Admissibility of contesting a preliminary anti-fraud control report as a standalone administrative act under Law No. 554/2004 and the Fiscal Procedure Code.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 6, B., C., D. şi E., să se dispună anularea procesului-verbal nr. x din 20 iunie 2014, să se constate caracterul nelegal al operaţiunilor administrative constând în controlul desfăşurat la reclamantă în perioada 07.04.2014 - 20.06.2014, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor în cuantum de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 219/CA/2014 - P. I din 12.11.2014, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti - din cadrul A.N.A.F., Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Oradea, B., C., D. şi E. şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Oradea, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea recursului conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe cale de consecinţă, casarea în tot a sentinţei recurate şi, implicit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, respectiv Curţii de Apel Oradea, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în totalitate, cheltuieli justificate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fond, cât şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în recurs, conform documentelor justificative.

Recurenta critică hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 554/2004.

Arată recurenta că la primul termen de judecată, fără a mai cerceta fondul cauzei, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţie.

Subliniază recurenta că societatea a parcurs procedura prealabilă impusă de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, formulând împotriva actului de control plângerea prealabilă înregistrată la D.R.A.F. 6 Oradea sub nr. x din 23 iunie 2014, iar, deşi plângerea a fost formulată în termen, instituţia emitentă nu a binevoit a oferi un răspuns legal şi în termen, fapt pentru care a formulat acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

În opinia recurentei Procesul-verbal nr. x din 20 iunie 2014 este atât un act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, cât şi un act administrativ fiscal în sensul art. 41 din C. proc. fisc., întrucât: emană de la o autoritate publică, exprimă manifestarea unilaterală de voinţă a acesteia, urmăreşte executarea legii şi, prin stabilirea în sarcina reclamantei a mai multor obligaţii fiscale, produce efecte juridice de necontestat.

Apreciază recurenta că este exclusă aşadar calificarea lui drept un simplu proces-verbal de constatare la faţa locului, întocmit în baza art. 55 din C. proc. fisc., al cărui scop este probarea unei situaţii fiscale de fapt.

Precizează recurenta că procesul-verbal de constatare încheiat de către Garda Financiară era un act administrativ fiscal, supus contestaţiei, iar, prin similitudine, în opinia sa, şi procesul-verbal de control încheiat de către Direcţia Antifraudă Fiscală este un act administrativ fiscal, supus contestaţiei.

Arată recurenta că Procesul-Verbal nr. 2461 din 20 iunie 2014 este nul absolut, fiind emis cu încălcarea prevederilor legale privind forma şi conţinutul, motiv pentru care se impune anularea lui în totalitate.

Subliniază recurenta că a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 50.000 RON, care reprezintă daunele morale suferite de aceasta, deoarece conduita pârâţilor i-a afectat imaginea şi reputaţia, afectând totodată şi credibilitatea pe care aceasta a dobândit-o, atât în faţa clienţilor, furnizorilor, cât şi în faţa organelor de conducere a localităţilor unde societatea recurentă deţine imobile.

Recurenta concluzionează că a parcurs procedura prealabilă prin actul nr. 1101215 din 23 iunie 2014, respectând prevederile art. 2 lit. j), coroborat cu art. 7 alin. l, dar nu a primit nici un răspuns, fiind încălcate astfel prevederile art. 2 lit. g), coroborat cu art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Intimaţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, B., C., D. şi E. au depus întâmpinări, cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. civ., iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare şi o cerere prin care a solicitat urgentarea procedurii de filtru.

De asemenea, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 933 din O.G. nr. 92/2003, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 44 din Constituţia României.

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar punctul de vedere exprimat în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin raportul întocmit la data de 27 iulie 2015, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., completul de filtru învestit cu soluţionarea dosarului de faţă a apreciat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c)-e) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 decembrie 2015, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3), raport prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu, iar părţile nu au depus punct de vedere la raport.

De asemenea, s-a procedat la comunicarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, iar intimata a depus punct de vedere cu privire la această cerere.

I. Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 933 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 933 din O.G. nr. 92/2003.

Textele de lege arătate reglementează în ansamblu drepturile personalului din direcţiile antifraudă exercitate în îndeplinirea atribuţiilor, precum şi regulile privind controlul operativ şi inopinat, iar autorul excepţiei înţelege să aducă în discuţie pe calea excepţiei invocate atât organizarea Direcţiei Antifraudă, cât şi modul în care îi sunt reglementate întreaga activitate, atribuţiile, actele de control, felul în care se materializează acestea. Din analiza acestora rezultă că personalul din direcţiile antifraudă nu are atribuţii de inspecţie fiscală, iar actele întocmite de inspectorii antifraudă nu sunt acte administrativ fiscale.

