradictoriu şi eronat. Se arată astfel că, pe de o parte, prima instanţă a reţinut că legea nu prevede obligaţia de a plăti majorări de întârziere şi că obligaţia de a plăti majorările de întârziere şi cuantumul acestora sunt stabilite prin norme inferioare legii, iar, pe de altă parte, a apreciat că normele statutare nu adaugă la lege.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că, este greşit considerentul avut în vedere de curtea de apel, potrivit căruia, ne aflăm în situaţia consecinţelor depăşirii termenului de executare a obligaţiei de plată, în realitate, consecinţa nerespectării termenului de plată nu are nicio legătură cu "majorările de întârziere" în condiţiile în care legea nu prevede această sancţiune atunci când stabileşte termenul imperativ de plată.

În acest sens, susţin recurenţii că penalitatea rezultă din lege sau din voinţa părţilor şi, prin urmare, nu poate rezulta din acte inferioare legii. Arată recurenţii-reclamanţi că această afirmaţie este justificată juridic atât prin prisma prevederilor art. 139 din Constituţia României, potrivit cărora impozitele, taxele sau alte venituri datorate se stabilesc numai prin lege, cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În contextul juridic menţionat, susţin recurenţii-reclamanţi că faptul că art. 12 din O.U.G. nr. 221/2000 prevede la alin. (6) că jurisdicţia sistemului Casei de Asigurări a Avocaţilor se realizează în condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, nu conferă Statutului forţa juridică a unei legi şi prin urmare, nu poate adăuga la lege prin stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată.

În final, susţin recurenţii-reclamanţi că penalitatea stabilită prin aceste norme statutare nu echivalează cu dobânda legală, stabilită conform dispoziţiilor legale în materie, care se datorează de drept în caz de neîndeplinire a obligaţiilor de a plăti sume de bani.

Recursul pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România critică sentinţa atacată din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material incidente speţei atât în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, precum şi cu privire la soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Recurenta-pârâtă solicită modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă U.N.B.R. susţine în esenţă următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate arată că prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, aşa cum erau în vigoare anterior modificărilor ce i s-au adus prin Legea nr. 76/2012.

În acest sens, arată că excepţia de nelegalitate a fost invocată pentru prima dată, în faţa Tribunalului Bucureşti, la data de 15.05.2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 care a modificat conţinutul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, curtea de apel trebuia să respingă excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, şi nu să procedeze la soluţionarea ei, pe fond, prin aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, recurenta-pârâtă UNBR susţine, în combaterea argumentului potrivit căruia dispoziţiile art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor au forţă juridică inferioară legii, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi dispoziţiile din O.U.G. nr. 221/2000 prevăd că dispoziţiile legii cu privire la organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat şi cele referitoare la asigurările sociale se completează cu dispoziţiile autoreglementative adoptate de respectivele entităţi autonome.

Mai arată recurenta-pârâtă că prima instanţă a reţinut greşit că, în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi ale noului C. civ.

Totodată susţine că atât timp cât Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor priveşte tot pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ca şi Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, este normal ca şi pentru asigurările sociale ale avocaţilor să se aibă în vedere, termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legea menţionată anterior.

3. Recursul pârâtei Casa de Asigurări a Avocaţilor critică în parte sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 30 din Statutul C.A.A. din perspectiva faptului că art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor constituie o reglementare obligatorie având în vedere că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor se adoptă şi se modifică de către Congresul avocaţilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1995.

Se susţine de către recurentă că sentinţa primei instanţe a fost dată cu încălcarea legii privind acordarea pensiilor şi alte drepturi de asigurări sociale şi chiar cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, atâta vreme această prevedere exprimă intenţia Congresului Avocaţilor de a sigura constituirea unui buget echilibrat care să permită achitarea la timp a drepturilor de pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale de care beneficiază avocaţii.

