Negative jurisdiction conflict: civil recovery action challenging state property title under Decree No. 298/1987 classified as civil, not administrative litigation

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 904/2017 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Lugoj a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Lugoj, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii modificate, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 17 mai 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Lugoj, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Lugoj şi Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus suspendarea judecării cauzei şi a sesizat instanţa competentă să soluţioneze conflictul de competenţă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

În prezenta cauză, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Municipiul Lugoj (prin cererea de chemare în judecată), precum şi Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (prin răspunsul la întâmpinare), solicitând prin cererea de chemare în judecată iniţială:

- să se constate că pe terenul înscris în Cartea Funciară nr. 403790 Lugoj, aparţinând pârâtului, reclamantul a edificat o casă;

- să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra casei respective.

Această cerere iniţială a fost modificată prin răspunsul la întâmpinare, prin care reclamantul a solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român (Decretul Consiliului de Stat nr. 298/1987) asupra imobilului înscris în Cartea Funciară nr. 403790 Lugoj, ca fiind preluat fără titlu valabil;

- să se dispună revenirea la situaţia de Carte Funciară anterioară trecerii imobilului în proprietatea Statului Român, cu înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului casă.

În privinţa dispoziţiilor legale invocate în cauză, se reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat dispoziţiile art. 577, 579 şi 581-582 din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), precum şi Legea nr. 7/1996, iar prin răspunsul la întâmpinare a invocat dispoziţiile art. 480 şi 481 din vechiul C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prevederile art. 8 alin. l din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

În înţelesul prezentei legi refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere semnifică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege).

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;"

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă, fără echivoc, că pe calea contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, pot fi soluţionate, în principiu, doar trei categorii de litigii: cele prin care se atacă un act administrativ propriu-zis; cele care privesc nesoluţionarea în termen a unei cereri; cele care privesc un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative.

Pe de altă parte, conform art. 577 alin. (1) Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.), invocate de către reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată:

"construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel", iar, potrivit art. 579 alin. (1) din noul C. civ.:

"orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară".

Art. 581 şi 582 din noul C. civ. reglementează instituţia realizării unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, art. 581 alin. (1) prevăzând că:

"în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat".

În ceea ce priveşte art. 480 şi 481 din vechiul C. civ. ( C. civ. din 1864), invocate de către reclamant în susţinerea cererii modificatoare a acţiunii, aceste texte constituiau dreptul comun în materia revendicării, stipulând că:

"proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege" (art. 480) şi, respectiv, că:

"nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire"(art. 481).

Astfel, este evident că în prezenta cauză reclamantul a indicat ca temei al cererii de chemare în judecată, modificată prin răspunsul la întâmpinare, dispoziţiile dreptului comun în materie de revendicare, respectiv art. 480 şi 481 din vechiul C. civ. ( C. civ. din 1864), invocând preluarea de către Statul Român a imobilului fără un titlu valabil.

De asemenea, stabilirea dreptului de proprietate, sau pronunţarea asupra întabulării dreptului reclamantului în cartea funciară privesc raporturi juridice de drept civil, nefiind vorba de acte administrative sau alte operaţiuni care să intre sub incidenţa Legii nr. 554/2004.

Având în vedere faptul că reclamantul nu atacă un act administrativ de autoritate, un refuz explicit al autorităţii administrative, sau refuzul soluţionării în termen legal a unei cereri, Înalta Curte constată că în pricina de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), f), h) şi i), art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ.

Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, astfel cum au fost invocate chiar de către reclamant prin răspunsul la întâmpinare.

Or, în condiţiile în care reclamantul a înţeles să sesizeze instanţa cu o acţiune în revendicare, nu sunt incidente dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci dispoziţiile generale din C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), respectiv art. 94 pct. 1 lit. k) - conform cărora "judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine instanţei de drept comun, care în speţă este judecătoria, care judecă, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, precum şi dreptul de dispoziţie al părţilor, reglementat de prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Lugoj, ca instanţă de drept civil în materia acţiunilor în revendicare al căror obiect are o valoare mai mică de 200.000 RON, reclamantul evaluând imobilul revendicat la 15.000 RON.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Statul Român prin Municipiul Lugoj, prin Primar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2017.