Or, în considerarea faptului că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii primează oricăror abordări, în condiţiile în care s-a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a procesului-verbal de control, soluţie ce urmează a fi menţinută şi de instanţa de control judiciar, Înalta Curte apreciază că nu se justifică sesizarea Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 933 din O.G. nr. 92/2003.

II. Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 6, B., C., D. şi E., să se dispună anularea procesului-verbal nr. x din 20 iunie 2014, să se constate caracterul nelegal al operaţiunilor administrative constând în controlul desfăşurat la reclamantă în perioada 07.04.2014 - 20.06.2014, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor în cuantum de 50000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată, aşadar, că instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o acţiune având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x încheiat la data de 20.06.2014 de către inspectori antifraudă din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 6 Oradea (şi a operaţiunilor administrative de inspecţie fiscală pornită în baza acestui proces-verbal), prin care s-a constatat că reclamanta a efectuat livrări de cartele prepay către terţa S.C. F. S.R.L. în cursul anului 2012 în valoare de 2.175.655 RON cu TVA, iar în cursul anului următor societatea a achiziţionat în contrapartidă telefoane mobile de la acelaşi partener în vederea stingerii datoriilor.

Prima instanţă a reţinut că actul atacat nu are caracterul unui act administrativ fiscal, ci reprezintă un act premergător emiterii actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, respectiv un document care a stat la baza emiterii unei decizii de instituire a unor măsuri asiguratorii.

Raportat la petitul acţiunii şi temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că soluţia curţii de apel, de respingere ca inadmisibilă a cererii introductive de instanţă, este corectă.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice…", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înţelege "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi rezultă că pot forma obiect al acţiunii în contencios administrativ numai actele administrative, care sunt acte juridice care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ, iar operaţiunile tehnice prealabile emiterii actelor administrative pot fi analizate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei numai împreună cu actele administrative pe care le-au precedat.

Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea, nu denumirea actului administrativ este importantă pentru stabilirea naturii juridice a acestuia, ci conţinutul concret al acestuia, iar în speţă, prin procesul-verbal a cărui anulare se cere nu i s-a impus reclamantei nicio obligaţie fiscală, făcându-se doar anumite constatări cu privire la activitatea acesteia şi estimându-se un prejudiciu.

Astfel cum bine a reţinut şi instanţa de fond, nu se poate reţine că estimarea prejudiciului ar echivala cu stabilirea unei obligaţii fiscale, fiind de esenţa obligaţiilor fiscale stabilirea acestora în mod cert şi neechivoc prin acte administrativ fiscale. Or, nu se poate afirma că un prejudiciu estimat este un prejudiciu cert, iar din conţinutul procesului-verbal contestat nu rezultă că prin acesta s-a stabilit obligaţia contribuabilului la plata vreunei obligaţii fiscale.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că procesul-verbal contestat nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice, fiind vorba despre un simplu act premergător emiterii actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere.

Aşadar, procesul-verbal contestat nu este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, ci este o formă procedurală prealabilă inspecţiei fiscale, care însă are consecinţe importante sub aspectul validităţii acesteia.

Nici faptul că procesul-verbal contestat a stat la baza emiterii unei decizii de instituire a unor măsuri asiguratorii nu este de natură a-i conferi acestuia caracterul de act administrativ fiscal, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

În consecinţă, procesul-verbal care face obiectul litigiului nu poate fi contestat în sine pe calea prevăzută de Titlul IX din C. proc. fisc., ci acesta poate fi contestat odată cu raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, putând fi analizat numai sub aspectul lipsei cerinţelor de formă prevăzute de lege.

Prin urmare, procesul-verbal contestat constituie o formă procedurală în cadrul inspecţiei fiscale şi nu poate fi contestat pe cale separată, iar actele administrative care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice fiscale sunt decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală.

Coroborând dispoziţiile legale incidente cu situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că prezenta acţiune, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, motivat de faptul că procesul-verbal contestat nu beneficiază de natura juridică de act administrativ fiscal în accepţiunea dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale", respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, republicată, sus citate.

Conform prevederilor art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, "impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4); b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri".