Recurenta-pârâtă susţine că punctul de vedere al curţii de apel în sensul că Statutul C.A.A. are forţă juridică inferioară legii, iar termenul de prescripţie de 5 ani nu are temei legal, este greşit şi nelegal prin raportare la art. 15 alin. (4) şi art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Contrar argumentelor reţinute de prima instanţă, recurenta-pârâtă arată că dispoziţiile art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor care prevăd un termen de prescripţie de 5 ani sunt în conformitate atât cu dispoziţiile Codul de procedură fiscală, cât şi cu cele ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

II. Hotărârea Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi pârâtele Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor, în limitele criticilor dezvoltate, în raport de actele şi lucrările dosarului precum şi de dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor nu este fondat, iar recursul pârâtelor este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Mai înainte de a analiza, în concret, fiecare dintre recursurile promovate în speţă, Înalta Curte consideră că este necesar a stabili premisele comune şi cadrul juridic în contextul cărora trebuie analizate criticile aduse hotărârii primei instanţe şi, implicit, temeinicia excepţiei de nelegalitate invocată.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat stabileşte regula generală potrivit căreia:" Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei".

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor: (1) "Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă prin sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România.

(2) Organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor se stabilesc în condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor".

Aşadar, profesia de avocat face parte din categoria profesiilor liberale, regimul juridic al exercitării acesteia având dublă natură şi anume: un regim juridic cu caracter public, reglementar, care cuprinde normele generale obligatorii de organizare şi exercitare prestabilite de Legea nr. 51/1995, în limitele cărora trebuie să se desfăşoare profesia de avocat şi un regim juridic de natură privată, născut în temeiul manifestării de voinţă a fiecărui avocat în parte, făcută cu intenţia de a se ajunge la un consens privind adoptarea propriilor norme de organizare colectivă, care să servească şi satisfacă interesele comune profesionale ale avocaţilor, intenţie concretizată în adoptarea Statutelor.

Dualitatea regimului juridic aplicabil profesiei de avocat a condus la atribuirea de către legiuitor organizaţiilor profesionale ale avocaţilor constituite la nivel local sau naţional, a statutului de instituţii autonome de interes public cu personalitate juridică, în plan procesual, consecinţa fiind că actele cu caracter normativ sau individual adoptate de acestea să poată fi cenzurate de instanţa de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte forţa juridică a Statutului profesiei de avocat şi a Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor, relevante sunt următoarele dispoziţii ale Legii nr. 51/1995:

Art. 52 alin. (1) "Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.

(2) Adunarea generală are următoarele competenţe:

c) alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor"

Art. 64 alin. (1) "Congresul avocaţilor are următoarele atribuţii:

d) adoptă şi modifică statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu prevederile prezentei legi şi pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.;

(2) Hotărârile congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele profesiei."

Din economia textelor precitate, rezultă că Statutul profesiei de avocat ca şi cel al Casei de Asigurări a Avocaţilor sunt adoptate de Congresul Avocaţilor, organ de conducere reprezentativ al avocaţilor şi, prin urmare, actele adoptate de acesta reprezintă voinţa majorităţii avocaţilor, şi nu o manifestare unilaterală de voinţă discreţionară.

Aşadar, din momentul adoptării Statutelor, acestea devin obligatorii pentru toţi avocaţii, având practic putere de "lege a părţilor", destinatarii urmând a se conforma dispoziţiilor acestora, în aceiaşi măsură ca şi prevederilor Legii nr. 51/1995.

Chiar dacă pentru terţi, pe scara ierarhiei actelor normative, Legea nr. 51/1995 are forţă juridică superioară unui Statut adoptat de o organizaţie profesională, pentru avocaţi, ca destinatari exclusivi ai normelor statutare, această distincţie nu mai are aceiaşi însemnătate juridică.

În acest sens, Înalta Curte constată că atât în Legea nr. 51/1995, cât şi în cuprinsul O.U.G. nr. 221/2000, legiuitorul a menţionat constant sintagma " în condiţiile prevăzute de lege şi de statut", ceea ce denotă caracterul permisiv al reglementării, dar şi intenţia legiuitorului de a lăsa puterea decizională privind organizarea şi exercitarea în concret a profesiei de avocat la îndemâna organelor reprezentative a acestei bresle profesionale, care nu pot adopta acte normative decât prin votul majorităţii membrilor avocaţi.

În contextul acestor consideraţii de ordin interpretativ a cadrului juridic primar în limitele căruia se desfăşoară prezentul litigiu, Înalta Curte va proceda la exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.

1. Recursul reclamanţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., vizează soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi art. 222, în prezent art. 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat şi art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Analizând criticile formulate de reclamanţi în susţinerea cererii de recurs, astfel cum acestea au fost prezentate, pe larg, la punctul 1.3. al prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este dată cu aplicarea corectă şi interpretarea judicioasă a normelor legale şi statutare incidente speţei.

Recurenţii susţin, în esenţă, că prevederile art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi art. 222 devenit 235 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat sunt nelegale prin aceea că au adăugat obligaţii suplimentare de plată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi ale O.U.G. nr. 221/2000, legi în executarea cărora au fost emise. În acest sens, arată recurenţii că prin dispoziţiile statutare menţionate au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, norme care consacră principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Obligaţia principală de plată în sarcina avocaţilor este instituită în primul rând de Legea nr. 51/1995, care în art. 44 alin. (1) şi art. 92 alin. (2) stabileşte că avocatul este obligat să achite cu regularitate şi la timp taxele pentru formarea bugetului Baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Legea nr. 51/1995 reprezintă cadrul general al condiţiilor de exercitare a profesiei de avocat, iar legiuitorul, prin art. 32 din lege a înţeles să confere posibilitatea autoreglementării pentru organismele reprezentative şi de conducere a avocaţilor, prevăzând la alin. (1) că:

"Avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale", iar prin alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că "Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte sume prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor".

Din interpretarea logico-juridică a textului legal menţionat, rezultă cu evidenţă că intenţia legiuitorului, în considerarea caracterului liberal al profesiei de avocat, a fost aceea de lăsa la latitudinea Congresului Avocaţilor, ca organism reprezentativ al acestei bresle profesionale, să stabilească prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor "şi alte sume" care să stea la baza sistemului de asigurări sociale.

Se constată, de asemenea, că legea nu a stabilit nici cuantumul acestei contribuţii, pe acelaşi considerent, conform căruia, regulile proprii de organizare (care nu se confundă cu condiţiile generale de exercitare a profesiei de avocat reglementate de lege) trebuie adoptate în temeiul manifestării comune de voinţă a avocaţilor, prin intermediul organului său reprezentativ Congresul Avocaţilor, abilitat prin lege să adopte Statutul Casei de Asigurări Avocaţilor.

În acest context, stabilirea prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor a obligaţiei de a plăti majorări de întârziere, pentru neachitarea la termen a contribuţiei datorate acestui organism, nu încalcă Legea nr. 51/1995 şi nici Legea nr. 24/2000.

Recurenţii-reclamanţi, prin raţionamentul expus în motivele de recurs, fac o confuzie atunci când susţin că Statutul CAA are forţă juridică inferioară Legii nr. 51/1995, neînţelegând faptul că acest Statut nu reprezintă Norme metodologice de aplicare a legii adoptate de o autoritate publică din sfera executivului, situaţie în care se poate vorbi de o forţă juridică inferioară actului emis secundum lege.

Aşadar, după cum s-a mai precizat în cuprinsul acestei hotărâri, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi implicit, măsura de a stabili majorări de întârziere, reprezintă actul de voinţă al avocaţilor, în calitate de liber profesionişti, exprimat în cadrul Congresului Avocaţilor, organism care nu poate fi asimilat unei autorităţi din sfera executivului, caz în care actele se emit prin manifestarea unilaterală de voinţă, în regim de putere publică.