La rândul său, OPANAF nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de control a Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, stabileşte că:

"procesul-verbal reprezintă actul de control bilateral care se întocmeşte de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului curent, operativ şi inopinat sau a controlului tematic, pentru constatarea unor situaţii faptice şi documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum şi pentru constatarea unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal şi vamal şi pentru stabilirea implicaţiilor fiscale ale acestora".

Potrivit art. 110 alin. (3) din C. proc. fisc.: (3) Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii. Asemenea titluri pot fi:

a) decizia de impunere;

b) declaraţia fiscală;

c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;

d) declaraţia vamală;

e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele şi alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;

f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g) decizia de atragere a răspunderii solidare emisă potrivit art. 28;

h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

i) decizia emisă de Comitetul de Supraveghere al Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc privind taxa aferentă acordării licenţelor şi a autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc, în baza prevederilor O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare."

În aceste coordonate, de lege lata, procesul-verbal emis de către inspectorii antifraudă nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ fiscal ori ale actului administrativ comun, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuşi aptitudinea de a "da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice".

Verificând în concret dacă în cazul procesului-verbal contestat, prin exces de putere, s-ar fi emis totuşi un act care are o existenţă de sine stătătoare şi stabileşte obligaţii fiscale în sarcina recurentei, Înalta Curte a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi judecătorul fondului, respectiv că procesul-verbal antifraudă, independent de concluziile pe care le conţine în privinţa datoriilor celui controlat, nu generează prin el însuşi o obligaţie de plată.

Înalta Curte constată, aşadar, în acord cu hotărârea primei instanţe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Cererea este inadmisibilă şi în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a executării operaţiunii administrative de inspecţie fiscală, aceasta neavând natura unui act administrativ-fiscal, din perspectiva aceloraşi reglementări anterior expuse.

Astfel cum este definită şi în C. proc. fisc. (art. 94) inspecţia fiscală este o activitate desfăşurată de organele fiscale, având ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili.

Activitatea de verificare desfăşurată de organele fiscale se concretizează în acte administrative susceptibile a fi anulate în condiţiile legii, întrucât aceste acte dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice fiscale şi nidecum activitatea în sine.

În concluzie, aşa cum în mod temeinic şi legal a apreciat şi instanţa de fond, nici procesul-verbal contestat şi nici activitatea de inspecţie fiscală, nu sunt acte administrative în accepţiunea Legii nr. 554/2004, susceptibile de a fi anulate.

Reclamanta are posibilitatea de a contesta în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal actele administrativ fiscale menţionate de dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, respectiv deciziile prin care organul fiscal soluţionează contestaţiile administrativ-fiscale îndreptate împotriva actelor administrativ-fiscale, iar odată cu acestea inclusiv actul administrativ-fiscal atacat.

În absenţa emiterii de către organele fiscale a unor astfel de acte administrativ-fiscale/jurisdiscţional-fiscale, solicitarea de anulare a procesului-verbal contestat şi a activităţii de inspecţie fiscală - ca operaţiune administrativ-fiscală - nu poate fi analizată în mod distinct, în raport atât cu dispoziţiile menţionate, cât şi faţă de dispoziţiile art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, republicată, iar calea procesuală aleasă de către reclamantă apare ca inadmisibilă, nefiind prevăzută de dispoziţiile legale invocate în susţinerea acţiunii introductive.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reţinute de instanţa de fond, constată că procesul-verbal contestat şi operaţiunea de inspecţie fiscală pot face obiectul cenzurii, sub aspectul legalităţii acestora, în faţa instanţei de contencios administrativ, numai odată cu decizia de soluţionare a contestaţiei îndreptată împotriva unei eventuale decizii de impunere emisă în urma efectuării inspecţiei fiscale. În contextul în care o astfel de decizie nu rezultă a fi fost emisă în privinţa reclamantei, un astfel de demers procesual nu poate fi apreciat drept admisibil.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Este de menţionat faptul că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal practica s-a consolidat în sensul prezentei soluţii, menţionându-se cu titlu de exemplu Deciziile nr. 406/2016, nr. 1546/2016, nr. 2355/2016.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 933 din O.G. nr. 92/2003 invocată de recurenta-reclamantă S.C. "A." S.A. Oradea.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. Oradea împotriva sentinţei nr. 219/CA/2014 - P.I. din 12 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare pe soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Definitivă pe soluţia de respingere a cererii de recurs.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.