Din această perspectivă, chiar dacă reclamanţii nu au fost şi nu sunt de acord cu stabilirea majorărilor de întârziere, în calitatea lor de avocaţi, membrii în Baroul Bucureşti sunt obligaţi să se supună regulilor stabilite prin votul majoritar al colegilor lor.

Pe de altă parte, referirea recurenţilor - reclamanţi la încălcarea prevederilor art. 139 din Constituţia României, nu poate duce la schimbarea raţionamentului juridic elaborat mai sus, având în vedere că, obligaţia de a plăti contribuţia la Casa de Asigurări a Avocaţilor este stabilită prin Legea nr. 51/1995, doar modalitatea concretă de îndeplinire a acestei obligaţii fiind lăsată de legiuitor la voinţa avocaţilor, prin intermediul Congresului Avocaţilor. Art. 139 face parte din Titlul VI din Constituţia României intitulat "Economia şi finanţele publice", iar acest text constituţional se referă la "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat".

Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 452/2001, Casa de Asigurări a Avocaţilor este o instituţie autonomă de interes public, cu sistem unic, propriu şi autonom de pensii, ale cărei venituri realizate prin contribuţia avocaţilor, nu fac parte din categoria veniturilor publice ca şi componentă a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Referitor la critica vizând încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Înalta Curte, constată că din economia dispoziţiilor acestui act normativ, rezultă că acesta se aplică numai actelor prevăzute expres în titlul Capitolului VIII din lege respectiv "Norme cu privire la ordinele, instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome".

Or, astfel cum rezultă din dispoziţiile O.U.G. nr. 221/2000, modificată prin Legea nr. 452/2001, Casa de Asigurări a Avocaţilor nu are statut de autoritate administrativă şi, după cum am menţionat anterior, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu este un act normativ adoptat de conducătorul CAA, prin voinţa sa unilaterală, manifestată în regim de putere publică, ci este adoptat de Congresul Avocaţilor, ca organ reprezentativ ales de Adunarea Generală a Avocaţilor, prin votul consensual al membrilor avocaţi.

De altfel, chiar recurenţii-reclamanţi în cererea de recurs) afirmă că "Penalitatea rezultă din lege sau din voinţa părţilor". În mod evident, contrar susţinerilor recurenţilor, majorările de întârziere au fost stabilite prin voinţa părţilor, respectiv a tuturor avocaţilor înscrişi în Tabloul avocaţilor, prin exercitarea dreptului de a vota regulile de ordine internă aplicabile lor, posibilitate prevăzută de Legea nr. 51/1995 şi de O.U.G. nr. 221/2000, modificată prin Legea nr. 452/2001.

Prin urmare, dincolo de principiul general reţinut de instanţa de fond, în sensul că neîndeplinirea unei obligaţii de plată pentru care s-au stabilit termene imperative, atrage consecinţe de ordin pecuniar, Înalta Curte reţine că raportat la motivarea excepţiei de nelegalitate pe aspectul stabilirii majorărilor de întârziere, prevederile art. 23 alin. (4), a art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a art. 222 alin. (4), devenit art. 235 alin. (5) din Statutul Profesiei de Avocat, nu încalcă, niciuna dintre dispoziţiile constituţionale şi legale invocate de reclamanţi.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

Recursurile formulate de pârâtele Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor, vizează soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, prin raportare la prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, potrivit cărora "Termenul de prescripţie este de 3 ani".

Analizând cererile de recurs formulate, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurenţii-pârâţi dezvoltă aceleaşi critici de nelegalitate şi netemeinicie asupra soluţiei pronunţate pe fondul excepţiei de nelegalitate a art. 30 din Statutul C.A.A., motiv pentru care cele două recursuri vor fi analizate împreună şi pentru a mai bună sistematizare a considerentelor prezentei hotărâri.

Recurenta-pârâtă U.N.B.R. a formulat o singură critică, deosebită de cele comune, şi anume aceea privind respingerea greşită de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, motiv de recurs, la care Înalta Curte va răspunde cu prioritate.

Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă UNBR reia susţinerile formulate în faţa primei instanţe, în sensul că excepţia de nelegalitate a fost invocată pentru prima dată, în faţa Tribunalului Bucureşti, la data de 15.05.2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 care a modificat conţinutul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, curtea de apel trebuia să respingă excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, şi nu să procedeze la soluţionarea ei, pe fond, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, fiind corectă şi în acord cu dispoziţiile legale şi cu soluţia de principiu, adoptată în şedinţa Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20.05.2013.

Susţinerea recurentei-pârâte U.N.B.R., în sensul că excepţia de nelegalitate a fost invocată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, nu poate fi primită, având în vedere că excepţia de nelegalitate, potrivit reglementării şi doctrinei, reprezintă un mijloc de apărare, o cale indirectă de control a legalităţii unui act administrativ, care poate fi utilizată doar în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Prin urmare, excepţia de nelegalitate nu are natura unei cereri de chemare în judecată, de sinestătătoare, fiind o cerere incidentală, căreia nu-i pot fi aplicabile decât dispoziţiile legale, astfel cum acestea sunt în vigoare la momentul învestirii instanţei de judecată cu acţiunea principală, respectiv la data de 30.09.2011.

În concluzie, argumentele recurentei-pârâte în susţinerea acestei critici cu referire la aplicabilitatea Legii nr. 76/2012 de aplicare a C. proc. civ., intrată în vigoare la data de 15.02.3013, nu pot fi primite, soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate fiind legală şi temeinică.

Examinând criticile aduse de recurentele-pârâte asupra soluţiei de admitere a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30 din Statutul C.A.A. Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate şi conduc la modificarea hotărârii recurate după cum se va arăta în continuare.

Prima instanţă şi-a motivat soluţia pe următoarele argumente:

Decretul nr. 167/1958 stabileşte termenul general de prescripţie de 3 ani, iar un alt termen nu poate fi stabilit decât prin lege.

Conform art. 22 din Decretul nr. 167/1958, "Impozitele şi taxele datorate statului, contribuţia pentru asigurări sociale, precum şi primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale".

În materia contribuţiilor pentru asigurările sociale din sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor, legea nu reglementează un termen special de prescripţie de 5 ani.

Faptul că potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, a art. 1 alin. (2) şi a art. 12 alin. (1) şi (6) din O.U.G. nr. 221/2000, Casa de Asigurări a Avocaţilor se organizează şi funcţionează în condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, nu îndreptăţeşte persoana juridică de interes public, asimilată unei autorităţi publice, în sensul Legii contenciosului administrativ să adopte o normă care derogă de la cea generală privind termenul de prescripţie, fără ca legea în executarea căreia este adoptat Statutul să stabilească o astfel de normă derogatorie.

Raţionamentul instanţei de fond şi concluzia la care a ajuns sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale şi statutare pe care instanţa le-a invocat ca premisă a interpretării dezvoltate în considerentele hotărârii.

Pornind de la consideraţiile generale dezvoltate în preambulul considerentelor acestei hotărâri, Înalta Curte constată că prima instanţă a preluat interpretarea reclamanţilor, potrivit căreia, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor este un act normativ cu forţă juridică inferioară Decretului 167/1958 şi, prin urmare, nu putea conţine norme derogatorii de la norma generală privind prescripţia.

În primul rând, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu a fost adoptat în executarea şi aplicarea Decretului nr. 167/1958, ci în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 şi a O.U.G. nr. 221/2000, legi care, aşa cum am afirmat anterior, prin norme de trimitere, reglementează dreptul organelor reprezentative şi de conducere ale avocaţilor să stabilească regulile interne de organizare şi funcţionare a profesiei de avocat.

Afirmaţia instanţei de fond în sensul că pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor este asimilată unei autorităţi publice, prin faptul că potrivit O.U.G. nr. 221/2000 este persoană juridică de interes public, nu este în acord cu dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, care foloseşte sintagma persoane juridice de drept privat care au obţinut "statut de utilitate publică" sau "sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Or, Casa de Asigurări a Avocaţilor nu are nici statut de utilitate publică şi nici nu a fost autorizată de vreo autoritate a administraţiei publice centrale să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Statutul de persoană juridică de drept privat de interes public a fost atribuit de legiuitor în considerarea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale omului, în speţă ale tuturor avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, care, pentru munca prestată în cadrul acestei profesii liberale să poată beneficia de pensie şi de alte drepturi de asigurări sociale.

Prin urmare, astfel cum am arătat anterior, Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor nu a fost adoptat prin manifestarea unilaterală de voinţă a conducătorului acestei entităţi, în regim de putere publică, ci este rezultatul manifestării de voinţă a fiecărui avocat în parte, făcută cu intenţia de a se ajunge la un consens privind adoptarea propriilor norme de organizare colectivă, care să servească şi satisfacă interesele comune profesionale ale avocaţilor.

Din această perspectivă, în mod evident, legiuitorul a conferit, implicit, Statutului avocatului şi celui al Casei de Asigurări a Avocaţilor, în raport de membrii acestei profesii, forţa juridică a unei legi - "legea părţilor" prin care se reglementează normele proprii de funcţionare cărora trebuie să li se supună inclusiv reclamanţii din prezenta cauză.

În acest context, termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat prin Decretul nr. 167/1958 nu are aplicabilitate în raporturile dintre avocaţi, cărora legea le-a permis să autoreglementeze propria activitate, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 potrivit cărora "Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei".

Mai mult decât atât, afirmaţia primei instanţe din considerentele sentinţei, în sensul că un alt termen de prescripţie nu poate fi stabilit decât prin lege, nu are corespondent în dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Singura reglementare în acest sens se află în art. 22 din acelaşi decret care se referă exclusiv la impozitele şi taxele datorate statului şi la contribuţia pentru asigurări sociale. În contextul momentului adoptării acestui decret, respectiv anul 1958, este evident că acest articol 22 viza strict bugetul de stat, neputând fi extins şi la situaţia celor care, de bună voie, au ales să contribuie la asigurările sociale într-un sistem autonom, propriu, independent de cel bugetar.

Aceiaşi interpretare a afirmat-o şi curtea de apel atunci când a menţionat că nu se aplică Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte contribuţia datorată de avocaţi către Casa de Asigurări a Avocaţilor.

Prin urmare, instanţa de fond, în contextul aceloraşi considerente pe care le-a reţinut în legătură cu legalitatea stabilirii majorărilor de întârziere prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, ar fi trebuit să analizeze şi pretinsa nelegalitate a prevederilor statutare referitoare la termenul de prescripţie şi să constate că acestea nu încalcă nici dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi nici ale Decretului nr. 167/1958.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că din punct de vedere al termenului de prescripţie pentru urmărirea contribuţiei neplătite la Casa de Asigurări a Avocaţilor, în cazul concret al reclamanţilor şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, revine instanţei învestită cu soluţionarea pe fond a acţiunii să analizeze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva aplicării în timp a acestor dispoziţii statutare prin raportare la perioada de referinţă pentru care se solicită de către C.A.A. plata majorărilor de întârziere.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În concluzie, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursurile pârâtelor şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge şi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor ("Contribuţia de asigurări sociale datorată şi neplătită se urmăreşte în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani").

Totodată, faţă de soluţia adoptată, Înalta Curte constată întemeiată cererea recurentei-pârâte Uniunea Naţională a Barourilor din România de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, fiind îndeplinite condiţiile dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3216 din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva sentinţei civile nr. 3216 din 25 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge şi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor ("Contribuţia de asigurări sociale datorată şi neplătită se urmăreşte în cadrul termenului de prescripţie de 5 ani").

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă recurenţii la plata sumei de 500 RON către Uniunea Naţională a Barourilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2015.